Episodul 42. Mai nimic.

Ceasul meu intern e nițel fucked-up. Mi se face somn devreme, apoi îmi fuge somnul, iar dimineață mă trezesc odată cu soarele. Sau cu moscheea, depinde de cât de aiurea dorm.

Well, mă așteptam ca Ramadanul sa înceapă în forță, cu zgomot masiv de la cele 3 moschei din zonă, dar până acum am fost scutit. Din nu știu ce motive, nu mai schelălăie nimeni cu noaptea-n cap. Din când în când se aud mai din depărtare sunetele, dar în nici un caz deranjant. Poate că în perioada asta iau și ei lucrurile un pic mai în serios și nu mai lasă copiii sa se distreze la microfoane.

În fine, idea de bază este că sunt complet aiurea cu sistemul orar. Când mă foiesc în pat, incapabil să mai găsesc o poziție comodă de odihnă, lumea pe care o stiu și de care îmi pasă, doarme liniștită. Așa cum aș face și eu în locul lor dealtfel, ce naiba să faci altceva la ora 2 dimineața? Așa că renunț, îmi înghit frustrarea și mă duc la duș, deși e duminică și e doar 6 dimineața. Ce naiba sa faci? Ok, un avantaj micuț este. Înainte ca soarele sa se urce bine pe cer, e încă suportabil afară. Nu e răcoare în adevăratul sens, dar sunt doar vreo 25-26°C, adica suportabil. Iar țânțarii dorm încă. Așa ca pot sa mă duc un pic lângă piscină și să-mi verific e-mailul, dau o geană pe la Robotzi, citesc ce-a mai scris Manowar (sau Cypress, sau amândoi FTW), mă uit pe forum să văd cine și ce mai construiește la case, apoi…constat cu durere că a trecut doar jumate de oră. Și e încă înainte de 7, și tot nu e nimeni în jur.

Well, cu excepția momentelor când este cineva în jur, și atunci îți vine să-ți bagi picioarele. Apăsat de tot. Pentru că locul ăsta pare să fie destinat extremelor. Ori sunt singur, ori e prea aglomerat. Și nici o aglomerație nu e mai naspa decât turmele de babuini. Babuini (nu urangutani, aveți grijă) locali sau chinezești, tot ca niște maimuțe se poartă. E incredibilă asemănarea, pe cuvânt. Nu sunt în stare să vorbească normal unul cu altul,. Orice întrebare/răspuns/constatare trebuie țipată și însoțită de 3 minute de râsete.

-          Aaaawwwrggghhhh hă hă hă, vreau să beau o cafea!, hihihihihihihihih aaaaarrrrrrrhhhhgggllllhhhrrrrr!

-          Hihihihihiihh aaaarrghghhllllrrrr, vreau și eu una!”

Păi mă cretionizilor, nu puteți să vă vreți și voi ceva, orice, în liniște? Ce dracu’ poate fi așa de incitant la a bea o cafea de trebuie să urli pe tema asta? Acum înmulțiți chestia asta cu 4 adulți și 15 copii simultan, și obțineți imaginea unei “dimineți liniștite la piscină”. Ah, și să nu uităm elementul ninja. Wet ninja, that is. Desigur că nu se obosesc să-și scoată hainele când se bălăcesc în piscină. Cum eu nu sunt mare amator de făcut baie în mașina de spălat a altora, rămâne că am renunțat și la asta. Trist… Ziceam că babuinii sunt în gașcă? Desigur, ăia 4x15 sunt doar avangarda, restul corpului expediționar se antrenează în fața camerei lor, sau pe terenul cu iarbă din fața casei mele. Da, exact așa. La ora 6:30, se joacă deja fotbal, cu toate răcnetele de rigoare. Fuck them.

De-astea ziceam babuini, nu urangutani. Urangutanii sunt niște ființe deosebite. Tăcuți, fantomatici, nu vor decât să fie lăsați în pace…Remind you of someone?

Dup-aia, vine seara. Pe la opt, opt jumate așa, mă cuprinde un somn de abia-abia îmi țin ochii deschiși. Invariabil trebuie să-mi găsesc ceva de făcut exact atunci, că altfel adorm. Uneori chiar am adormit, cu laptopul pe burtă citind ceva sau încercând să urmăresc un film. De vreo două ori era să dau compul pe jos, că am tresărit în somn. Iar seara e și mai nasol decât în zori. Pe de-o parte, ar trebui sa fie mai bine, pentru că lumea “normală” e în plina activitate la orele alea. Well, așa ar fi dacă ar merge internetul din casă. Dar nu merge mereu. Și înca nu am reușit sa stabilesc un pattern, ca să estimez când are sanse să meargă și când nu. Așa că dacă vreau să vorbesc cu cineva, trebuie să ies lângă piscină, ca să am vedere directă la turnul de antene de pe deal. Iar la piscină sunt expus atacurilor…Țânțarii: bun, deci în sezonul ploios nu sunt așa de activi pentru că plouă atât de mult, încât ploaia le tot spală ouăle și larvele și naiba să-i ia. Dar acum e sezonul uscat, așa că tufișurile de lângă piscină sunt adevărate puiernițe. Ovcorz că nu dă nimeni cu ceva insecticid. Poate nici nu trebuie, naiba știe? După țânțari, vin furnicile. Nu, nu alea relativ mici din casă. Alea roșii, mari de 10-12mm, cu mandibule ca niște coase. Nu e fun deloc când una din ele consideră că ar putea să încerce să ducă la mușuroi o bucată de tine, deci ce-ar fi dacă m-aș apuca de decupat? Nu rămâne umflat din fericire (sau nu la mine), dar tot doare destul de rău.

Presupunând că am terminat să mă tot plesnesc de țânțari și să scutur furnicile de pe mine, e cald. Cald rău de tot. Pentru că toată căldura acumulată de la soare în timpul zilei, acum se ridică din pietre, pământ și gresia din jurul piscinei. Așa că transpir. Rău de tot. Ceea ce, știe toată lumea, atrage țânțarii…Yup, here we go again! Da’ asta nu-I chiar tot. Că după lupta cu natura, urmează dificultățile de ordin practic. Ok, mi-am găsit un locușor mai departe de bec (țânțarilor le place lumina, remember?) și încerc să scriu. Well, da, doar că nu. Pentru că sunt, hey, departe de bec and I cannot see jack-shit pe taste. Așa că scriu, greșesc 3 litere din 5, Murphy își bagă și el coada și după ce scriu (și corectez de două ori) o bucată de text greșesc butonul și se selectează automat și se șterge, așa că frustrarea atinge cote maxime și mă prinde un dor nebun să arunc laptopul în piscină sa văd dacă face scântei măcar când se duce dracului, sau e doar un “plufff” inocent, lipsit de orice haz, și desigur complet inutil…Aceeași frustrare cumplită care mă face să-mi doresc sa rup modemul din soclu (cu soclu cu tot, dacă se poate, mulțumim) și să-l zdrobesc sub călcâi, într-o explozie de furie și nervi. Doar că așa cum ziceam și în textul precedent, It doesn’t work. Mda, nimic nu pare să work p-aci, nici internetul, nici modemul nici calmarea nervilor prin toporizarea diverselor chestii. Hei, dar în cele din urmă lucrurile par sa se așeze pe făgaș, nu? Am killerit niște țânțari, am fugărit furnicile, am reușit să ma conectez, ok, hai să vorbim! Mdea, da’ mi se termină bateria, că sunt afară, remember? Fuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuck!

