Episodul 20. Proastă rău

NU înțeleg de ce unii oameni trebuie să-și bage nasul unde nu e treaba lor. Da, m-am enervat iar. De data asta, madama aia care îmi face curat prin casă cât îs eu pe la lucru. Mă, îmi rămăsese suportul ăla de carton de la 24pack-ul de Heineken luat din Jakarta. Practic, o tavă de carton, pe care o adaptasem deja nevoilor mele. În ea stăteau frumos aranjati cartofii, ceapa și usturoiul (fiecare în punga lui), alături de cutiile de schweppes și apa minerală. Ordonat, frumos și elegant. Lada cea nouă cu sticlele de bere era sub raft, ascunsă vederilor pizmașe. Și vin acasă și...totul schimbat. Tava la gunoi, lada cu sticlele de bere urcată pe raft, cartofii și restul puse claie peste grămadă într-un colț în aceeași pungă, de-a valma cu insecticidul contra furnicilor. Pe cuvânt, am zis că mă duc după ea și o bat de-o omor. Nu e în stare să dea dracului cu mopul în baie, da’ îmi schimbă mie aranjamentele. Păi vaca domnului, lada aia de sticle era aranjată în așa fel încât sa pot scoate imediat niște sticle să le bag la frigider. Cutiile alea de schweppes erau puse acolo ca să țină cât de cât la un loc cartofii. Așa cum le-a „aranjat” ea, ca sa scot două sticle din ladă trebuie întâi să dau la o parte cutiile (care oricum stau în echilibru pe capacul lăzii), sa dau lada jos de pe raft (că nu ai loc să deschizi capacele), scot sticlele, pun la loc capacele, urca lada pe raft, pun la loc cutiile pe capac. Asta în loc să trag lada de sub raft (alunecă foarte frumos pe gresie), scot două sticle, închid capacele cu aceeași mână, împing lada la loc cu piciorul. Easy. Nice. Neat. Noooo, trebuie ea s-o facă pe deșteapta. Păi mă balabustă distrusă, dacă aveai ceva între urechi nu erai femeie de servici în găoaza universului măăăă! Și cel mai tare mă oftică faptul că mi-a aruncat tava și nu pot să revin la setup-ul inițial.

Chestia asta eu chiar nu o înțeleg. Daca era vorba de lene, înțelegeam. Și mie îmi e lene, de cele mai multe ori. Da’ la naiba, nu strica nimic. Dar nu văd de ce și-ar pierde cineva timpul schimbând ceva ce a fost pus într-un anume fel de stăpânul locului. La fel face cu tacâmurile. De obicei eu nu las nimic nespălat. Uneori le pun la loc, alteori le las numai în suportul de scurs. Mă, nu le-o pune de două ori în același loc, și nici omorâtă nu le pune unde stau când NU trebuie să facă nimic. La fel făcea la început și cu hainele spălate. Le punea pe unde credea ea, muta altele, cum îi trăznea prin cap. Acolo măcar s-a învățat, acum le lasă teanc în cameră și mi le pun singur la loc. Oricum e mai bine decât să muncesc de două ori. Oare cât de greu o fi să lași lucrurile acolo unde le e locul? Mereu am făcut crize de nervi pe chestia asta. Mă frate, ai intrat la mine în birou și era ușa întredeschisă? Las-o dracului tot așa și când pleci, ca e ușa mea nu a ta. Ai luat ceva? Ia frate că nu mă îngrop cu ele, da’ pune-l la loc de unde l-ai luat, nu să caut eu să înnebunesc la locul LUI, iar el sa fie la dracu’ cu cărți că ți-a fost lene să-l pui înapoi de unde l-ai luat. Pfoaaaa, ce de nervi. 

Vin azi de la servici, și găsesc iarăsi jumate din lucruri puse anapoda. De data asta am râs, e prea proastă ca să ma mai agit din cauza ei.

Am luat din Bogor niște plicuri cu concentrat de supă tom-yam. Citesc eu pe ambalaj, adaugă apă și fructele de mare și gata supa. Uaaaa, ce fain! Și mă apuc eu zilele trecute zor nevoie, sa fac o supă. Mai aveam niște urme de carne de pe căpățâna tonului luat când au fost fetele aici, și mai aveam și niște creveți congelați, zic taman bine! Bun, pun eu apa la fiert, desfac plicul. Înăuntru, un fel de pastă roșcat închis. Mno bine, așa să-i ramână numele. Am amestecat eu drăcia aia, și înainte sa pun peștele și creveții conform indicațiilor, mi-a dat Șefu’ ideea cea buna să gust.

