Episodul 45. himmel arsch und zwirn

N-am mai avut chef de scris pentru că am de citit. Am găsit pe net cărțile lui Robert B. Parker, alea pe care le-am comandat în US pe bani grei (8 $ cartea, cel puțin) și transportate acasă cu mare trudă.

Sunt fericit ca un pește în apă, e grozav să citești ceva mișto. Gratis :wink:

În rest, lucrurile sunt normale. Șantierul începe să se miște, se învârt motoare, a venit prima șarjă de cărbune (jumătate din stratul mort, ăla la care nu ajunge mașinăria de încărcat/descărcat), cică mâine încep cu spălarea chimică a cazanului. Dacă mențin ritmul ăsta și nu se fufu ceva echipament de bază, poate chiar sincronizăm anul ăsta. Cadou de Crăciun pentru ăștia.

Zice ăla de la PLN în gura mare: “aaa, vreau o friptură maaare și bere, nu mâncare indoneziană”, și arată cu mâna cât de mare sa fie friptura. Mare. A arătat ceva gen fleică de dimensiunea unei tigăi.

Mno bine moșule, dacă asta vrei, asta îți dăm!

Așa că am făcut o masă cu ocazia back-feeding. Adică Edgar a cumpărat ceva rib-eye steaks din Jakarta, eu am făcut-o nițel pe bucătarul (prilej cu care mi-am tras o pixdă pe degetul mare, de-o minune!) și cică i-am hrănit pe pomanagii.

Fripturile luate de Edgar au fost faine, chiar dacă nu la dimensiunea uriașă cerută de urangutanu’ șef (pe numele lui, Budi). ‘Well’ - zicem noi – ‘dacă nu-s chiar mari, or să fie în schimb mai multe’ așa că a luat și niște fileuri și niște tenderloin, și hai cu ele la fript.

Mă, n-au ieșit rele deloc, da’ deloc vreau să zic. Punem noi castronul pe masă, se apucă dobitocii de glojdit, care e prima mișcare pe care o execută maimuțele? Daa, desigur, au înecat totul in ketchup și sos de ardei iute.

M-am uitat la Edgar, s-a uitat la mine, cred că amândoi arătam la fel. Combinația aia de furie și dezamăgire pe care o simți când cineva își bate joc de munca ta. Am deplâns soarta fripturilor noastre, aromele de grătar, unt topit, putin usturoi, rozmarin proaspăt, piper verde, toate ucise atât de gratuit, inutil și banal…La ce bun să te chinui cu ceva deosebit când ai de-a face cu animale?

M-a cuprins o dorință bruscă și greu de stăvilit să le zdrobesc țestele, vroiam să-i eviscerez cu un cuțit prost ascuțit și să-I sugrum cu propriile mațe, în timp ce îi calcam repetat pe cap cu bocancul.

Offf, troglodiți nenorociți, retardați și înfumurați. Habar n-au ce e aia mâncare. Au pretenția la ea, o cer, așa pe față, apoi își bat joc de ea înecând aromele în mizeriile alea... Pur și simplu, ne-a căzut fața, nu ne venea să credem. Maimuțele vorbeau între ele pe limba lor, mai tăiau o bucata de friptură, mai turnau niște sos peste ea…În timpul ăsta, sosul de piper verde se răcea…

Masa a decurs ca și data trecută. Au băgat în ei cu viteza fulgerului (probabil speriați ca o să-i omorâm totuși), au băut două beri și gata.

Păi mosh, ai zis că vrei o ditamai friptura, nu mai iei o bucată? Nuuu, că sunt plin! Păi știu ca ești plin (de kkt, fi-r-ai al dracului de bou încălțat!) da’ totuși, nu mai mănânci? Nu. Well, cale bună drum bătut!

După ce au plecat maimuțele, am mai rămas la vorbe, povești și beri cu Edgar și cu Thomas.

- Himmel arsch und zwirn, they've ruined our steaks, stupid ourangutans...

Asta a fost concluzia pe fond a serii, pe cuvânt...Dar credeați că s-a terminat? Hell no!

Cum ziceam, ieri au venit barjele cu cărbune. Lume multă pe doc să vadă evenimentul, hai să facem poze (făcea-i-ai mă-tii!) și hop și Budi.

-          Aaaa, a venit carbunele, trebuie să facem o petrecere.

Să faceM? Adică noi și cu mai cine mă amoebă? Că nu-mi aduc aminte să fi adus cu tine măcar un pai de mătură...

-          Facem, zice Edgar

-          Aaa, da’ nu numai vită de data asta! zice dobitocul

-          Dar ce altceva? Întreb eu nevinovat așa

-          Păi și porc!

Mmmmkey, o să luăm și porc.

Așa că vrând nevrând, iar avem de organizat. Edgar a zis ca se duce în weekend la Jakarta să ia grill (pe carbune sau la butelie, nu știu ce o sa decidă) și carnea.

Mă gândeam la stilul ăsta al lor de a se autoinvita. Nu au nici un fel de scrupul, probabil li se pare normal. „Ce faci deseară? Hai ca vin la tine să mănânc, dar vezi să faci pizza și friptură, da’ fără grăsime că nu-mi place!”

Eu unul nu știu cum să reacționez, sincer. Pe moment mă blochez, apoi următorul impuls este să-i sparg fața. Încă mă mai minunez cum de nu am cedat nervos încă.

Alaltă-seară eram pe terasă, citind ceva review pentru tablete (bateria de la laptoapă cică e gata, și iar m-a apucat dorul de un laptop nou) pe care îl începusem la servici și vroiam să vad ce si cum.

Răcoare, nu foarte mulți țânțari, când aud mișcare în spate.

Mă uit, trei dintre ăia de la PLN. Băgătorii de seamă. Nu ar fi mare lucru, dar...Ocean Queen e o locație foarte izolată. În plus, nu e nimic în jur care să te facă să vii acolo la ora nouă seara. La restaurant nu mai e nimeni de mult, totul e pustiu, și atunci ce dracu’ caută aici?

-          Salut, ce faci?

-          Well, citesc.

-          Ce citești?

-          Review pentru tablete de 10”.

-          Aaa. Cât costă?

-          Nu asta mă interesează acum, pe moment citesc detaliile tehnice.

-          Dar sunt scumpe, nu?

-          Nu știu, probabil. Cum spuneam, acum nu mă interesează prețul.

-          A, da, dar ai bani. Și cu cine mai ești?

-          Cum adică?

-          Ești singur?

-          Desigur. Nu am cu cine să fiu.

-          Da’ ești chiar singur?

-          Da, chiar așa, singur. Dar voi cu ce ocazie pe aici? Parcă locuiați în partea cealaltă de PLR...

S-a facut că nu aude întrebarea și a întins gâtul să se uite în casă. Dobitocul chiar verifica dacă sunt într-adevăr singur. Am avut impresia că au bătut tot drumul ăla numai pentru asta, sau poate sperau să vadă cum arată gagica mea locală. Whoaa, hai să vedem dacă albul e singur sau nu, și poate o vedem pe aia care a pus mâna (hehe, mâna, da…) pe el!