La servici e ceva mai simplu, deși tot foarte departe de normal, internetul merge satisfăcător. Apoi, mai pleci în șantier, mai discuți cu Thomas sau cu Edgar. Recunosc, mai mult Edgar, pentru ca Thomas e și el destul de tăcut, iar când nu e…Well, deși locuiește în Australia, e totuși chinez. Așa că fac destule eforturi să înteleg ce spune, deși e în fața mea. Restul populației nu intră la socoteală, sunt aproape de inteligența unei meduze și capacitatea de exprimare a acelorași babuini menționați mai devreme. Am vazut niște poze cu urangutani, făcute de Teo în rezervația din Borneo. Incredibil ce figuri expresive pot avea. Ăștia? Gizăs, un adevărat coșmar. Live example:

Mă duc vineri la uber-colegul meu, care se semnează pe scrisori “Senior Substation Engineer”. Whow, cool, bro! Mă uit pe masa lui de lucru, dicționarul Behasa-Inggris deschis lângă comp. Pe ecran, raportul săptămânal în curs de editare. Ah, asta e bine, așa că îi zic:

-          Mr. Armoza, don’t use capital letters for all the words! Only at the beginning of the sentence, please!

-          Aaaa, ok, ăăăă yes <insert rânjet tâmpit here> hă hă, no, no yes, I doing!

Rezultatul? Desigur că a pus, peste tot. Cum naiba reușesc asemenea oameni sa fie implicați într-un proiect international? Același lucru și cu chinezii. Doi sau trei dintre ei vorbesc o engleză inteligibilă. Restul, cel mult câteva cuvinte, pe care oricum te chinui să le înțelegi din cauza pronunției. Sau a protezei, dracu’ știe? Mai trist este că aceeași nepăsare/prostie/incompetență este transmisă (și aparent acceptată) la nivel oficial. Aparent, nu există nici un document controller în toată turma de chinezi, unul capabil să citească și să redacteze un document în engleză fără ajutor masiv de la Google Translate. Ok, când cineva vorbește cu tine și face greșeli, nu-i mare spanac. Probabil un englez s-ar enerva cumplit auzind bastardizările pe care sigur le comit și eu. Dar la ei chestia asta e clar dincolo de limită. Proceduri de teste, rapoarte, descrieri oficiale ale echipamentelor, toate alcătuite din cuvinte fără legătură între ele. Găsești foarte des fraze de 4 rânduri cu un singur verb. La infinitiv, vă rog. Aceeași chestie se întâmpla și în scrisori oficiale de la PLN catre chinezi. E drept însă, la ei greșelile sunt ceva mai rare și în majoritatea covârșitoare a cazurilor se înțelege destul de clar ce au vrut să spună în scrisoarea respectivă.

Ăia din șantier însă…Coșmarul cel mai des este când mă sună și încearcă să-mi explice la telefon ceva ce nu e în regulă cu instalația cine stie cărei cutiuțe de legătură pentru iluminatul pe cazan, cota +42m. Într-o amestecătură de “ăăă” și cuvinte rupte, înconjurat de zgomotele tehnologice inerente, se chinuie să-mi transmita ceva. Săracul de el cred că mai mult de două treimi din costurile lui la telefon sunt folosite de fapt ca să-mi spună că “ăăăăăăăă”.

Dar se chinuie, și încearcă, și are o privire de-aia muta de admirație când îi mai zic câte o chestie pe care am aflat-o și eu prin alte părți, acum mult timp. E amuzantă figura lui gen “Oooo, mărite maestre, ce deștept ești tu!” așa că nu îi stric distracția cu explicații de genul “Meh, probabil exact aceeași mutră o aveam și eu acum 15 ani când eram de vârsta ta și am dat cu nasul de chestiile astea pentru prima oară”. Pe cât de mult mă scârbește suficiența celor care nu sunt în stare sa facă ceva concret, dar au înfumurare și pretenții la respect, pe atât mă liniștesc și mă împacă mulțumirile primite de la băieții ăștia.

Așa, the next fuck-up e de la tovărășu’ șefu’ de PLN. Sau mai degrabă plm, if you know what I mean…Înainte sa plece Edgar în vacanță, am fost împreună la el să ne punem de acord. La o adică, e șeful local și trebuie informat. Ok, edgar pleacă în vacanță, eu rămân pe baricadă pâna vine el, apoi cică plec și eu. Desigur, doar că nu! WTF, cum adică NU?

Pwwlache, am luat biletul de avion de acum 4 luni, si abia l-am găsit și atunci! Păi nu, că tu trebuie sa stai aici pentru back-feeding. Păi și ce să-i fac eu? Ăia de la transmisii nici măcar nu sunt conștienți de prezența mea aici, ăia de la commissioning mă ignoră cu succes (ca și pe tine, dealtfel, hehe!) așa că…de ce e așa de indispensabilă prezența mea aici? Ca să pot colabora cu două entități care nu au vrut să mă asculte la nici una dintre întâlnirile de până acum? Eh, dar îl am în rezervă pe colegu’ mare specialist în substații, hehe! Cum adică, vreți să spuneti că e incompetent? Doar știți că e rudă cu ministrul, asta îl face deja mult mai competent decât prevede legea, nu?

Linia de înaltă tot nu e gata. Au lucrat la ea sporadic, în șuturi. Hai, încă un hei-rup săptămâna asta, apoi nimic timp de 10 zile. Săptămâna trecută aproape au încheiat cu firele de by-pass peste izolatorii de la capătul stâlpului. Au făcut 10 linii din 12 (stâlp cu 4 circuite) și s-au oprit iar. Joi și vineri nu a mai fost nimeni acolo. Dar hei, ia să anunțăm noi cu surle și trâmbițe că suntem gata la sfârșitul lui Iulie, cu punere sub tensiune cu tot. Ok, asta ar însemna că probabil cel târziu miercuri se oprește toată fabrica la zero (că trebuie scos de sub tensiune traful mobil ca să se poată face conexiunile la linie), se conectează linia, apoi…well, sperăm că merge. Că dacă nu, o luăm de la capăt cu ghicitul. Oare care dintre fire este iarăși inversat? Păi hai să ne uităm pe desene. Ah, da, desenele și circuitele sunt marcate în chinezește, că dobitcul ăla de alb a cerut de acum un an marcaje (fie și temporare) în engleză și last marked-up drawings, da’ am zis că fuck him dă-l dreaq, ce, noi nu știe ca el? Noi e dăjjtepți, noi nu ne trăbă d-ăștea!