Ooooooo...ribil !

În afară de faptul ca mi-au amorțit instant toate papilele gustative (care au mai scăpat nearse, that is) jegul respectiv nu avea nici un gust. Păi ma, io când haleam respectiva supă la Lemon Grass în Batutta cu Nick, aia era aromată și gustoasă și tot ce vrei, chiar dacă lăcrimai pâna te obișnuiai cu ea. Vai de mine ce de nervi, și ce sictir m-a luat...Era imediat după eclerele alea, disperare profundă. Oricum am zis că am avut totuși noroc să gust înainte, ca altfel puneam și carnea (peștele și creveții) și le stricam și pe alea.

Aseară am zis ca e timpul să reparăm lucrurile, așa ca am încropit rapid o ciorbă de pește, după rețetă de pe net, desigur.

Am pus o ceapă enormă (sau aproape, că folosisem deja o treime din ea la altceva) ceva morcov, ceva țelină, ceva pătrunjel rădăcină și o jumate de ardei gras. Suficiente legume pentru câtă zeamă urma sa iasă. Le-am călit în ceva ulei de palmier (și ăsta se termină, ar trebui sa rezolv problema), și cât le agitam pe-astea pe foc am pus niște apă la încălzit pe focul mare. Nu i-a luat mult sa fiarbă, așa că am zis să sting legumele. Mno, v-am zis că era pe focul mare, nu? Meh, cât de dobitoc să fii să vrei să iei cu mâna cratița care a fost pe focul mare? Well, așa cât mine de dobitoc! F@#k, S#^t, băăăăăă!!!!! Desigur, flacăra de la ochiul mare este suficient de întinsă încât să încingă la maxim mânerele, așa că m-am fript de m-au luat toți dracii (am verificat, nu rămăsese nici un drac care să nu mă fi luat). În fine, dupa oarece pauza de înjurat meșteșugarește (nu cred ca m-am repetat de mai mult de doua ori în cinci minute) aveam legumele cu apa pe focul normal și fierbeți mă, pâna îmi aduc aminte de voi. Sau până se dezgheață peștele și creveții, whatever comes first. Well, mi-am adus aminte de ele, că dacă era sa aștept până se dezghețau alea, și acum tot asta făceam. Le-am ajutat cu un pic de apă la temperatura camerei să se desfacă din gheață și le-am lăsat la scurs. Am pus peste legume niște piure de roșii (era mai fain dacă aveam chopped tomatoes, da’ bun și ăsta în lipsa de) și le-am mai lăsat nițel la fiert. Am potrivit de sare zeama (buci, am pus delicat că de-aia mi-a adus Vio delicat) și am adăugat și borșul. Le-am lăsat sa clocotească un pic numai și pac și mortăciunile. Pus ceasul de la cuptoraș să mă anunțe când au trecut 20 de minute. Până atunci, am tocat mărunțel un ardei iute (de-ăla roșu) și l-am lăsat pe fund să aștepte. Când s-au terminat cele 20 de minute, am pus și ardeiul și am mai dat zece minute de fiert în draci. Cam atât. Am oprit focul, aruncat o mână zdravănă de leuștean, zdup capacul la aburit și gata ciorbela fraților! Am încercat s-o gust sa văd ce a ieșit, dar n-am reușit decât să mă frig îngrozitor. În schimb, m-am răzbunat azi. A ieșit foarte gustoasă, poate un pic mai sarată decât de obicei, dar nu se pune problema să fie de ne mâncat. Tonul este un pește prea uscat ca să se potrivească, în schimb creveții sunt superbi în ciorbă.

Episodul 19. Șefi și eclere

N-am mai scris nimic de multă vreme. Nu am mai avut inspirație, nimic care să mă facă să scriu. Și probabil și un pui de depresie, ca fără nu se poate, nu?

De gătit n-am mai gătit nimic special, (aproape că n-am mai gătit nimic nici ne-special, dacă e sa fim cinstiți) de întâmplat...now, srsly, ÎNTÂMPLAT și PLR nu prea au ce căuta în aceeași propoziție.

Nici pe șantier nu se întâmplă mare spanac. Din punct de vedere al progresului lucrărilor, adică. Pentru că la capitolul vizite, bârfe și băgări de seamă, suntem centrul universului locuit.