Gestul ăsta cu uitatul în casă mi s-a părut…penibil de tot. Deja nu mai e vorba de bariere culturale sau mai știu eu ce scuză jalnică. Nu, e nesimțire în cea mai pura formă. Prostie, lipsă de educație și imbecilism. Trebuie să îi vezi în elementul lor natural ca să-ți dai seama că nu e vorba doar de lipsa oportunităților și de-astea. Atâta pot. Creierul lor nu e capabil să folosească noțiuni complexe sau să evalueze o situație ceva mai ieșită din comun. Ah, și sunt modești rău. Au ei ceva complex de-ăsta cum că toata lumea cade în fund după gagicile lor. Ieri eram pe cheu cu toata mulțimea aia de gură-cască, și se bagă în seamă unul de la firma care asigura transportul maritim al cărbunelui. Evident, unul pe care nu-l mai văzusem ever.

Etapa 1: să facem poză împreună.

De ce oare? Ce sens are să faci poze cu cineva pe care nu-l cunoști? Care e scopul? Eu nu vreau să fac poze cu voi. Nu, nu vreau să îmi amintesc de niciunul din voi, nu am nici un motiv să vreau asta.

Etapa 2: de unde ești, ce faci, ai copii, câți, da de ce numai atâția, da ești cu familia?

WTF dude!? Ok, înțeleg că vrei sa faci conversație, da’ alege și tu pe unul căruia îi pasă măcar puțin. Bine, uite de acolo sunt, și mă dau și eu cu barca p-aici încercând sa vă dau o mână de ajutor. Încerc să-ți înțeleg îngrijorarea față de soarta liniei mele genetice, da’ sunt al dracului de sigur că nu e deloc treaba ta nici câți copii am nici de ce nu am între 5 și 8, ca “toată lumea”!

Etapa 3 : În cele din urmă, a ajuns unde a vrut: Ei, așa-i că sunt multe fete frumoase pe aici? De ce nu-ți faci o prietenă?

Daaa? Unde, unde? Că nu prea le-am văzut, for a start. O grămadă de femele, desigur. Care mai de care mai strâmbă. Așa că dau din cap politicos și mă duc să examinez cu atenție cauciucurile masinii, numai să mă lase dracului în pace. Ce naiba au ăștia toți frate? Toți se visează pești de una două te întreabă de prietena locală? Probabil că lăsați să vorbească, fraza următoare e “aa, păi stai că știu eu pe cineva, super gagică numai bună de măritat!”

Toți au timp și dispoziție de trăncanit, dar când îi întrebi ceva legat de jobul pentru care iau salariu, se face liniște sau începe “Simfonia a 4-a în ăăăă bemol major”.

Am vorbit săptămâna trecută cu Nick Andrew. Despre casă, cum merge treaba în șantier, politețurile de rigoare. I-am spus ce aș modifica eu la casă și i-am sugerat să facă modernizări și la celelalte bungalowuri. Multă lume se oprește în fața casei mele și se uită admirativ, apoi se scuză jenați când constata ca e locuit. Europenii, desigur. Nu localnicii. Ziceam episodul trecut că ăla se uita bine mersi la mine în casă ca la cinema…Dar multă lume vrea ceva nou. Ceva mai bine facut. I-am sugerat să mai modernizeze unul și să vadă reacția. Dacă este cerut mai mult decât restul, continuă. Daca nu, nu-și mai bate capul cu modernizarea celorlalte.

Ieri imi trimite Nick mesaj că s-a gândit la ideea mea și crede că este foarte bună, și în consecință vine fiică-sa cu un constructor și mă roagă sa îi las să se uite la mine ca să poata face ăla oferta pentru două vile. Am ajuns consultant…wait, what?

Episodul 44. Badea draperie nouă, șamdiridiridirdida!