În timpul ăsta, trebuie demontate și luate de acolo componentele de la traful mobil. Încă niște ore…Și e ramadan, remember? Program scurt, rugăciuni, etc…

Sper ca atunci când se întoarce Edgar să reușesc să capăt aprobarea formală și să plec liniștit acasă. Că dacă tot o face pe nebunul și îmi distruge vacanța, apoi știu că vin acasă, dar nu și dacă mă mai întorc…

Apoi na, că am reușit să scriu un kilometru de post despre mai nimic. Mă simt aproape politician, pe cuvânt...

Episodul 41. Weekend în natură

Să vă povestesc numai un pic despre ceva weekend. Ăla trecut adică, pentru că ăsta n-a fost chiar uber, deși n-a fost rău de tot.

Așa. Deci se discuta despre mers în ceva excursie sâmbăta trecută, la un parc amenajat într-o pădure de pini de pe lângă Sentul. Asta e la vreo 30km sud de Jakarta, dar din fericire se ajunge repede de pe toll road.

Am plecat de vineri după-amiază din PLR și după ore multe și chinuitoare am reușit să ajung la Radu. Drumurile spre Jakarta au ajuns un chin. Muncesc (nițel cam în zadar, dacă mă întrebați pe mine) tovarășii ăștia la ceva drum acolo și e o porțiune foarte îngustă. Practic pe acolo nu pot trece mașini mari în același timp. Cum localnicii nu sunt renumiți nici pentru inteligență nici pentru bun simț, de foarte multe ori se trezec doi de-ăștia cu patru oo fiecare să se bage până în fund la taxatoare și gata pozna. Nu mai poate trece nimeni. Data trecută am avut nevoie de o oră și 20 de minute pentru 500 de metri parcurși. La asta se adaugă faptul ca în exact aceeași zonă, drumul este complet explodat. Șanțuri, gropi, bolovani. Și peste toate astea, motoretele și minivanurile care se bagă peste tot. În tot haosul ăsta, apare un bunicuț nițel retardat care împinge un căruț cu roți de bicicletă pe singura bucată a drumului rămasă nedistrusă. Complet rupt de realitate și de cei 400 de oameni care nu se mișcă cu orele, împinge căruciorul și speră să vândă niște gogoși fierte. Asta cu vândutul diverselor chestii lângă șosea e o afacere foarte înfloritoare. Sunt o grămadă de tovarăși care merg pe lângă coloanele de masini oprite și oferă apă, suc, snacksuri, de-astea. Desigur că dacă drumul ar fi mai bun, s-ar circula cu aproximativ 35-40 km/h și atunci ciuciu vânzare. Uneori am impresia că intenționat nu vor să repare bucata aia de drum, ca să aibă ăștia clienți.

Ok, sâmbătă dimineață s-a dat adunarea, mașina lui Radu cu 7 inși în ea, la mine Victor și Daiva. Am plecat de la Radu și am format coloana pe autostradă. Adică am încercat, că Radu nu s-a prea gândit că noi nu știm unde trebuie să ajungem și după vreo 10 minute deja l-am pierdut în ceață. Ne-am regrupat la ceva centru comercial în Sentul, și apoi am mers la munte. La intrare, iarăși frumusețe. Costă 10000 IDR/persoană pentru localnici și 300000 pentru turiști. WTF!? Mai ia lumea acolo un 50% în plus, dar de 30 de ori mai mult??? Din fericire, Radu și  Teo au reușit să-l convingă pe cerber (pe limba lui) că suntem ne-turiști, și am plătit taxa cea mică.

Desigur, e o metodă clară de a îndepărta pe eventualii doritori. Nu trebuie sa fii mare geniu ca să-ți dai seama că nu am fi dat banii ăia nici omorâți și la fel gândesc mulți. Așa că nu rămâne decât să te miri cum reușesc cu atât aplomb și deosebit succes să se împuște singuri în picior. Tot ce fac este să miaune peste tot că "vrem investiții externe, suntem saraci, dați-ne bani", ca în momentul în care te văd să urle din toți plămânii "Nu vă vrem aici, cotropitorilor! Albi rasiști ce sunteți! De-aia nu trimiteți turiști aici, că sunteți rasisți și colonialiști!" Ca și saudiților, le e greu să priceapă că modul lor de abordare a problemei nu aduce beneficii. Hai mai bine vă zic despre parc. Desigur, vor taxa aia la intrare. Ei, pentru numai câțiva bănuți în plus față de taxa aia modică, nu numai că localnicii intră în parc, dar o fac cu motoreta. Că doar de-aia vii în parc nu? Să mergi cu motoreta! Rrrrright!

Așa că mergi relaxat pe alee, și din spate apare o pârțâitoare de-aia, lăsând în urmă duhoarea și norul de fum specifice motoarelor în doi timpi. În caz ca nu știți cum e aia, trabantul și wartburgurile aveau motoare în doi timpi. Am răbdat un dobitoc, doi, deja la al treilea îmi doream să întind un fir de oțel la nivelul potrivit și să mă apuc de filmat decapitările...Le-am zis ideea mea și celorlalți, dar nu au fost foarte încântați de metoda mea de rezolvare a problemei. Cică sunt prea brutal și sângeros, imagine that...În plus, toți retardații se opreau și se întorceau să ne întrebe dacă nu cumva vrem să ne urce ei până sus. Mistah, mistah, ride mistah? Mi-am băgat adânc mâinile în buzunare ca să nu-i strivesc țeasta de un pietroi, cu cască cu tot. Mă urangutan nenorocit (îmi cer scuze urangutanilor pentru comparație, sincer), dacă tu bolborosești pe limba ta ceva, înseamnă că te aștepți să și înțeleg nu? Dacă te înțeleg, înseamnă ca sunt de suficientă vreme aici ca să știu că ești un dobitoc sinistru și deci nu am nevoie de tine. Iar dacă presupui că sunt unul dintre walking ATMs, de ce p@#$la mea îți mai dai drumul la gură știind că nu înțeleg o iota din ce zici??!!! Vită, fii sigur ca dacă am nevoie de ceva întreb eu singur!