Booon, deci prima chestie a fost vizita unui ceva șef de proiect, ăla care cică se ocupă de vreo 5 sau 6 proiecte (centrale noi sau reabilitări). Well, te gândești că un asemenea personaj nu are timp de pierdut cu detalii de genul "ce lucrări mai trebuie făcute pentru back energising?" sau "când o să terminați de văruit în CCR?". Ei bine, tipul ăsta are timp de așa ceva, și cere o grămadă de detalii despre lucrări, commissioning, civil works și alte asemenea. Nu zic c-ar fi rău, dar dacă el face așa ceva, ăia de sub el ce mai fac?

Mare ședință mare la Bogor, tot pentru Back Energising. Trei chinezi, și vreo 30 de tovarăși de la diverse departamente din PLN. Și io, pe post de păcălici. Din nefericire am ajuns târziu la întâlnire (traficu’ vieții) și am pierdut o bucată, dar a fost interesantă și bucata pe care am prins-o.

O așa detașare de realitate e greu de văzut, poate Nick să aibă ceva experiență cu Barsha de terminat commissioning în două luni când nici nu erau toate echipamentele la locul lor. Așa încât, am ascultat cum oficialități de la PLN au declarat (cu o seninătate de invidiat, dar vecină cu nebunia), că OHL va fi gata la timp de punere sub tensiune.  Pe 30 septembrie! Asta în condițiile în care linia nu este instalată între 5 stâlpi, iar unul dintre cei 5 stâlpi încă nu este terminat complet. În fine, nu era momentul oportun să-mi exprim îndoielile referitoare la subiect, în primul rând pentru că nu m-a întrebat nimeni nimic (și încerc să evit să vorbesc ne întrebat), și în al doilea rând... Well, nici măcar nu fusesem oficial invitat la ședința respectivă, unul dintre șefuleții locali de la PLN a zis că n-ar fi rău să trec și eu p-acolo. Cod feci. Așa că nu mi s-a părut o idee prea grozavă să le stric petrecerea cu atitudinea mea defetistă și dubiile privind victoria finală.

Mna bun, dar începusem să vă zic de vizite la nivel înalt. Ei, a mai venit unul zilele trecute. Și mai mare ca ălălaltu’. Mare de tot cică. Bun, l-am plimbat și pe ăla prin șantier, ocazie cu care am constatat că și la contractor e cam aceeași treabă cu șefii. Am mers cam peste tot în șantier, și am văzut o grămadă de supraveghetori  de la chinezi. Usor de depistat, au salopete albastru mai închis. O să ziceți "da bă, da' e bine să fie supervisori pe șantier, nu cum făcea Hyundai de nu găseai un coreean decât dacă-l căutai cu poliția". Well, nu zic că nu-i bine, da' problema aici e că supraveghetori sunt, muncitori de supravegheat nu prea par să fie! Mergând prin șantier ai senzația că e câte un supraveghetor la fiecare 3 oameni care lucrează.

Ei, să revin. Șefu' ăla marele s-a uitat plin de interes la diverse lucruri (pe care nu sunt sigur că le-a înțeles, but hey, he’s the boss or not?) după care a declarat sus și tare pentru audiență că „timpul nu contează, doar calitatea!” Whoaaaa, sa mori tu că nu contează!? Desigur că mi-am amintit instant de dragii noștri tovarăși și pretini de la DEWA, care în aprilie erau în stare sa învârtă turbinele fără jumătate din protecții numai să producă, iar în noiembrie își aminteau de toate și "cereau socoteală", că "de ce a permis Consultantul să se pornească grupul daca nu era ok!?"

Așa că am avut acea senzație de deja-vu, și sunt sigur că, mai devreme sau mai târziu, QA/QC o să fie de vină fie pentru ca s-a întârziat, fie pentru că s-au acceptat diverse compromisuri. Cineva trebuie să fie de vină, nu?

Dar nu am terminat cu vizitele la nivel înalt. Că cică săptămâna viitoare vine pe la noi în vizită Wuennemann. Adicătălea șeful nostru de la Frankfurt. Bine, cică nu stă mult, dar oricum. Acuma, rău nu poate să fie, în primul rând se mai întâmplă naibii ceva! Orice! Așa, v-am făcut update la situația din șantier, acum să trecem la partea culinară.