Meh, deci să vă spun!
Începem cu începutul, adică dulcea revedere între Je și MO. Ziceam la începutul saptămânii trecute că mi-i tare dor de ei și credeam c-au emigrat în Congo. Nu i-a lăsat inima măăăă, inclusiv Nea Gică e la post pe tavan, singing the song of his people.
Deci am șopârle în formatie completă, inclusiv mini-MO s-a facut ceva mai mare. Sau o fi văr-su, dreaq știe?
Bun. Aseară am avut alt vizitator. Mă rog, vizitatoare. O viespiuță simpatică, de vreo 4 cm lungime. Fioroasă rău, da' tot retardată ca și restul insectelor. A dat vreo 5 minute cu țeasta de bec, a mai luat o pauză, a mai dat iar de bec. Asta tot așa a ținut-o până când a zis ea că-i o idee bună să facă aceeași schemă la becul de la veioză. Adică la 30 de cm de căpățâna mea? No shit dude, are you serious?
Rambo mode activated...
Target aquired, fire one, fire two, target destroyed!
Ei, dar să va zic de draperii. Mmmmm jaluzele de fapt, da' nu mai mergea rima în titlu.
Deci acu' nește zile, mai multe ele așa, înainte de vacanță, eram bine mersi în dormitor și citeam, când mi s-a părut că e ceva deosebit în geam. Well, era. Era un cetățean care se zgâia bien-merci pe geamul meu, foarte interesat de interior. Dude, WTF!?
Așa ca am luat decizia să fac o mică investiție și să îmi pun naibii niște jaluzele de-alea de plastic, să nu se mai zgâie țugulanii pe geamul meu ca la expoziție. E un atelier de făcut de-astea chiar peste deal de mine, așa că am oprit într-o seară, Deni a parlamentat nițel cu ăia, io am pus dejjjtu pe modelul care mă interesa (adică plastic chior, alb) ok, vine să ia măsurile.
Mergem noi acasă și cât l-am așteptat pe șmecher, am luat ruleta si am dat și eu niște măsurici, așa, de control, să fie. Într-un târziu apare și amețitul ăla, cu un centimetru de croitorie în brațe și o foaie soioasă. Mmmmmkey, nu-i treaba mea, da' cu așa scule, așa meserie...
S-a apucat ăla de măsurat, o dată, de două ori, și la urmă anunță triumfător: 5.5 metri pătrați! I-auzi bre!
Io de colo: 5.5 ce mă?
El: 5.5 metri pătrați.
Io: ei, dacă zici tu, așa o fi, da' ia sa mai măsurăm o dată.
Așa ca am luat ruleta, i-am făcut măsurătorile, calculelilelilor rapid pe telefon, iaaaaaa te uităăăăăă, numai 2.3mp! Tiii, ce s-au strâmtat ferestrele alea două!
M-am minunat nițel in fața tupeului incredibil sau a prostiei (la fel de incredibile) cu care mă întâmpina nenea ăla și am bătut palma pentru 300k IDR. Da' nu pot mâine, o să vin luni. Vino luni, nu stau în apă. Am stat un an jumate cu ferestrele belite, oi mai sta încă 4 zile. Da, asta era joi cred...
Așaaaa
Și vine aseară. Sincer, io uitasem complet, cu treaba în șantier și restul. Dar ajungem acasă (trecând pe lângă atelier) și îmi zice Deni că i-a dat ăla mesaj și vine acum. Cine vine mă? Ăla, pentru geamuri șefu'! Aaaa, ok, mi-a picat carămida. Vine ăla călare pe motefleașcă, cu o sacoșă și două bare. Mă uit eu mai atent, mă, nu semăna cu ce știam eu.
Alea trebuiau să vină strânse pachet, le vezi, se desfășoară, pace bună. Asta era doar șina de sus, fără jaluzice. Ce satană e asta mă?
Desface pulică ăla sacoșa, și scoate de acolo...rulourile de la jaluzele. Verticale.
WTF e asta mosh? Nu asta am cerut.
Ăaa, da' numai de-astea avem!
Facepalm. Io. Ofoooof, măi măi, ce țară frumoasă. Plină de handicapați mintal și retardați, îngrijiți cum se cuvine de ăia afectați de Down. Am vrut să urlu nițel, să-i dau cu alea în cap și să-l arunc afară, da' mi-am dat seama ca imbecilul habar n-avea oricum pe ce lume este. Așa ca am început sa râd, și l-am lăsat să facă ce dracu' să-l ia vrea. Deni s-a făcut șef de lucrare, s-au agitat ei acolo cu asamblatul cotcodăcind pe limba lor, într-un târziu vine momentul de maxim interes: hai să le pună la locul lor.
Well, sărpraizzzzz!
Scoate ăla din sac ZĂ TOOL, a.k.a. un ciocan ruginit, cu coada ruptă de mai avea numai vreo 10cm, și o șurubelniță. Desigur că și asta avusese și zile mai bune, acum mult timp, pe vremea când abia ieșise din mâna lui Xing Bao, undeva în largul coastelor Chinei pe o furtună serioasă așa. Da, alea erau toate sculele. Scoate ăla un cuișor, potrivește suportul jaluzelei, dă semn, ia holzșurubul și începe să dea din șurubelniță. Well, yet another surprise:
Ușa e din aluminiu. Nu prea poți da gaură cu HOLTZșurubul în aluminiu. De-aia îi zice HOLTZșurub. LEMN mă retardel, e pentru lemn! S-a oprit, confuz ca o maimuță în fața unui puzzle. Sau ca să fim drepți, ca un indonezian în fața unui puzzle, că mi-a luat 10 minute pe aeroport sa le explic retarzilor de la vamă ce e ăla din bagajul meu. Puzzle. Minunile tehnologice ale secolului 22, puzzle și șuruburile autoforante.
Am respirat adânc în timp ce mă uitam la eforturile disperate ale sărmanului nefericit. Dacă ar fi venit altcineva să facă măsurătorile, l-aș fi compătimit. Bă, a venit da' nu i-a dat prin cap să se uite cum montează și în ce. Da' nu, tot EL a fost. Așa că pardon, da' ce scuză ai? Well, în afara retardului avansat, adică. Ai venit cu mâna-n cur și acum te scobești în nas. Well, spor la lucru!
În cele din urmă, a luat taurul de coarne și ciocanul de ciotul de coadă, și a purces să dea gaură în aluminiu cu un cui. M-au apucat dracii și am vrut să-l arunc dracului afară cu toate kkturile lui cu tot, că mă gândeam că ar fi fun de tot să spargă geamul, dracu știe la ora aia unde aș fi putut găsi un geam. În cele din urmă însă, cred că și aluminiul ăla și-a făcut milă de prostia lui și a cedat. A dat gaurile, acum hai să înfileteze șuruburile care țin suporții. Nu, nu merge. Noroc că am eu șurubelnițe, în baza lui probabil și acum tot ar fi înfiletat la sărmanul șurub.
Well, în cele din urmă rezultatul nu este tocmai rău. Am căpătat bucățica de intimitate pe care mi-o doream, și să fiu sincer, asta mă interesează:

Episodul 43: Despre același nimic ca și data trecută

Well well, și cică m-am întors în Indonezia.

Călătoria n-a fost rea, dar nu știu cum am izbutit să dorm doar vreo 2 sau 3 ore, pe zborul lung. Nici de mâncat n-am avut chef, așa că am ajuns la Jakarta cu ceva foame-n glandă. Din fericire, de data asta nu m-am mai alergat prin parcări cu Deni, l-am sunat pe când așteptam încă bagajul să apară pe bandă și ne-am găsit imediat la ieșirea din aeroport. Omu’ nu e chiar întreg la cap, că a plecat din PLR sâmbătă seara, de frica să nu cumva să întârzie. Da, cu aproape 24 de ore înainte, că doar e Eid Al Fitri și jumate de indonezie e pe drumuri. Până la urmă n-a făcut decât vreo 7-8 ore, așa că a cam dormit în benzinărie.

După escala de rigoare la Kem Chick pentru aprovizionare, am luat direcția PLR și dă-i bice(pși). Am plecat pe la cinci și ceva de la KC, la nouă și puțin îi băteam în ușă lui Edgar să-i dau cumpărăturile. Slick!

Acasă totul era neschimbat…Ceea ce e nițel aiurea, ținând cont că era vorba să-mi repare mobila (două scaune descleiate, patul nițel cam dezaxat), să spele filtrele de la toate unitățile de AC și să văruiască în baie după mizeria pe care au lăsat-o în decembrie când au montat AC ăla nou în living. Deci da, n-au făcut nimic.  Ba nu, scaunul ăla descleiat e acuma făcut aproape complet praf, că probabil a vrut să-l mute de la locul lui să spele p-acolo și s-a dezmembrat aproape complet. Având în vedere și lipsa completă a e-mailurilor de la servici pe toată perioada, aș putea zice că într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. Nicăieri. Or is it?

N-am apucat să văd prea multe pe drum, noaptea. Da’ am văzut dimineață, în drum spre servici, și mi-am amintit de ce nu-mi place prea mult țara asta. Anul trecut pe vremea asta, scrisesem despre o nație de șomeri cu atitudine de șeici. Well, mi-am schimbat un pic părerea. Sunt pur și simplu nesimțiți.

La lumina zilei, maldăre întregi de gunoaie încă zac pe străzi și lângă plaje. Și luați seama, sărbătorile au fost acum o săptămână! Cei care locuiesc pe lângă plaja publică măturau cei 3 metri din fața casei. Restul 15 până la plajă sau plaja în sine? Well, nu-s ale noastre, nu ne interesează. Așa cum nu i-a interesat nici pe ăia care au aruncat peste tot și oriunde sticlele, paharele, pungile, cojile de fructe, și tot restul gunoiului. Ei între ei își fac mizerie în fața casei…O mizerie de nedescris, da' care nu-i deranjează. Babuini.
Edgar mi-a zis că a cam abuzat de bere, pentru că nu a avut nimic altceva de făcut. A ras aproape două boxuri de bere în 4 zile, pentru că nu a putut nici să iasă din hotel. A vrut să se ducă la golf, mașina blocată în parcare, drumurile blocate. Artificii 24 din 24, urlete, tot tacâmul. În fiecare dimineață găsea gunoi pe terasă, aruncat de cei de pe plajă sau de ceilalți locatari ai hotelului. Sărbătoare maximă, ce mai!