Se putea intra și cu mașina, dar aia nu era extraordinar de deranjant. În primul rând pentru că unele dintre masini chiar își aveau sensul acolo. Mă refer la cele cu care veneau pasionații de mountain-bikes. În parcul respectiv sunt amenajate trasee speciale pentru asta, și chiar sunt folosite. Părerea mea ar fi că puteau să permită accesul numai mașinilor care aveau și biciclete pe ele, dar în fine, e țara lor nu a mea.

Am mers noi p-acolo, și e chiar mișto dacă te duci nițel mai alături de drumul pietruit. Copacii sunt frumoși, e suficient de curat (chiar surprinzător, considerând locația), iar la capătul de sus al pistelor pentru coborâre (ale bicicliștilor) e un chioșculeț de unde poți lua ceva apă și suc rece, nucă de cocos și chestii de-astea.

Am întâlnit și un exemplar al faunei locale, pe numele lui Gigi-târâtoru' (a.k.a. Rhabdophis_subminiatus)

Nu am stat la discuții cu el, dar se pare că ești relativ în siguranță dacă nu ești broască sau șopârlă...

După ce am terminat noi cu plimbatul p-acolo, ni s-a făcut cam foame așa că am luat cool-boxurile și ne-am retras să halim și să facem planurile pentru următoarea perioadă. Am ales o văioagă lângă un pârâu și am mâncat pateu de ficat (excelent, făcut de Radu) și diverse brânji și alte șmecherii, dat pe gât vreo două beri și cam asta. Eram noi în toiul discuțiilor când a apărut un tovarăș localnic împreună cu mijlocul lui de subzistență:

Și un prim plan cu șeful turmei:

Este un localnic adevărat! Are o expresie foarte hotărâtă, de revoluționar convins. Doar că nu pare să-l deranjeze că e în noroi până la gât, ba chiar aș zice că-i place, nu? Cam ca ăstora de pe șantier...

Mult prea multe nu mai sunt de zis despre plimbarea asta. Am ajuns acasă (la Radu, adică) după-amiază și am avut la dispoziție vreo 2 ore să ne pregătim pentru evenimentul serii, Roving Inside. Nu mă întrebați de ce  se cheamă așa de complicat (în loc de "hai să ne strângem într-un bar că e bere gratis, ceva haleală și ne și distrăm") da' asta a fost alegerea lor.

Barul destul de mișto, organizat cu ceva diferențe de nivel. În partea de jos o zona cu mese, mai sus barul propriu-zis. Ne-am împrăștiat de cum am ajuns în zonă, eu rămânând aproape de noul meu prieten, Sebi. Orădean lucrând în Budapesta, ceva mai înalt decât mine și cu aceeași constituție atletică cu indicii clare de apartenență la tagma băutorilor de bere (a se citi : quite obvious, large capacity beer tank, a.k.a burtoi).

Am degustat noi câteva halbe (vreo 3 poate?) când au început distracția ăia de jos. Prima șmecherie a fost ceva concurs de băut bere cu furtunul. Adică exista o combinație de pâlnie și furtun, se turna halba pe un capăt și nefericitul trebuia sa facă față debitului. Unii au avut mai mult succes, alții mai puțin, dar păreau ca se distrează. Dup-aia, omul cu microfonul a anunțat că Justin (ceva chinez australian, aș zice), campionul ne-contestat la băut bere-viteză, își pune la bătaie centura de campion.

- Eh, no stai așee măi dragă, zice Sebi. Bogdane, ne dăm și noi jos la ei?

- Sigur da, șo pe ei!

Așa că am coborât împreună în arenă, dar din nefericire nu mai era decât un loc la masă. Sebi s-a alăturat, și readyyyyy?? steadyyyy!!! GO!

Pune Sebi mâna pe halbă, bâldâbâc peste cap, zdrang cana pe masă, în uimirea totală a asistenței. Nici n-au apucat să-și dea seama când li s-a întâmplat. Iar cel mai afectat de eveniment era sărmanul Justin, căruia chiar nu-i venea să creadă că i se întâmplă așa ceva! Pur și simplu, omul suferea. Galeria românească în schimb jubila, aplauze peste tot, urlete de încurajare, tot tacâmul!

Cât l-am felicitat eu pe Sebi și am mai băut împreună vreo două halbe în cinstea victoriei, jos se organiza ceva similar, dar pentru tante, cu apă minerală. Aplauze politicoase și cam atât, așa ca era cazul sa inventeze rapid ceva nou pentru distracția cetățenilor deja înfierbântați. So, let there be Beer-pong! Șase halbe în capătul mesei, iei mingea de ping-pong și o arunci într-o halbă. A intrat, bei halba!

După trei tentative nereușite, un englez a spart gheața, apoi o localnică. Sebi era pe la budă probabil, așa că de plictiseală m-am dus și eu în zona de jucat. Un tip de acolo mă bate pe spate și zice ceva, io zic înapoi "yeah, sure!", iau un biloi și zbâc, derect, da' derect în halbă! Urlete de extaz, apare Marius lângă mine, ia biloi și zbang și el în halbă. Am ciocnit tovărășește cu toată lumea, și s-a produs revelația. Aplauzele pentru învingători erau însoțite de prezentarea clasică "Icsulescu, from <insert country here>".

Desigur când s-a strigat "Bogdan, from Romania" și apoi "Marius, from Romania" iar mai devreme fusese "Sebi, from Romania", trendul era clar: Romania vs. Restul lumii. Urlete de încurajare, așa că hai pe echipe. România vs. Restul lumii la beer-pong. Cine baga bila în halbă, obligă adversarul să bea halba. Mno bine dară măi...

Long story short, i-am bătut măr, fără sa bem nici o halbă. Ceea ce ne-a cam întristat, că sincer nouă ni se rupea în 16 de concursul lor. După ce am marcat amândoi câte o lovitură, noi aveam în continuare 6 halbe de nimerit, ei numai 4. Așa ca ne-am oferit să le bem și noi halbele lor, să fie egale sansele pentru tura doi. Inutil, așa că Marius a aruncat cu spatele următoarea bilă, iar eu așa, în scârbă (să fiu sigur că nu nimeresc). Degeaba, a treia rundă le-am marcat iar și am fost încununați câștigatori. 

Dup-aia au jucat twister și i-au spulberat Marius și Cristina...

A fost o seară clară de Romania uber alles, am turnat x beri în mine și a fost super. Și mai meseriaș a fost când ne-am dat seama că noi ne distram, iar unii dintre participanți le luau chiar în serios. I mean, Justin era făcut verde de nervi că a pierdut coroana de campion, așa că a venit la Sebi să-l provoace la o revanșă. Amândoi ne-am prins de când l-am văzut că ăla își taie dreaq venele dacă nu câștigă, așa că Sebi a băut așa molcom, ăla a aruncat direct în stomac jumate de halbă și daaaa, a câștigat! Sebi l-a bătut încurajator pe spate, a recunoscut că e cel mai bun și gata ce mai, fii căpitanul nostru bă! Aceeași fază cu tantea localnică de la concursul de beer-pong. Stai să mai arunc o bilă că mi-au alunecat ochelarii. Înca una că m-a incomodat poșeta. Încă una că mă strânge papucul stâng. Își dorea atât de tare să câștige, că uitase că era acolo să se distreze.