Aseară am încercat să fac eclere. Au ieșit și nu prea. Aluatul avea consistența care trebuie, dar am senzația că mini cuptorașul meu nu izolează termic prea bine, că nu au crescut prea grozav gogoșile, și nu au golul necesar umplerii corespunzătoare. Poate trebuia să las cuptorul mai mult la încins înainte, habar n-am, cert este că nu prea sunt prezentabile, așa că no pics this time. Ei, poate numai una, așa de poftă. Nici cu crema n-am nimerit-o 100%. În mod normal, se folosește zahăr vanilat tocmai pentru că asigură un echilibru bunicel între aromă și dulceață. Ei, io n-am de-ăla, așa că am pus zahăr și vanilină. Bun, zahărul l-am cântărit conform rețetei, și mi s-a părut mult când l-am pus în compoziție. Vanilina însă...Well, să zicem numai că (Murphy, 'ți-ar ideile să-ți fie ) exact atunci când vroiam sa mai adaug numai uuuuun pic extra, a căzut din borcănaș un ditamai bolovănoiul și gata...Crema mea s-a cam amărât de la excesul de vanilină. Asta desigur vine peste faptul că are și oareșce cocoloașe în ea, că deh, de unde naiba bain-marie la țară...Mno, e comestibilă, desigur, da’ nu mai e ce ar fi trebuit să fie. Bottom line, semi-eșece :lol: Nu, sigur nu le apucă seara pe gogoșo-eclerele mele, but that’s not the point. Chestia este că ma enervez când nu-mi ies lucrurile așa cum vreau (știu, e pueril, da' asta e). E ca și cum aș lipi clătitele de tavan când le întorc. Hell, I use to be an ace, ce se întâmplă? Am făcut de câteva ori eclere acasă, și au ieșit ca în reclame. În mod normal mă aștept să iasă mereu. Ei, na, nu ies mereu. Live with it.

Final apoteotic: mă, așa cum am promis, computerul ăsta o să i-l dau lui Sorin. Partea nașpa este că nu izbutesc nici cu slujbe și icoane să-mi dau seama cu ce să-l înlocuiesc. După mega-ședința de la Bogor, am dat o tură pe la magazinul lor ăla marele, și m-aum uitat pe la laptoape. E clar, trebuie să-mi iau tot ceva pe 15 inch, sau măcar pe 14. Am văzut cum arată 13 inch de la Sony, și deși e o bijuterie de sculă (și bijuterie fiind, costă aproape 2000$), e prea mic pentru ce-mi trebuie mie. Din păcate, alea care au performanțe sunt grele, alea care sunt ușoare sunt slăbuțe, și tot așa. Deci nașpa. Dacă aveți vreo idee, nu ezitați sa-mi ziceți, poate mă decid mai ușor.

Episodul 18. Friptura

Așa cum am promis/anticipat, back to the kitchen! Mă chinui să fac friptura asta de o săptămână și de data asta sper să și reușesc. Deci am pus două cotlete (le-aș fi pus eu pe toate trei, dar nu mai aveam loc în tavă pentru cartofi), niște condimente, unt și câțiva căței de usturoi. Teoretic, ar trebui sa fie destul pentru o masă de prânz. Dacă n-o să fie, reglăm din pâine.

Mai mult de trei cartofi nu este cazul sa fac, nu de alta dar și așa presimt că n-o sa aiba loc in tavă. Data viitoare când ajung în Jakarta, o să-mi iau o tavă mai mare. Mintea românului cea de pe urmă.
Dar să purcedem dară la pregătit. Am clătit eu nițel carnea, am șters-o cu șervete de-alea de bucătărie, am curățat cartofii și am tocat usturoiul, și cam gata cu pregătirile.

Mi se pare mie că bucățile astea de carne nu se comportă prea bine la fript, așa ca am decis să cresc masiv colesterolul. Am folosit unt aproape topit și am uns carnea pe amândouă fețele, am tapetat cu usturoiul tocat, aruncat și niște cimbru, piper și rozmarin, și cam asta ar fi carnea.

Între timp, am taiat cartofii nu foarte mici sau subțiri și i-am tăvălit bine cu sare și cu rozmarin. Dar pentru că tot intrasem în overdrive cu grăsimea, am zis eu că n-ar strica să mă măzgălesc iar pe mâini, așa că am folosit ce mai rămăsese din cutia de unt (cam o lingură, aș zice) și am uns bine și cartofii. Colesterooool, cât mai mult colesteroooool!

 Aranjat totul în tavă și cam gata....Mda, lipsește ceva zeamă! Rezolvăm cu niște vin alb, acoperim cu folie de aluminiu și la cuptor cu voi! Nici nu știți cât m-am chinuit să torn încet din cutia aia ca să pot face și poza în același timp...Ăia care fac bloguri cu bucătăreală sigur au ceva negraci lângă ei să facă pozele.