Se pare că am fost inspirat că am urmat îndemnul marelui gânditor Clarksonius : “See where everybody is going, and go somewhere else!”.

Acum despre casa mea. Well, nu e nimic în plus, asta e sigur. Dar mi se pare că e în minus. Nu am văzut nici o șopârlă. Nici în casă, nici pe terasă. Or fi dat cu ceva insecticide și au murit? Nu știu. Ca un later update, le-am revăzut azi dimineață pe rogojinile de pe terasă. În casă încă nu...

Furnicile în schimb sunt tot acolo. Din păcate, acum au început raidurile și alea mari. Pe moment s-au limitat numai la raft și lângă ușă, dar tot și-au extins teritoriul într-o zonă în care nu-mi convine. Le mai las, poate se răzgândesc, deși șansele sunt infime. E ca și cum ai spera că samuraii se vor preda…Nici măcar nu știu ce-i aia.

Călătoriile au marele avantaj că îți potolesc un pic dorința aia ascunsă de schimbare. Pentru o persoană cu tabieturi, cum sunt eu, e important. Din când în când (poate prea des), am nevoie de ceva nou. Un “ceva” greu de indicat, orice chestiuță care să-mi trezească interesul. Probabil am putere de concentrare scăzută, de am asemenea nevoi. Un motiv în plus să apreciez vacanța. M-am bucurat de vacanța asta, deși nu am fost plecat de acasă decât scurt timp. Am fost însă plecat din Indonezia, ceea ce a fost un lucru bun. 3 săptămâni nu e cine știe ce, nu a fost nici un eveniment major în România, n-am apucat să mă enervez prea tare pe tema obiceiurilor locale. Dar desigur, având în vedere situația din PLR, a fost foarte frumos să vezi că șoferii chiar stau la semafor, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, că deși aglomerat, traficul are ceva sens, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, 5.2 Mbps viteză de download pe torrentul cu Immediate Music,  mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, 11°C dimineață la Poiana Brașov, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, și altele. România poate fi foarte frumoasă, mai ales dacă vii din PLR.

Din păcate, a fost cam obositor. Sigur, am dormit mai mult decât media, și cu siguranță mai mult decât m-am așteptat să dorm, dar întrebărea “ok, azi ce mai facem?” cu răspunsuri constante de genul “avem de mers acolo, acolo și acolo, să vorbim pentru aia și ailaltă, să ne interesăm de x și y și vedem ce mai apare dup-aia” nu ajută prea mult la capitolul relaxare.

Așa încât, creierașul meu, endlessly tired, outdated and slow, începuse deja să tânjească după o nouă schimbare. Alea două zile la Poiana Brașov nu l-au ajutat destul, numa’ l-au întărâtat. Am privit călătoria de întoarcere ca pe un lucru necesar, dar care poate fi plăcut și util.

Doar că rezultatul a fost oarecum dezamăgitor, pentru că de data asta n-a fost așa cum speram. Am avut senzația că nici nu plecasem. Ca un somn greu, din care te trezești speriat. Îți dai seama că ai dormit, ești buimac și speri în sinea ta că ai dormit doar vreo jumate de ceas. E imposibil să te trezești ATÂT de praf după 6 ore de somn, nu? Nu. Realitatea revine în forță, cu bocancul în gura ta încleiată și amorțită, și-ți arată că peste jumate de oră o să sune alarma. Cel mai cretin moment să te trezești, ever. O oră mai devreme poate e ok, adormi la loc nițel și te trezești. Un sfert de oră, hai, merge, nu mă mai culc la loc, fac dușul mai lung, etc. Jumate de oră? FML! Prea scurt ca să adormi la loc, prea lung ca să ignori timpul lipsă la somn.

Aeroportul din Doha e neschimbat. Mai am nițel și o să-i învăț și pe ăia de la vamă, și pe tipele de la Duty free. Nimic nou. Am avut senzația ca m-am învârtit în cerc, sau că am adormit pe o băncuță de-aia timp de 3 săptămâni. Aeroportul din Jakarta la fel. Traficul în Jakarta neschimbat, iar momentul călătoriei a fost foarte bine ales, dacă privesc din punct de vedere practic. Cumpărăturile la Kem Chick doar ca să am de mâncare, n-am avut chef de nimic special. Pur și simplu nu vroiam nimic. Mi-am luat strictul necesar, am luat ce m-a rugat Edgar să-i iau, gata. Well, examinând mai cu atenție frigiderul, am constatat ca am uitat sa iau păstăi să pun în ciorbă, da’ în rest nimic. Plat. Zilch. Nu am reușit să simt nici o bucurie. Îmi place să revin în locuri în care am mai fost, să revăd locuri familiare, e un fel de bucurie ascunsă, ca atunci când revezi un cunoscut după multă vreme, chiar dacă nu ai avut cine știe ce relație apropiată cu persoana respectivă. BTW, bine te-am revăzut, Dorin!

Am mers luni în șantier, deși îmi spusese Edgar că nu au lucrat deloc. Am sperat să nu se fi uitat prea atent la părțile care nu-s ale lui. Mmmm, nu. Deci nu am reușit să văd nici o schimbare. Și ce a fost și mai deranjant, nici măcar nu au folosit răgazul ăsta de timp ca să facă curat. Ca să revin la același mare înțelept al zilelor noastre, Clarksonius, “How hard can it be?”
Țineti minte că moșu’ ăla de la PLN a făcut gargara de pe lume că nu plec în vacanță că vezi dom’le, back-feeding, etc, trololol? Well, să vă zic? Ați ghicit deja, da’ io oricum vă zic. Nu numai că n-au făcut nici urmă de back-feeding, da’ nici măcar alea două cabluri pe care le mai aveau de legat nu le-au pus. Nimeni n-a mișcat un deget pe toată perioada. Da’ nimeni, și nici măcar un deget.