Eeeeei, și duminică dis de dimineață, hai cu barca!!

Ne-am strâns la ora care trebuie la locul cu pricina, am făcut cunoștință cu cine mai era nou în zonă, și hai pe barcă.

Am plecat pe la opt din marina. De-a lungul canalului de ieșire, niște vile super arătoase. Arhitectură modernă, noi, încă ne stricate de vreme, tot ce trebuia. Mi-ar fi plăcut sa locuiesc într-o casă de-aia. Dar nu acolo! Gizăs cum putea să PUTĂ!!! Aveai senzația că navighezi pe o imensă canalizare deschisă. Apa era neagră complet, pluteau tot soiul de chestii, și în general îți venea să vomiți la modul ultra! E incredibil cum ar putea să se gândească cineva că e o idee bună să investești bani serioși, nu glumă, intr-o casă amplasată pe marginea unei imense canalizări deschise...

Din fericire pentru sistemele noastre olfactive, mirosul s-a diminuat pe măsură ce am ieșit spre larg, apa s-a curățat și ea și a căpătat o culoare plăcută.

Așa că pentru aproape un sfert de oră, am fost cel mai fericit pește din acvariu. Viteză, vântul în păr, motoare, siajul superb în urma bărcii...

Deci am mers cam un sfert de oră sau așa ceva, și am ajuns la prima insulă. Am înțeles ca e proprietate privată, așa ca nu am stat decât vreo 10 minute sa ne clătim ochii. Pentru ca aveai cu ce ți-i clăti, mai ales după privelștea jalnică de la ieșirea din portul Jakarta. Well, check this out:

Absolut incredibil...Mno bun, călătorului îi stă bine cu drumul, așa că am purces din nou la drum spre insula pe care urma sa petrecem mai mult timp la înotat și snorkelling.
Poză cu maimuța. Adica Sebi și maimuța, that is.

Ăsta e debarcaderul. Chestia aia mică ce se vede alături era o plasă în care locuiau niște crabi mari, oferiți spre vânzare. Guztoooozzzzzz!!

Singura parte mai nașpa aici a fost că apa era la adâncimea asta de juma de metru până hăt departe. Mergeai prin apă până la genunchi de oboseai (plus înțepatul în resturi de coral, bonus) până să poți să te înșiri la un snorkelling.
Am stat pe insula asta vreo câteva ore, și a fost super. Numai ca ni s-a făcut și foame, așa ca hai iar la drum către o altă insulă, gazda unui restaurant bun.
Aveau stimabilii acvarii cu pește ca la piață, îți alegeai prânzul cu deștul propriu. Mai alături aveau niște țarcuri în care locuiau niște rechini, remora, și o grămadă de alți peștoci.

Iar dacă vă întrebați cumva ce s-a întâmplat cu crabii cumpărați de pe insula precedentă...Nu vă mai întrebați. Uite-i!

Sincer, mi-a părut rău că s-a terminat. A fost foarte mișto. Ne-am mai oprit într-un loc pentru snorkelling, și a fost super și acolo. Mi-a părut rău că mi-am abandonat echipamentul (masca, tubul și labele) în Dubai, dar o să-mi iau probabil altele de aici. Poate ceva mai bune, și să le păstrez ca atare.
Dacă mai fac rost de poze, o să editez postul și le tot adaug, așa că țineți aproape.

Episodul 40. Aniversare...

Da dragii moșului, s-a făcut un an de când sunt pe meleagurile astea. Nu că ar fi băgat de seama cineva, nu. Dacă până și eu am uitat, de ce ar fi ținut minte altcineva? Și dacă și-ar fi adus aminte, what difference does it makes?
Bine, ieri am fost ocupat la Imigrasi să rezolv cu extinderea vizei. Că vorb-aia, trebuie aplicasi la imigrasi și tot restul.
Aplicasi, imigrasi, renovasi, inspecsi, polisi, konstruksi, sertificasi, manajemen, enjiniring, parkir and so on, and so forth. E chiar mișto, că poți înțelege chestii de bază chiar dacă între cuvintele de tipul ăsta mai apar și tutup masuk hati-hati keluar și încurcătura standard de dipnabnagkanganten_mjjjjrtttwtf! Ah, și bomboana de pe colivă, am văzut scris pe un camion al companiei petroliere (PERTAMINA) scris "jipiel". Așa, ca un cuvânt separat, nu acronim. Pathetic...
Chestie care îmi aduce aminte de Mahmud (safety officer la AREVA) care îi zicea lui Nick că "I spoke broken Malayalam, Sir". Adică punea "-la" la sfârșitul cuvântului englezesc și aia era malayalam. Bine, adevărul e că suna foarte aproape de original, limba aia fiind cunoscută ca având în componență doar câteva sunete: p, r, l, a și cam atât. Așa că hamerla ladderla spannerla.
Mno bun, să revenim la oile noastre. Deci înainte de sărbători (săptămâna trecută, that is) am fost iar la ei, în încercarea de a rezolva problema cu viza. Doar că atunci, fiind miercurea aia ultima zi înainte de un weekend foaaaaarte lung, sistemul saracul de el "s-a blocat" și nu a mai putut fi repornit. Al naibii sistem, cum s-a stricat el cu 4 ore înainte de sfârșitul programului exact în ziua de dinaintea sărbătorilor...Well, având în vedere că nu are sens să te duci acolo și să urli în fața ghișeului "buuuuuulllshiiiiit!!!" a rămas să revin. Ceea ce am și făcut, ieri.
Am plecat normal de acasă, trecut pe la birou, ajuns la Imigrasi pe la 13:30, nu cred că a durat mai mult de trei sferturi de oră toată afacerea, cu așteptat cu tot. Frumos, destul de bine (și surprinzător) organizat pentru tovarășii ăștia, așa că am plecat la oarece cumpărături. Ei, pe la 16:30 eram gata și cu alea, și la 16:45 ieșeam din parcarea mall-ului. Mă așteptam să pierd mai mult timp în Jakarta, fiind ora de vârf și tot restul, dar am ieșit cu bine pe autostradă, ok și la ieșirea de la Ciawi, și apoi...s-a cam dus dreaq norocul. Stai, și stai și apoi mai stai nițel. Ori te grăbești undeva? Deci verificați asta afară :lol: La ora 16:45 navi spune 152 km până acasă la Ocean Queen. Am parcat în fața vilei la 23:30, după ce Deni a condus ca la raliu pe serpentinele de după Cibadak.
Așa încât, momentul aniversar (24 Mai, ora 15:40) s-a cam pierdut în negură. Și Bintang, că la ora aia probabil haleam și halbeream în 99's, lângă Ranch Market.