Juma de oră la 180C ar trebui să fie destul ca să înmoaie carnea, în caz ca o să vrea să se înmoaie de vreun fel. Chestiunea în cauză a stat la cuptor cam jumătate de oră, iar rezultatul la pauză era cam ăsta:

După înca jumătate de oră de cuptoreală (la 215C de data asta), și un picuț de parmezan ras pe deasupra, rezultatul final arată așa:

Heineken + pâine included in the price! Nu comentați aspectul feliei de pâine, era la rând bucata de la paleta de amestecat, doar nu era să ciopârțesc pâinea ca sa scot o felie "pozabilă".
După devorarea cu succes a porției mai sus prezentată, pot raporta că a fost gustoasă, chiar dacă nu perfectă. Carnea este cam ațoasă și nu foarte moale, iar pe cartofi cred că am scăpat cam multă sare...Prea repede am dat pe gât berea aia. Și nici desert nu am :(
Ei, dacă aș fi avut mai multă făină, poate făceam și desert. Așa însă, data viitoare. Să fim iubiți!


Later Edit: Desigur, dacă aș fi avut mai mult timp și poate și olecuță mai mult creier, aș fi aflat DIN TIMP ce să fac să iasă mai bună. Mulțămiri Corei pentru ponturi, chiar dacă au venit prea târziu ca să fie utile la etapa asta: Vinul care întărește carnea, sarea care nu se pune pe cartofi ci pe carne și cartofii își trag singuri, apa care sa acopere carnea în stadiul inițial, etc. Data viitoare promit să întreb înainte să mă apuc de treabă.

SPER CĂ VĂ PLACE NOUL ASPECT. Am zis eu ca e în ton cu vremea, că era înnorat de dimineață și e pe cale să înceapă sezonul ploios. Dacă nu vă place, feel free to comment and I will feel free to care or not  :lol:

Episodul 17. Much, much more Epic Fail!

Nu, nu mi-am tăiat puța sau așa ceva. Ieri cică am fost la prânz la masă la Edgar. Prânz e un fel de a spune. Am plecat la 13 de acasă, și am reușit să ajung la 15:25 la Edgar. 18km, pentru cine nu știe. No problem, bere a fost, macaroanele cu carne au fost bune (mda, iar macaroane cu carne) am tot vorbit și povestit până pe la 19:30. I-am zis că am luat cuptor și ce frumos nu merge, și am aflat cu maaaare plăcere că are scule. Așa încât, aseară m-am întors acasă cu o trusă de șurubelnițe și multimetru!
Desigur ca imediat după ce m-am schimbat în țoalele domestice, am scos animalul (pseudo)decedat din cutie și i-am desfăcut mațele să-i fac autopsia.
O știți p-aia cu "dacă nimic nu merge, citește manualul de folosire?" Well, se aplică super! Bun, îmi acord circumstanțe atenuante pe motiv că manualul ăla are aproape 10 rânduri scrise în limba lor, și nu scrie nimic acolo despre CUM anume merge panarama. În fine, short story even shorter, cuptorul era absolut OK, doar că alimentarea trecea PRIN timer și abia apoi prin lampa pe care scrie mare POWER și prin rezistențe. Nu pui timp de funcționare, nu ai curent nicăieri în instalație. Acum privind nițel cu atenție, e o chestie foarte bună. Nu poți să-l uiți în funcțiune și să ia foc casa de la el. După cel mult o oră (atât e timpul maxim pe timer) se oprește singur.
Desigur, acum îmi pare rău că nu am încercat mai multe combinații sâmbătă, dar până una alta sunt bucuros că e ok și o să-l pot folosi. Azi vreau să mă opresc la magazin și să iau cablu și ștecher și să modific alimentarea de la frigider, dacă tot am scule :)
Presimt că următorul episod va fi iarăși unul culinar...

Episodul 16. Migrația popoarelor

Cumva pe durata sărbătorilor (de orice tip și religie, se pare că e chestie universal valabilă) toată lumea vrea să plece undeva. Cu mult timp înainte să-mi vină fetele în vizită, m-am gândit să mergem și noi „undeva” zilele astea de sărbătoare. Peter îmi spusese că ar fi mișto rau de tot la Tanjung Lesung, așa că am încercat să văd cum se ajunge acolo. Well, trecând peste faptul că locația respectivă este cam la 140km de Cisolok și numai drumuri normale (fără autostradă), ceea ce ar fi implicat o călătorie de vreo 6 ore (+ pauze dese pentru vomitat / icnit), am constatat că deși mai era cam o lună jumate până la sărbători, deja totul era fully booked în zonă. Am avut o senzație de wtf și am renunțat la idee. Cred ca am făcut foarte bine...