Peste tot mizerie, panouri lăsate desfăcute deși nu lurecreză nimeni, praf de trei degete pe toate echipamentele, debandadă. Era plin de motorete în parcare, dar nu se vedeau muncitorii în șantier. Unde dracu’ sunt toți? Am văzut câțiva, în cel mai Dorelistic stil cu putință. Unul era în groapă și dădea din lopată cam fără spor și evident fără orice urmă de chef, iar alți 8 erau în jurul gropii și priveau, stăteau la taclale și fumau. Curat murdar monșer! Ăla a fost cel mai mare grup pe care l-am putut zări. În rest, câte doi trei, ici și colo, vorbind și fumând întinși la umbră. Da’ nu era numai Contractorul. Neeeaaah, în parcarea de la PLN erau aproximativ două mașini. LOL. Două! Într-o zi normală, abia găsești loc în curte, nu mai discutăm de cele 12 locuri de parcare. “Aproximativ două” e de obicei o figură de stil. Nu acum. Adică una dintre mașini era acolo, da’ era a șefului (ăla de s-a coit o mie de ani să-mi dea drumul în vacanță, ca hâr ca mâr). Mașina era acolo, da’ șeful nu! Și nici nu este așteptat mai devreme de săptămâna viitoare. Că doar, nu-i așa, veniți voi că eu plec. Colegii noștrii? Sigur, trebuiau să vină la birou de joi. Gluma anului! Miercuri seara a dat boala in toți! Da’ TOȚI măăăă! Așa că Edgar a fost singur la birou joi și vineri, numai cu Tya. Luni am fost numai noi trei (Thomas a fost și el în vacanță, la Shanghai. Dacă știam, îl rugam să-mi aduca ceai verde. Damn!) și secretarele. Azi au apărut primii trei, pe la zece. După pauza de masă a mai apărut unul. Ăilalții 3 sunt încă dați dispăruți.

Hai la muncă să muncim, dă doamne să nu găsim!

Așa că s-a dus dracului tot Zenul meu, mă simt deja obosit de parcă nici n-aș fi fost în vacanță. Iar asta e nașpa, că măcar două săptămâni trebuia să mă “hrănesc” din vacanța asta, așa cum a fost.

E obositoare rău țara asta. Chinezii la fel, ba parcă și mai și. Nu reușesc încă să-i înțeleg pe asiatici. Veșnica problemă cu “pierdutul feței”. Loosing the face, e cel mai nașpa lucru ce I se poate întâmpla unui asiatic. De-aia nu recunosc nici picați cu ceară că au greșit, de-aia se uită ca imbecilii și zic yes când de fapt ei nu au înțeles nimic, de-aia îmi vine să-i împușc sau să le trântesc în cap câteva cluster bombs. Și nu pentru că aș fi rasist. Bine, sunt, da’ nu de-asta. Ci pentru că e clar că nu așa se fac lucrurile. Practic tot proiectul ăsta e o adunătură de șmecheri. Chinezii promit ceva și apoi nu fac decât jumătate. Arată în desene și specificații un anume tip de echipamente, în echipare de vârf, apoi aduc versiunea basic ale acelorași echipamente.

Noi: “Păi trebuia să aibă și aia și aia și ailaltă, materialul trebuia sa fie x și y” zicem noi.

Ei: “Aaa, the drawing is wrong”

Noi: “Da, dar e aprobat. Nu puteți schimba specificațiile echipamentelor după aprobare”

Ei: “It’s ok, the drawing is wrong”.

Un continuu dialog al surzilor. Și e greu să le tragi o palma peste ochi și să le zici clar “Ascultă bă maimuță nenorocită, tu crezi că io-s venit cu paiu’ pe țeava de apă caldă? Ia-ți mizeriile de aici și adu echipamentul descris inițial și plătit de client, că-ți fut doi bocanci în cap de bei supă cu paiu’ trei luni! Fută-te-n dumnecați de borfaș ordinar!”

Edgar n-ar putea să facă asta că nu cred că există în germană echivalentul lui “dumnecați”, și io nu-s așa de bun la kung-fu ca ei. Dreaq, nici gun nu am, că Glock 17 bate orice mișcare de brațe und craci.

Last minute news: mâine, încă o ședință cu back-feeding. E de râsu’ curcilor câte ședințe se pot ține pe chestia asta. Ceea ce mă aduce la cealaltă bandă de șmecheri: PLN, în toate formele. Ăia de la Enjiniring (consultantu’ sulii) au pus ștampila de “Approved” pe toate desenele fără măcar sa le deschidă, de-am ajuns cu șina de la instalații de ridicat montată între două țevi, alte țevi așezate la 30 cm în fața panourilor electrice și alte asemenea gogomănii, toate instalate conform desenelor aprobate. Aprobate de babuini, da’ babuini cu drept de ștampilă, nu ca noi. Și-au luat banul și s-au cărat. Las’ că se descurcă Consultantul. Care consultant bă maimuțe tâmpite? VOI sunteți consultantul! Noi suntem numai ouăle din talpă, pe care ați călca voi dacă nu v-ar durea așa tare. Fuckin' retards!

După ăștia, vin ăia de la transmisii.

- Că vrem aia.

- Ok, uite aia.

- Așa, da’ ailaltă unde e?

- Ah, uite-o și pe ailaltă.

- Îhî, da’ alea două?

- Da’ trebuie si alea?

- Da, trebuie și alea.

- Păi n-avem!

- Păi să vă fugăresc, faceți!

- Păi nu se poate.

- Păi atunci nici aia nu se poate, ura și la gară!

- Păi sa discutăm. Mai facem o ședință!

Așa că, mai facem o ședință despre nimic, mai adăugăm două săptămâni de intârziere în fiecare saptămână. Bă fraților, vorba lui Roth: “Dacă ne plătesc, nu mă deranjează!”. Decât în Saudi…

Eh, nevermind.

Am două puzzle noi, cândva o să mă apuc de unul din ele, în funcție de cât chef o să am. Aș încerca să mai fac ceva modelism, dar nu am scule de nici un fel, nici materiale și nu îmi place să mă arunc aiurea așa. Aș putea să încerc să comand un kit ceva de pe net, dar am așa o senzație că n-ar ajunge niciodată la mine. M-am uitat nițel, și cam vor 250$ pe asa ceva, ceea ce e cam mult. Plus că multe siteuri sunt americane și nu prea livrează outside US. Well, fuck them too.

Și-am încălecat pe-o ea ăăăă șa, și v-am zis povestea-așa!

Tam tataram tam, pam pam!

Episodul 42. Mai nimic.

Ceasul meu intern e nițel fucked-up. Mi se face somn devreme, apoi îmi fuge somnul, iar dimineață mă trezesc odată cu soarele. Sau cu moscheea, depinde de cât de aiurea dorm.

Well, mă așteptam ca Ramadanul sa înceapă în forță, cu zgomot masiv de la cele 3 moschei din zonă, dar până acum am fost scutit. Din nu știu ce motive, nu mai schelălăie nimeni cu noaptea-n cap. Din când în când se aud mai din depărtare sunetele, dar în nici un caz deranjant. Poate că în perioada asta iau și ei lucrurile un pic mai în serios și nu mai lasă copiii sa se distreze la microfoane.