De ziua în sine v-am zis până aici. Acum să zicem câte ceva și despre semnificația în sine a momentului. Partea psihologico-pufi, aia care nu se vede cu ochiul ne-dilatat.
Vremea e în continuare foarte capricioasă. Nu știu cum arată în mod normal sezoanele la ăștia, da' ăsta cu ploaia trebuia să se fi dus în spume și să înceapă ăla uscatul. Hai, o ploaie la două săptămâni nu e bai, ba chiar benefică pentru verdeață. La două săptămâni am zis, nu la două zile! M-am legat de vreme pentru ca asta se leagă foarte strâns de șantier. Un an de zile pe șantier...
E enervant șantierul ăsta. Și vremea. Luni e soare și frumos. Marți dimineață la fel. Adică tocmai bine când faci inspecția săptămânală (Which is complete bullshit, e doar pierdere de vreme, dacă nu face nimeni nimic să rezolve problemele văzute. În fiecare săptămână e același lucru, vedem aceeași mizerie, de luni de zile. Nimeni nu dă doi bani. Și eu și Edgar ne țipăm plămânii, arătăm cu deștu', so what?). Crăpăm de cald trei ore în șantier, înotând în noroi și mizerie, iar după amiază începe să plouă. Și dă-i și plouă...O ține așa vreo 4 ore, cât să fie sigur că s-a făcut la loc tot noroiul care doar ce se uscase. Apoi se face iar cald și soare. Mult mai cald, adică. Asta ca sa nu va gândiți că se răcorește cumva în timpul ploii. Nu, e doar mult mai umed. Soare se face până sâmbătă la prânz vreau să spun, că doar n-o să fie vreme faină în weekend, nu? Și tot așa ciclic, natura râde de mine la modul cel mai ticălos, ca o hienă nemernică pusă pe glume proaste.
Șantierul...În alte locuri, în jumate de an deja aveam o grămadă de sisteme gata. Aici nu e nimic gata de funcționare. Bucățele ici și colo, jumătăți de sisteme, țevi gata, cabluri gata, hopa, nici un instrument instalat. Instrumente instalate, ok, no problem, doar că nu e nimic configurat în DCS. Ok, hai că le configurăm acum. Ete na, pe ce să le configurezi, că dulapul unde ar trebui sa ajungă toate semnalele astea nu e cablat încă. Cum nu e cablat? Așa bine, ca aici se pare ca niciodată nu știe stânga ce face dreapta, iar dacă le zici chinezilor "Cine este Chief Commissioning Engneer în proiectul ăsta?" ți-l arată pe unul mic și slab care stă într-un colț, nu vorbește engleză (obviously) și care în general arată ca și cum și-ar dori să fie în orice alt loc în afară de ăla. Iar lucrurile continuă similar cu tot restul. În ritmul ăsta, în loc să stau aici doi ani, o să am de stat vreo 4. E bine, sau e rău?
Păi asta ne aduce înapoi la cifra asta frumoasă, un an, si la restul bullshitului filozofic.
Reciteam ce am scris anul trecut pe vremea asta, și îmi dau seama că eram calm. Probabil latura fatalistă din mine a reușit să convingă restul că "se poate și mai rău". Și probabil chiar așa e, din câte mi-a povestit Edgar despre Sudan și  Saudi...Adică sigur așa e, dintr-un punct de vedere cel puțin.
Nu îmi place chestia asta cu "lasă că-i bine și așa". Nu mi-a plăcut niciodată, și nu cred că am de gând să încep acum. Doar că stilul ăsta ciclic în care se împing limitele acceptabilului e nesuferit. Stai și tu ca un Derp normal și îți deguști berea, și îți zici că "hey, this isn't THAT bad, isn't it?". Doar că Mr. Brain decide că e timpul pentru nițel trolling și îți amintește de chestii de gen Dubai, Siara bedah, autostradă, călatorii frumoase, Musandam, Germania, și alte asemenea. Și desigur că parcă berea nu mai are gust chiar așa de bun (fuck, Becks e mai bună iar Urquell Pilsner ce să mai vorbim, asta e bere sau ce dreaq e?), îți dai seama că e futere de cald și te bâzâie niște insecte, dacă vrei să mănânci cam trebuie să-ți faci, dacă vrei să pleci undeva trebuie să suni șoferul și să speri că e disponibil, și doamne fere să îți lipsească ceva din frigider sau din baie, că ai pus-o elegant de tot. Toate chestiile cu care abia reușisei să te împaci în sinea ta, revin ca un bumerang/tren și te terciuiesc deplin. Zbaaang, no more tits. Sorry, I meant teeth. Ah, and you're pissing blood. And puking your own liver out. And your spine is broken in three places. That kind of things. Otherwise, you're just fine...
Și apoi apare efectul de domino. Și lucrurile care te enervau numai într-o oarecare măsură încep sa ți se pară complet de neacceptat, și iar și iar și te trezești urlând. Și vrei să omori pe cineva, să strici, să îți verși furia într-un anume fel sau măcar să găsești un vinovat pentru mizeria respectivă și...
Ești singur. Nu e nimeni în jurul tău. Nimeni căruia să i te plângi sau cu care să poți concluziona filozofic "well, this sucks" în timp ce deschizi altă cutie de bere, sau  măcar cineva pe care să-l bați la sânge. Așa, just for kicks. Vrei să spargi un vas ceva dar bucata rațională din creier îți reamintește că e foarte posibil să nu poți înlocui chestia respectivă decât peste 3 săptămâni, și asta dacă o să ai timp. Și furia fierbe în tine și încet-încet se transformă în disperare. Nici măcar să fii furios nu mai poți, pentru că nu ajută la nimic.
Și uite-așa fain-mișto te transformi într-o legumă modernă: pe afară arăți ca în poză, ba chiar mai bine, dar pe dinăuntru ești aproape congelat, și sigur nu mai ai aceeași savoare pe care o aveai odată. Te-ai transformat într-o poză prăfuită a ceea ce erai, și habar n-ai când ți s-a întâmplat asta. "Back in my days" devine ceva al dracului de real și tangibil și îți dai seama că ești bătrân. Foarte batrân.
Și totuși, ce te mai ține în funcțiune?
Păi tot efectul ăla de domino, care e cumva ciclic. Pentru că după ce ajungi în starea aia de disperare și depresie, exact imaginile care te-au adus acolo (Dubai, Siara, Germania, etc.) te ajută să-ți revii. Și te gândești la lucrurile pe care le-ai avut și la momentele pe care le-ai trăit, și te gândești "Fuck yeah, am fost acolo. Am avut o viață frumoasă, am văzut și am trăit lucruri la care alții nici nu visează. Bieții de ei, ce săracă trebuie să fie lumea lor...Nici măcar nu au amintiri frumoase, d-apoi altceva. Et in Arcadia ego..."
Eh, și uite un gând dintr-ăsta te face să zâmbești în sinea ta, ștergi pe furiș lacrima care s-a adunat în colțul ochiului (well, sigur a fost ceva gâză, mi-a dat în ochi) și iei o halbă ținută câteva minute în congelator, deschizi o bere rece...Și constați că e ultima pentru că ai uitat să iei data trecută când ai fost la magazin și iar te apucă dracii. Ce ziceam mai devreme? Ciclic, da.
Pentru că ciclic pare să fie cuvântul definitoriu pentru viața de aici. Plictiseala alternează cu momentele când nu știi ce să faci mai întâi, apoi stările de nervi alternează cu cele de calm și relaxare, și tot așa. Probabil schimbările astea sunt benefice. Dar la un moment dat încep să se simta limitările. Locul e o cușcă în sine. Una nu foarte mare. Și deși lucrurile alternează suficient de des cât să nu o iei razna imediat, nu alternează suficient de rar, iar senzația de nou sau inedit se tocește cu repeziciune.
- Ce faci vecine?
- Bine vecine. Ce-ți fac copiii?
- Bine vecine. Și ai mei, și ai tăi?
- Bine vecine. Salut vecine.
Neverending story.
Fuck, cred că iar am nevoie de o plecare undeva, să mai fac plinul cu lume normală și civilizație. Da' n-am unde. Sunt un pește mirat într-un acvariu second hand.