Îmi aduc aminte ca în Dubai era ceva similar în weekenduri și de sărbători. Toată lumea ieșea undeva. Vă amintiți de blocajul super fain din 4 ianuarie 2010 când s-a deschis Burj Khalifa? Well, cam așa ceva a fost și pe aici zilele astea. Niciodată nu mi-a plăcut agitația și aglomerația, în timp ce restul lumii se agita să vadă marea deschidere de la Burj Khalifa, eu am fost la Madinat. Așa am făcut și aici. Am avut inspirația ca toate mișcările să fie în contratimp cu marea migrație.

Well, asta pâna sâmbătă seară. V-am zis ca m-a invitat Edgar să vin la cină, iar invitația a picat exact la țanc în urma incidentului cu netrebnicul de cuptor. Doar că pe la 5 (17 pentru ăia care știu să citească ceasul) îmi dă mesaj șoferul că drumurile sunt extra full și nu a ajuns încă acasă. Am mai stat eu ce am mai stat, apoi am zis să-mi încerc norocul de unul singur. Ideea era să conduc pâna la Edgar si apoi ori dormeam la el ori poate reușea Deni să vină să mă ia.

Asta era intenția mea, că restul lumii a avut...cam aceeași idee. Am plecat de la Ocean Queen și n-am reușit să merg decât vreo 4km când am ajuns din urmă mașina poliției. Și ce bine a fost! Patrula s-a oprit la vreo 10 metri de o intersecție cu un drum secundar și a oprit traficul. Desigur că n-am înțeles ce spunea tovarășul polițist, dar toată lumea știe ce înseamnă o mână cu palma spre tine în timp ce ailaltă mână îți arată încotro ai voie să te duci. Așa că m-am înclinat în fața sorții și am intrat pe drumul ăla secundar (care era si el destul de plin), am găsit un loc suficient de lat și drept ca să pot întoarce și hai înapoi. Chestia e ca am avut mare noroc cu mașina de poliție. Dacă m-aș fi hotărât să plec de acasă cu 10 minute mai devreme, aș fi depășit acea intersecție si rămâneam blocat în șirul nesfârșit de mașini pentru nu se știe cât timp.

Pe la 21:40 mi-a dat mesaj Deni ca a reușit și el sa ajungă acasa. Ok, și? Nu e o oră prea rea să ajungi acasă, nu? Poate că nu, daaaar...când mi-a dat primul mesaj că e blocat în trafic și s-ar putea să nu ajungă la mine, era 17:10 (am verificat ulterior mesageria pentru confirmarea timpului) și el era blocat la...maxim 10km de locul de unde m-am întors eu. Nu știu de când stătea el acolo, dar să luăm ora 17 ca referință. Patru ore și jumătate pentru 15 km, e destul de extrem, nu credeți?

Dimensiunile fenomenului mi s-au părut impresionante. O națiune de 250 milioane de locuitori s-a pus in miscare fără să se gândească, din pur instinct. România are cam 300mii km pătrați și 20 milioane de locuitori. Insula Java are cam 130mii km pătrați (din care cel puțin jumătate sunt munți) și o populație de vreo 140milioane. Orice om cu scaun la cap ar fi trebuit să-și imagineze că va fi criminal să te miști în jur ținând cont de starea mai mult decât deplorabilă a drumurilor și de lipsa crasă de disciplină rutieră a localnicilor. Nu trebuie mult ca un imbecil sa-si spună „hmmm, ăstia stau aici de fraieri, ia sa trec eu pe lângă ei în față”. Desigur, odată ajuns „în față” se trezește nas în nas cu un camion și fără posibilitatea de a intra înapoi în rând. Camionul nu mai are unde merge, dobitocul nu mai are unde merge, gata blocajul. Iar la asta se adaugă plaga drumurilor indoneziene, armate de kamikaze inconștienți, adică scuterele.

Zilele astea dacă m-am mai mișcat un picuț în jur am mai văzut o chestie dezamăgitoare. Mizeria. Bun, știu deja că igiena și curățenia sunt niște chestii nu foarte importante pe aici, dar mi-a devenit clar că nu sărăcia este cauza.