În fine, idea de bază este că sunt complet aiurea cu sistemul orar. Când mă foiesc în pat, incapabil să mai găsesc o poziție comodă de odihnă, lumea pe care o stiu și de care îmi pasă, doarme liniștită. Așa cum aș face și eu în locul lor dealtfel, ce naiba să faci altceva la ora 2 dimineața? Așa că renunț, îmi înghit frustrarea și mă duc la duș, deși e duminică și e doar 6 dimineața. Ce naiba sa faci? Ok, un avantaj micuț este. Înainte ca soarele sa se urce bine pe cer, e încă suportabil afară. Nu e răcoare în adevăratul sens, dar sunt doar vreo 25-26°C, adica suportabil. Iar țânțarii dorm încă. Așa ca pot sa mă duc un pic lângă piscină și să-mi verific e-mailul, dau o geană pe la Robotzi, citesc ce-a mai scris Manowar (sau Cypress, sau amândoi FTW), mă uit pe forum să văd cine și ce mai construiește la case, apoi…constat cu durere că a trecut doar jumate de oră. Și e încă înainte de 7, și tot nu e nimeni în jur.

Well, cu excepția momentelor când este cineva în jur, și atunci îți vine să-ți bagi picioarele. Apăsat de tot. Pentru că locul ăsta pare să fie destinat extremelor. Ori sunt singur, ori e prea aglomerat. Și nici o aglomerație nu e mai naspa decât turmele de babuini. Babuini (nu urangutani, aveți grijă) locali sau chinezești, tot ca niște maimuțe se poartă. E incredibilă asemănarea, pe cuvânt. Nu sunt în stare să vorbească normal unul cu altul,. Orice întrebare/răspuns/constatare trebuie țipată și însoțită de 3 minute de râsete.

-          Aaaawwwrggghhhh hă hă hă, vreau să beau o cafea!, hihihihihihihihih aaaaarrrrrrrhhhhgggllllhhhrrrrr!

-          Hihihihihiihh aaaarrghghhllllrrrr, vreau și eu una!”

Păi mă cretionizilor, nu puteți să vă vreți și voi ceva, orice, în liniște? Ce dracu’ poate fi așa de incitant la a bea o cafea de trebuie să urli pe tema asta? Acum înmulțiți chestia asta cu 4 adulți și 15 copii simultan, și obțineți imaginea unei “dimineți liniștite la piscină”. Ah, și să nu uităm elementul ninja. Wet ninja, that is. Desigur că nu se obosesc să-și scoată hainele când se bălăcesc în piscină. Cum eu nu sunt mare amator de făcut baie în mașina de spălat a altora, rămâne că am renunțat și la asta. Trist… Ziceam că babuinii sunt în gașcă? Desigur, ăia 4x15 sunt doar avangarda, restul corpului expediționar se antrenează în fața camerei lor, sau pe terenul cu iarbă din fața casei mele. Da, exact așa. La ora 6:30, se joacă deja fotbal, cu toate răcnetele de rigoare. Fuck them.

De-astea ziceam babuini, nu urangutani. Urangutanii sunt niște ființe deosebite. Tăcuți, fantomatici, nu vor decât să fie lăsați în pace…Remind you of someone?

Dup-aia, vine seara. Pe la opt, opt jumate așa, mă cuprinde un somn de abia-abia îmi țin ochii deschiși. Invariabil trebuie să-mi găsesc ceva de făcut exact atunci, că altfel adorm. Uneori chiar am adormit, cu laptopul pe burtă citind ceva sau încercând să urmăresc un film. De vreo două ori era să dau compul pe jos, că am tresărit în somn. Iar seara e și mai nasol decât în zori. Pe de-o parte, ar trebui sa fie mai bine, pentru că lumea “normală” e în plina activitate la orele alea. Well, așa ar fi dacă ar merge internetul din casă. Dar nu merge mereu. Și înca nu am reușit sa stabilesc un pattern, ca să estimez când are sanse să meargă și când nu. Așa că dacă vreau să vorbesc cu cineva, trebuie să ies lângă piscină, ca să am vedere directă la turnul de antene de pe deal. Iar la piscină sunt expus atacurilor…Țânțarii: bun, deci în sezonul ploios nu sunt așa de activi pentru că plouă atât de mult, încât ploaia le tot spală ouăle și larvele și naiba să-i ia. Dar acum e sezonul uscat, așa că tufișurile de lângă piscină sunt adevărate puiernițe. Ovcorz că nu dă nimeni cu ceva insecticid. Poate nici nu trebuie, naiba știe? După țânțari, vin furnicile. Nu, nu alea relativ mici din casă. Alea roșii, mari de 10-12mm, cu mandibule ca niște coase. Nu e fun deloc când una din ele consideră că ar putea să încerce să ducă la mușuroi o bucată de tine, deci ce-ar fi dacă m-aș apuca de decupat? Nu rămâne umflat din fericire (sau nu la mine), dar tot doare destul de rău.

Presupunând că am terminat să mă tot plesnesc de țânțari și să scutur furnicile de pe mine, e cald. Cald rău de tot. Pentru că toată căldura acumulată de la soare în timpul zilei, acum se ridică din pietre, pământ și gresia din jurul piscinei. Așa că transpir. Rău de tot. Ceea ce, știe toată lumea, atrage țânțarii…Yup, here we go again! Da’ asta nu-I chiar tot. Că după lupta cu natura, urmează dificultățile de ordin practic. Ok, mi-am găsit un locușor mai departe de bec (țânțarilor le place lumina, remember?) și încerc să scriu. Well, da, doar că nu. Pentru că sunt, hey, departe de bec and I cannot see jack-shit pe taste. Așa că scriu, greșesc 3 litere din 5, Murphy își bagă și el coada și după ce scriu (și corectez de două ori) o bucată de text greșesc butonul și se selectează automat și se șterge, așa că frustrarea atinge cote maxime și mă prinde un dor nebun să arunc laptopul în piscină sa văd dacă face scântei măcar când se duce dracului, sau e doar un “plufff” inocent, lipsit de orice haz, și desigur complet inutil…Aceeași frustrare cumplită care mă face să-mi doresc sa rup modemul din soclu (cu soclu cu tot, dacă se poate, mulțumim) și să-l zdrobesc sub călcâi, într-o explozie de furie și nervi. Doar că așa cum ziceam și în textul precedent, It doesn’t work. Mda, nimic nu pare să work p-aci, nici internetul, nici modemul nici calmarea nervilor prin toporizarea diverselor chestii. Hei, dar în cele din urmă lucrurile par sa se așeze pe făgaș, nu? Am killerit niște țânțari, am fugărit furnicile, am reușit să ma conectez, ok, hai să vorbim! Mdea, da’ mi se termină bateria, că sunt afară, remember? Fuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuck!

La servici e ceva mai simplu, deși tot foarte departe de normal, internetul merge satisfăcător. Apoi, mai pleci în șantier, mai discuți cu Thomas sau cu Edgar. Recunosc, mai mult Edgar, pentru ca Thomas e și el destul de tăcut, iar când nu e…Well, deși locuiește în Australia, e totuși chinez. Așa că fac destule eforturi să înteleg ce spune, deși e în fața mea. Restul populației nu intră la socoteală, sunt aproape de inteligența unei meduze și capacitatea de exprimare a acelorași babuini menționați mai devreme. Am vazut niște poze cu urangutani, făcute de Teo în rezervația din Borneo. Incredibil ce figuri expresive pot avea. Ăștia? Gizăs, un adevărat coșmar. Live example:

Mă duc vineri la uber-colegul meu, care se semnează pe scrisori “Senior Substation Engineer”. Whow, cool, bro! Mă uit pe masa lui de lucru, dicționarul Behasa-Inggris deschis lângă comp. Pe ecran, raportul săptămânal în curs de editare. Ah, asta e bine, așa că îi zic:

-          Mr. Armoza, don’t use capital letters for all the words! Only at the beginning of the sentence, please!