Episodul 39. Telefonul

Dacă nu știați, aflați acum. Telefonul meu a fost grav(id) bolnav.
Simptomele de cancer au început de mai multă vreme, cu apăsat din ce în ce mai greu tastele. Nu, nu e vorba de efort. Vreau să spun că apăsam de câte trei ori ca să ia comanda o dată.
Cam luna trecută pe vremea asta, a avut primul atac cerebral. Slide cover, în loc să apară ecranul normal de după deblocare, s-a întâmplat exact...nimic. Apăsam de tasta de apel de mi se tocea dejjjtul și tot degeaba. Am zis inițial că s-au murdărit contactele și e cazul să-l curăț nițel cu oarece produse alcoolice. N-am scule, așa că am desfăcut ce șuruburi am putut cu vârful briceagului, dar nu am reușit sa ajung la locul faptei. Două șuruburi sunt ascunse într-un fel de tunel, și vârful briceagului era prea lat ca să încapă acolo. În plus, am cam văzut că în alte părți (vizibile cu ochiul nedilatat) erau micro-întrerupatoare, deci șansele să fie contacte oxidate dincolo era din ce în ce mai reduse...La doar câteva zile distanță, un nou atac. De data asta, S5200-le meu viteaz a dat ochii peste cap și a înțepenit cu limba scoasă. Cam așa , adică:

Am luat decizia (ero(t)ică de-altfel) să îmi iau telefon nou, mai ales după ce am constatat că ăsta e în serviciu deja de 3 ani. In phone years, that equals (at least) 30 human years, trust me!
Am făcut oareșce săpături arheologice, investigații, interviuri, și m-am decis la un Motorola Defy+. Gorilla glass, IP67, taman bun pentru zona asta ploioasă. Plus că e smart phone. Adică, măcar unul din noi să fie smart, nu?
Am căutat modelul în Jakarta, dar nu l-am găsit în mall-ul unde m-am uitat eu după el. Întrebat din nou Radu de unde l-a luat pe al lui, aflat, da' n-am apucat să ajung acolo și nici timp de colindat Jakarta n-am avut atunci.
Plin de încredere, am scos din sertar vechiul și prăfuitul Nokia 3410, în ideea că o să-l folosesc până când reușesc să revin în Jakarta si să caut mai în amănunt. Din nefericire însă, majoritatea numerelor de telefon le aveam stocate în memoria telefonului cel decedat (nu în SIM), așa că a fost aiurea tare...
În vremurile lui bune, 3410 stătea cam o săptămână cu o încărcare. Doar că vremurile lui bune au apus de ceva ani, așa că acum săracul de el nu mai duce nici 24 de ore. Lăsat peste noapte pornit, a doua zi spre sfârșitul programului bateria era gata. Trist. Și enervant desigur.
Ideea geni(t)ală mi-a venit într-o zi pe drum spre casă, când am trecut pe lângă un atelier de reparat telefoane. Așa că l-am trimis pe Deni cu telefonul să afle ce si cum și dacă se poate face ceva cu decedatul. Poate e doar în comă, nu mort de tot...Mi-a adus sărmanul telefon cu arcul de la slide sărit, dar cu un diagnostic: e fufu cablul care face legătura între corpul telefonului și slide, și durează o săptămână să vină panglica cea nouă de la Jakarta. Costul operațiunii: cică 200000IDR. Adică 16€, care va să zică. Cum noul telefon urma să coste pe la 200€, am zis că e ok să fac încercarea. Diagnosticul în sine iarăși avea sens. Butoanele care nu funcționau erau toate pe slide. Butoanele cu tastele mergeau ok, controlul camerei foto mergea ok, interlocutorul mă auzea (când reușeam să stabilesc conexiunea, that is). Toate astea erau plasate pe corpul telefonului, tot ce era pe slide mergea prost sau deloc: difuzorul (nu auzeam interlocutorul, nu suna telefonul), tastele de navigare în menuuri și cele de apel/cancel, dungi aiurea pe ecran.