NESIMȚIREA este. Sunt două zone între Pelabuhan Ratu și Cisolok, preferate pentru mers la plajă și surf și de-astea. Trec pe lânga ele zilnic în drum spre și de la servici. În mod normal, se văd ceva gunoaie. Din mașină nu pare foarte impresionant, deși dacă te dai jos și te apropii îți dai seama că situația e destul de nașpa. Ei, zilele astea, după primul val de hoarde invadatoare (a.k.a turiști locali), ambele locuri arătau ca niște gropi de gunoi. Peste tot, fara exceptie, hartii, pungi, PET-uri, resturi de mâncare, coji de nuci de cocos, orice tip de gunoi imaginabil. Cantități industriale. Și încă nu a început sezonul ploios, când râurile se vor umfla și vor căra cu ele spre mare toată mizeria aruncată de-a lungul lor de nesimțiții ăștia...Am scris textul ăsta ieri, în ideea că în dimineața asta să fac niște poze în drum spre servici. Am trecut pe acolo și aproape mi s-a făcut rău. Și m-am gândit că suntem cu toții sătui de mizerie și gunoaie ca să le mai fac și poze. Ducă-se dracului.

De obicei, Ocean Queen e aproape gol. Uneori este gol de tot, adică sunt singur aici. Acum desigur a fost plin ochi și am putut vedea nesimțirea la ea acasă.

Bungalowul meu are amenajat în față un loc de grătar zidit. Alături de mine e clădirea cu camere simple, care nu au grătar amenajat. Ok, nici o problemă, au venit oamenii și au facut un grătar în fața casei mele. Nu, nu au cerut voie (wtf, ce e aia?), dar nici eu nu sunt foarte extremist. Dar după ce au crăpat în ei au lasat acolo farfuriile murdare și resturile, să le strângă „cineva”.

Piscina este comună. E mare, e frumoasă (doar ați văzut-o în poze), destul de bine intreținută. Lângă ea este prevazută o cădiță mică pentru spălat pe picioare când vii de pe plajă cu nisip pe tine. Apa curge fără probleme, este un duș și un robinet jos. Frumos și civilizat. Și vin nemernicii, plini de nisip de pe plajă și se aruncă îmbrăcați și (boi)încălțați și se spală de nisip în piscină, trecând chiar pe lângă locul de spălat. Manâncă înghețata și lasă ambalajele pe jos pe șezlong, deși coșul de gunoi este la cel mult doi metri distanță. Chestiile astea te fac instantaneu să îți dorești să fii în orice alt loc decât acolo. O națiune de șomeri, cu o lipsă fantastică de gunoieri și atitudine de șeici. Altcineva trebuie să strângă în urma lor. Altcineva trebuie să mențină curat. Pretty ironic, isn't it ?
Later Edit: am fost în șantier să vedem ce s-a mai întâmplat în cele zece zile cât am lipsit. Well, nimic! În parcarea din fața intrării erau cam un sfert din numărul normal de scutere, în șantier nu se mișca nimic, drumurile secundare erau încă blocate cu materiale așa cum le-au lăsat acum 10 zile. Toate trenurile și autobuzele dinspre Jakarta spre sud cică sunt pline ochi, și probabil or să fie la fel și mâine. Practic, abia săptămâna viitoare lucrurile or să reintre în normal. Până atunci n-avem secretară (a rămas "blocată" în Bandung) și nici 3 dintre cei 4 ingineri locali nu au apărut la servici încă. Teoretic, azi trebuia să ne vină un tovarăș nou, pentru partea de cărbune și cenușă. Desigur n-a apărut încă.
Edgar face spume, Nina e încă la Jakarta la mamă-sa și nu are cine să aibe grija motanului cât e el plecat la servici. I-am zis să-l aducă încoace la birou, poate mai sperie din șoareci.

Episodul 15. Epic Fail!