-          Aaaa, ok, ăăăă yes <insert rânjet tâmpit here> hă hă, no, no yes, I doing!

Rezultatul? Desigur că a pus, peste tot. Cum naiba reușesc asemenea oameni sa fie implicați într-un proiect international? Același lucru și cu chinezii. Doi sau trei dintre ei vorbesc o engleză inteligibilă. Restul, cel mult câteva cuvinte, pe care oricum te chinui să le înțelegi din cauza pronunției. Sau a protezei, dracu’ știe? Mai trist este că aceeași nepăsare/prostie/incompetență este transmisă (și aparent acceptată) la nivel oficial. Aparent, nu există nici un document controller în toată turma de chinezi, unul capabil să citească și să redacteze un document în engleză fără ajutor masiv de la Google Translate. Ok, când cineva vorbește cu tine și face greșeli, nu-i mare spanac. Probabil un englez s-ar enerva cumplit auzind bastardizările pe care sigur le comit și eu. Dar la ei chestia asta e clar dincolo de limită. Proceduri de teste, rapoarte, descrieri oficiale ale echipamentelor, toate alcătuite din cuvinte fără legătură între ele. Găsești foarte des fraze de 4 rânduri cu un singur verb. La infinitiv, vă rog. Aceeași chestie se întâmpla și în scrisori oficiale de la PLN catre chinezi. E drept însă, la ei greșelile sunt ceva mai rare și în majoritatea covârșitoare a cazurilor se înțelege destul de clar ce au vrut să spună în scrisoarea respectivă.

Ăia din șantier însă…Coșmarul cel mai des este când mă sună și încearcă să-mi explice la telefon ceva ce nu e în regulă cu instalația cine stie cărei cutiuțe de legătură pentru iluminatul pe cazan, cota +42m. Într-o amestecătură de “ăăă” și cuvinte rupte, înconjurat de zgomotele tehnologice inerente, se chinuie să-mi transmita ceva. Săracul de el cred că mai mult de două treimi din costurile lui la telefon sunt folosite de fapt ca să-mi spună că “ăăăăăăăă”.

Dar se chinuie, și încearcă, și are o privire de-aia muta de admirație când îi mai zic câte o chestie pe care am aflat-o și eu prin alte părți, acum mult timp. E amuzantă figura lui gen “Oooo, mărite maestre, ce deștept ești tu!” așa că nu îi stric distracția cu explicații de genul “Meh, probabil exact aceeași mutră o aveam și eu acum 15 ani când eram de vârsta ta și am dat cu nasul de chestiile astea pentru prima oară”. Pe cât de mult mă scârbește suficiența celor care nu sunt în stare sa facă ceva concret, dar au înfumurare și pretenții la respect, pe atât mă liniștesc și mă împacă mulțumirile primite de la băieții ăștia.

Așa, the next fuck-up e de la tovărășu’ șefu’ de PLN. Sau mai degrabă plm, if you know what I mean…Înainte sa plece Edgar în vacanță, am fost împreună la el să ne punem de acord. La o adică, e șeful local și trebuie informat. Ok, edgar pleacă în vacanță, eu rămân pe baricadă pâna vine el, apoi cică plec și eu. Desigur, doar că nu! WTF, cum adică NU?

Pwwlache, am luat biletul de avion de acum 4 luni, si abia l-am găsit și atunci! Păi nu, că tu trebuie sa stai aici pentru back-feeding. Păi și ce să-i fac eu? Ăia de la transmisii nici măcar nu sunt conștienți de prezența mea aici, ăia de la commissioning mă ignoră cu succes (ca și pe tine, dealtfel, hehe!) așa că…de ce e așa de indispensabilă prezența mea aici? Ca să pot colabora cu două entități care nu au vrut să mă asculte la nici una dintre întâlnirile de până acum? Eh, dar îl am în rezervă pe colegu’ mare specialist în substații, hehe! Cum adică, vreți să spuneti că e incompetent? Doar știți că e rudă cu ministrul, asta îl face deja mult mai competent decât prevede legea, nu?

Linia de înaltă tot nu e gata. Au lucrat la ea sporadic, în șuturi. Hai, încă un hei-rup săptămâna asta, apoi nimic timp de 10 zile. Săptămâna trecută aproape au încheiat cu firele de by-pass peste izolatorii de la capătul stâlpului. Au făcut 10 linii din 12 (stâlp cu 4 circuite) și s-au oprit iar. Joi și vineri nu a mai fost nimeni acolo. Dar hei, ia să anunțăm noi cu surle și trâmbițe că suntem gata la sfârșitul lui Iulie, cu punere sub tensiune cu tot. Ok, asta ar însemna că probabil cel târziu miercuri se oprește toată fabrica la zero (că trebuie scos de sub tensiune traful mobil ca să se poată face conexiunile la linie), se conectează linia, apoi…well, sperăm că merge. Că dacă nu, o luăm de la capăt cu ghicitul. Oare care dintre fire este iarăși inversat? Păi hai să ne uităm pe desene. Ah, da, desenele și circuitele sunt marcate în chinezește, că dobitcul ăla de alb a cerut de acum un an marcaje (fie și temporare) în engleză și last marked-up drawings, da’ am zis că fuck him dă-l dreaq, ce, noi nu știe ca el? Noi e dăjjtepți, noi nu ne trăbă d-ăștea!

În timpul ăsta, trebuie demontate și luate de acolo componentele de la traful mobil. Încă niște ore…Și e ramadan, remember? Program scurt, rugăciuni, etc…

Sper ca atunci când se întoarce Edgar să reușesc să capăt aprobarea formală și să plec liniștit acasă. Că dacă tot o face pe nebunul și îmi distruge vacanța, apoi știu că vin acasă, dar nu și dacă mă mai întorc…

Apoi na, că am reușit să scriu un kilometru de post despre mai nimic. Mă simt aproape politician, pe cuvânt...

Episodul 41. Weekend în natură

Să vă povestesc numai un pic despre ceva weekend. Ăla trecut adică, pentru că ăsta n-a fost chiar uber, deși n-a fost rău de tot.

Așa. Deci se discuta despre mers în ceva excursie sâmbăta trecută, la un parc amenajat într-o pădure de pini de pe lângă Sentul. Asta e la vreo 30km sud de Jakarta, dar din fericire se ajunge repede de pe toll road.