Initiate Rant mode...Rant mode initiated...
Ranting.
Eh, locals...Doar nu vă așteptați să aibă cuvânt sau să înțeleagă ce le spui. De-aia l-am și trimis pe Deni să rezolve, ca să vorbească ei între ei. Da' în fine, și asta "e grele" la o adică.
Serios de tot vorbesc, am momente în care îmi venea să-i strâng de gât, să-i măcelăresc și să le scot mațele pe ochi de nervi. Și asta în principal pentru că în viața de zi cu zi se vede clar că sunt jumate retardați dar nu recunosc.
Acum două săptămâni, amărâții ăia de la hotel îmi furnizează un exemplu clar. Eram la restaurant cu Teo și Radu și tocmai avusesem o oarece criză de glicemie (cred asta pentru că s-a rezolvat ad-hoc cu un Snickers, două lingurițe de zahăr și două cani de vitamina C), și cică să mănânc ceva. Vine amețita de servici, și comand PE LIMBA LOR "cumi bakar", adică calamar fript pe grătar. Vaca se uită la mine, și zice: "cumi goreng?" adică prăjit în ulei? Nu mă vaca domnului, BAKAR! Capisci? BAKAR, că nu mănânc eu ceva "goreng" în uleiul în care prăjiți voi (cartofi, pește și orice altceva la un loc) după ce l-ați furat de la egiptenii ăia care l-au îmbălsămat pe Tutankhamon, fută-vă dumnecați de dobitoci!
Epic de tot...Teo și Radu îmi ziceau mai de mult că nu vreau să socializez și ca dacă aș vorbi limba, aș vedea că de fapt sunt oameni foarte ok. Da mă, nici n-am zis ca nu sunt ok, doar ca sunt incredibil de dobitoci iar eu am oroare de proști. Dacă aș fi zis în engleză, ar fi avut (să zicem) circumstanțele atenuante că vezi dom'le, nu a înțeles săraca. Trecem și peste faptul că 98% din lumea care vine acolo sunt turiști STRĂINI (și deci ar fi cazul sa vorbiți și engleză, dobitocilor!).  Da' mă, dacă nici pe limba lor nu pricep când vorbești cu ei, ce scuză mai au pentru retardul avansat pe care îl afișează? Adică exact chestia cu "taci din gură și toată lumea presupune că ești prost, sau deschizi gura și nimeni nu mai are nici un dubiu..."
Ăia de la hotel mai au scuza (să zicem) că sunt niște amărâți jumătate ne-educați. Eeeei, da' ce credeți că bravii mei colegi de birou (partenerul local CANUSA) sunt mai breji? Neaah, tot o apă și-un pământ. Cică ingineri cu experiență mă! Le-am zis de câteva ori să nu mai facă raportul săptămânal după rapoarte vechi de când șantierul, ci să modifice doar ce este necesar din ultimul raport, cel din săptămâna precedentă. Aș! Citeam raportul dobitocului meu de coleg (sorry, dar e chiar imbecil) și văd că scrie acolo că e în desfășurare construcția întreruptoarelor de înalta tensiune. Vorba lui Manowar, "hai zi zău cu limba scoasă!". Mă retardel, stația e pusă sub tensiune de 4 luni de zile, nu crezi că între timp s-a cam terminat și mama instalației acolo!?
Rant mode OFF.

Revin la povestea cu telefonul.
Săptămâna trecută am fost la magazinul de reparat telefoane, nu, nu am ajuns la Jakarta, poate mâine. I-auzi mă, adică eu abia reușesc să mă descurc la Jakarta într-o zi întreagă dus-întors cu țintă precisă la supermarket, iar tu te descurci în 8 ore? Ok, i-am dat credit și am revenit peste 3 zile. Desigur, degeaba. Se duce un prieten, vino mâine. Buci, nici vineri nu era rezolvată chestia (nici nu mă așteptam să fie) așa că îmi luasem gândul.
Azi dimineață însă, mi-a venit așa într-o doară să-i zic lui Deni să sune la ăia, poate știu ceva. Well, sărpraizz: s-a dus cu telefonul în plic (desfăcut bucățele, cum îl lăsasem) și s-a întors cu telefonul...up and runing! Deni fiind un tip diferit de localnic (dar totuși localnic, vezi fazele cu EU: "tomorrow, 8:30 we start for Jakarta!" Zece minute mai târziu, EL: "so, tomorrow, 7:00, we start!") mi-a adus factura, restul și piesa decedată.

Asta e bucățica nefastă care mi-a generat o grămadă de nervi:

Iar aici în detaliu cred că se vede ruptura. Cine știe câte semnale se rătăceau p-aici, cautând disperate să ajunga la destinație...

Mai trebuie să găsesc cardul de memorie și se cheamă că am rezolvat.
Resurected like Jesus (even tough HE was dead for just a lame 3 days, my brave S5200 was dead for almost a month. Beat this, Bible!), we are now rejoined in a happy life!

Episodul 38. De ceeee măăăăăă!!!??

Deci m-am enervat. Rău.
Deschid io computadoru' dis de morning, și îmi apare atenționare de la ESET. Da mă, știu, mai am licență numai vreo două săptămâni. Ok, băieții uber-deștepți mi-au dat direct link spre magazinul de unde am cumpărat licența trecută. Adică US, că în Dubai merge super fain să plătești în dolari de pe cardul de credit în Dirhami. Pana mea, dacă e apă caldă, apoi e! În plus, la vremea respectiva era mult mai ieftin să plătesc în dolari (la curs bun și fix) decât în euro.
Uite ce frumos:

Well, am completat eu ceva detalii p-acolo, dar când ajung la adresa de livrare, halt! We don' ship in this country. Nu, nu Indonezia sufletului. Era vorba de Rromanistan...
Ok, hai să merg pe site la .ro, că vorb-aia cică să fiu patriot.
Eeee, și acolo a deschis supapa de presiune. Un site de tot rahatul, al unei firme de cretinoizi dezaxați și complet retardați, care au buton de "comandă online".
Buton care te duce pe o pagină unde completezi matale un formular în care dai : nume + prenume, adresă, e-mail, număr de telefon mobil, CNP, număr și serie de buletin și primești în schimb...Nimic! Da, alea sunt câmpuri obligatorii. Nu se duce formularul sufletului dacă nu le compeltezi. Și ce primești? Un kkt, desigur, pentru ca boii încălțato-retardați nici măcar nu au afișat PREȚUL pe undeva. Îți lași toate datele personale pe un site și nici măcar nu știi cât costa produsul pe care vrei să-l cumperi.
Desigur că mi-am băgat piciorul și am abandonat toată chestia. Nu m-am mai uitat la alții, dar de pe siteul vieții românești nu ai link către site-ul oficial al ESET.
După care m-am băgat pe ESET.de. No problem, google translate lucră eficient, prețul afișat pe fiecare produs, cu modalitate de cumpărare, etc.

Date personale? Nume, prenume, adresă, e-mail. Sincer, sunt absolut sigur că din toate astea singura importantă e adresa de e-mail, ca să poată să-ți trimita username și parolă pentru download. Din nefericire, nu a mers sa-i păcălesc cu adresă de Bad Vilbel și IP de Indonezia, că la pasul cu plata deja mi-a zis ca e o eroare și sa încerc mai târziu...
Da' pe bune. Stimați imbecili, cum vă închipuiți voi animale tâmpite de pe site-ul de kkt al vieții satului http://www.nod32.ro/comanda-antivirus/index.php că o să cumpere cineva ceva de la voi? Iar dacă totuși se întâmplă minunea, ăla e dobitoc notoriu și-și merită soarta! Să vă moară de tot, în cele mai cumplite chinuri și cele mai rușinoase situații posibile! MS!