Well, s-a cam pus praful p-aici. În parte pentru că am avut fetele în vizită (și deci n-am mai făcut mai nimic) și în parte pentru ca au fost și sărbătorile și hey, ce dracu' poți să faci AICI altceva decât să zaci la piscină și să te prăjești la soare? Atracțiile locale le-am epuizat în primele 2 zile...
Așa încât, n-am mai scris nimic. Desigur, odată cu plecarea fetelor a trebuit din nou să-mi pun rămășița de creier în mișcare și să mai fac câte ceva. Alaltăieri când am fost prin Carrefour, am avut o revelație. Adică, în loc să cheltuiesc 250 euro pe un aragaz cu cuptor (pe care oricum nu am unde să-l pun în configurația actuală a bucătăriei proprii), de ce să nu dau eu numai 30 de euro pe un cuptoraș electric, de dimensiunea unui microwelle? He heee, și uite ce bine arată șnapanul!
Deci ieri dimineață, plin de avânt revoluționar, m-am repezit în Carrefour și am luat sus numitul cuptor. Adică ăsta:

 Desigur, dacă eram mai atent, aș fi sesizat numele predestinat (ce producător serios își botează produsul den-POO) dar eram prea euforic la gândul multiplelor chestii mega gustoase pe care urma să le prepar (și apoi să mă laud p-aici cu ele) ca să dau atenție la detalii. Well, the devil is in the details, isn't it?
Booon, și ajung eu acasă fericit și relaxat (mmmbine, nu foarte relaxat, dar asta vă zic mai încolo), aranjez toate cumpărăturile la locurile destinate, fac curat în zonă (o să vedeți ceva mai târziu de ce e importantă chestia asta) și gata. Un film ceva, toate bune.
Dimineață, plin de resurse și de chef, am ras o cafea super țeapănă și hai să admirăm din nou jucăria...Ia uitați ce frumos arată cu toate accesoriile înșirate pe lângă!
Stop, nu e bine. Noua jucărie are nevoie de locul ei dedicat pe masă, că nu are loc împreună cu mașina de pâine. Regândim aranjamentul, mut niște chestii pe care oricum nu le foloseam, mașina de pâine se retrage în cutia ei, una peste alta, cuptorul este frumos și arătos la locul lui.
Then, disaster struck! Desigur, băgat în priză, luminează feeric...NOT. Deci nu merge. Deloc. Mort ca morții. Că o fi numai cablul întrerupt (n-aș crede), că o fi un fir ieșit cu papuc cu tot de la locul lui (probabil) ideea de bază rămâne aceeași: Fuuuck, the fuckin' fuck doesn't fuck!
Nu pot descrie în cuvinte disperarea, dezamăgirea și deznădejdea care m-au cuprins. Desigur, acum, la câteva ore bune de la incident, pot să și râd. Dar atunci, am fost pur și simplu down. Atât de mult îmi doream să fac ceva bun la el, și totul dus pe apa sâmbetei. Ok, cuprins de neagră disperare, zic "hai să-l strâng la loc, o sa încerc să îl schimb..." Not so fast! Vă amintiți că am zis mai sus că am făcut curat? Guess what ELSE s-a mai dus la gunoi împreună cu tot ce era cazul să se ducă la gunoi? Daaa, bonul de casă de la cuptor. M-am dus pe afară încercând să regăsesc imensul pachet de pungi inutile pe care îl lăsasem pentru aruncat, dar n-am avut noroc. It was gone, and all my hopes with it. Așa că, pas să mă mai duc cu el înapoi la schimbat. Evident, judecând la rece, era o tâmpenie de la bun început. Adică am dat 360k IDR pe cuptor. Ca să mă duc la Jakarta numai pentru prostia asta, ar fi trebuit să bag de 250k benzină, plus ceva haleală pentru mine și overtime pentru Deni. Așa că mă costa mult mai mult să-l duc înapoi decât sa iau altul în caz că nu pot să-i dau de cap. Și acum stau să mă gândesc dacă nu cumva era mai bine să fi încercat să-l iau de aici în loc să mă leg la cap la Jakarta, dar nu-mi aduc aminte să fi văzut aici. În fine, situația este asta, și nu prea am ce să fac acum. Luni o să ma opresc la magazin și o să îmi iau ceva scule (o șurubelniță cu mai multe capete, un patent) și o să-l desfac. Da, puteți râde. Nu am cu mine nici măcar un amărât de patent sau o panaramă de șurubelniță. Mi-am adus aminte să-i zic lui Vio să-mi aducă piatra de ascuțit cuțite, dar de scule nu m-am gândit. Sau m-am gândit și am fost prea idiot sa spun "da, adu-le pe alea pe care le-am avut în Dubai".
Dacă reușesc să-i dau de cap, e ok. Dacă nu, poate altul.
Partea hazlie: disperat și flămând, deja începusem să reconsider opțiunile pentru prânz, când primesc SMS de la Edgar: "Nu mânca, pe la 18 te aștept la masă și bere!". Și cică să nu crezi în soartă...