Am plecat de vineri după-amiază din PLR și după ore multe și chinuitoare am reușit să ajung la Radu. Drumurile spre Jakarta au ajuns un chin. Muncesc (nițel cam în zadar, dacă mă întrebați pe mine) tovarășii ăștia la ceva drum acolo și e o porțiune foarte îngustă. Practic pe acolo nu pot trece mașini mari în același timp. Cum localnicii nu sunt renumiți nici pentru inteligență nici pentru bun simț, de foarte multe ori se trezec doi de-ăștia cu patru oo fiecare să se bage până în fund la taxatoare și gata pozna. Nu mai poate trece nimeni. Data trecută am avut nevoie de o oră și 20 de minute pentru 500 de metri parcurși. La asta se adaugă faptul ca în exact aceeași zonă, drumul este complet explodat. Șanțuri, gropi, bolovani. Și peste toate astea, motoretele și minivanurile care se bagă peste tot. În tot haosul ăsta, apare un bunicuț nițel retardat care împinge un căruț cu roți de bicicletă pe singura bucată a drumului rămasă nedistrusă. Complet rupt de realitate și de cei 400 de oameni care nu se mișcă cu orele, împinge căruciorul și speră să vândă niște gogoși fierte. Asta cu vândutul diverselor chestii lângă șosea e o afacere foarte înfloritoare. Sunt o grămadă de tovarăși care merg pe lângă coloanele de masini oprite și oferă apă, suc, snacksuri, de-astea. Desigur că dacă drumul ar fi mai bun, s-ar circula cu aproximativ 35-40 km/h și atunci ciuciu vânzare. Uneori am impresia că intenționat nu vor să repare bucata aia de drum, ca să aibă ăștia clienți.

Ok, sâmbătă dimineață s-a dat adunarea, mașina lui Radu cu 7 inși în ea, la mine Victor și Daiva. Am plecat de la Radu și am format coloana pe autostradă. Adică am încercat, că Radu nu s-a prea gândit că noi nu știm unde trebuie să ajungem și după vreo 10 minute deja l-am pierdut în ceață. Ne-am regrupat la ceva centru comercial în Sentul, și apoi am mers la munte. La intrare, iarăși frumusețe. Costă 10000 IDR/persoană pentru localnici și 300000 pentru turiști. WTF!? Mai ia lumea acolo un 50% în plus, dar de 30 de ori mai mult??? Din fericire, Radu și  Teo au reușit să-l convingă pe cerber (pe limba lui) că suntem ne-turiști, și am plătit taxa cea mică.

Desigur, e o metodă clară de a îndepărta pe eventualii doritori. Nu trebuie sa fii mare geniu ca să-ți dai seama că nu am fi dat banii ăia nici omorâți și la fel gândesc mulți. Așa că nu rămâne decât să te miri cum reușesc cu atât aplomb și deosebit succes să se împuște singuri în picior. Tot ce fac este să miaune peste tot că "vrem investiții externe, suntem saraci, dați-ne bani", ca în momentul în care te văd să urle din toți plămânii "Nu vă vrem aici, cotropitorilor! Albi rasiști ce sunteți! De-aia nu trimiteți turiști aici, că sunteți rasisți și colonialiști!" Ca și saudiților, le e greu să priceapă că modul lor de abordare a problemei nu aduce beneficii. Hai mai bine vă zic despre parc. Desigur, vor taxa aia la intrare. Ei, pentru numai câțiva bănuți în plus față de taxa aia modică, nu numai că localnicii intră în parc, dar o fac cu motoreta. Că doar de-aia vii în parc nu? Să mergi cu motoreta! Rrrrright!

Așa că mergi relaxat pe alee, și din spate apare o pârțâitoare de-aia, lăsând în urmă duhoarea și norul de fum specifice motoarelor în doi timpi. În caz ca nu știți cum e aia, trabantul și wartburgurile aveau motoare în doi timpi. Am răbdat un dobitoc, doi, deja la al treilea îmi doream să întind un fir de oțel la nivelul potrivit și să mă apuc de filmat decapitările...Le-am zis ideea mea și celorlalți, dar nu au fost foarte încântați de metoda mea de rezolvare a problemei. Cică sunt prea brutal și sângeros, imagine that...În plus, toți retardații se opreau și se întorceau să ne întrebe dacă nu cumva vrem să ne urce ei până sus. Mistah, mistah, ride mistah? Mi-am băgat adânc mâinile în buzunare ca să nu-i strivesc țeasta de un pietroi, cu cască cu tot. Mă urangutan nenorocit (îmi cer scuze urangutanilor pentru comparație, sincer), dacă tu bolborosești pe limba ta ceva, înseamnă că te aștepți să și înțeleg nu? Dacă te înțeleg, înseamnă ca sunt de suficientă vreme aici ca să știu că ești un dobitoc sinistru și deci nu am nevoie de tine. Iar dacă presupui că sunt unul dintre walking ATMs, de ce p@#$la mea îți mai dai drumul la gură știind că nu înțeleg o iota din ce zici??!!! Vită, fii sigur ca dacă am nevoie de ceva întreb eu singur!

Se putea intra și cu mașina, dar aia nu era extraordinar de deranjant. În primul rând pentru că unele dintre masini chiar își aveau sensul acolo. Mă refer la cele cu care veneau pasionații de mountain-bikes. În parcul respectiv sunt amenajate trasee speciale pentru asta, și chiar sunt folosite. Părerea mea ar fi că puteau să permită accesul numai mașinilor care aveau și biciclete pe ele, dar în fine, e țara lor nu a mea.

Am mers noi p-acolo, și e chiar mișto dacă te duci nițel mai alături de drumul pietruit. Copacii sunt frumoși, e suficient de curat (chiar surprinzător, considerând locația), iar la capătul de sus al pistelor pentru coborâre (ale bicicliștilor) e un chioșculeț de unde poți lua ceva apă și suc rece, nucă de cocos și chestii de-astea.

Am întâlnit și un exemplar al faunei locale, pe numele lui Gigi-târâtoru' (a.k.a. Rhabdophis_subminiatus)

Nu am stat la discuții cu el, dar se pare că ești relativ în siguranță dacă nu ești broască sau șopârlă...

După ce am terminat noi cu plimbatul p-acolo, ni s-a făcut cam foame așa că am luat cool-boxurile și ne-am retras să halim și să facem planurile pentru următoarea perioadă. Am ales o văioagă lângă un pârâu și am mâncat pateu de ficat (excelent, făcut de Radu) și diverse brânji și alte șmecherii, dat pe gât vreo două beri și cam asta. Eram noi în toiul discuțiilor când a apărut un tovarăș localnic împreună cu mijlocul lui de subzistență:

Și un prim plan cu șeful turmei:

Este un localnic adevărat! Are o expresie foarte hotărâtă, de revoluționar convins. Doar că nu pare să-l deranjeze că e în noroi până la gât, ba chiar aș zice că-i place, nu? Cam ca ăstora de pe șantier...

Mult prea multe nu mai sunt de zis despre plimbarea asta. Am ajuns acasă (la Radu, adică) după-amiază și am avut la dispoziție vreo 2 ore să ne pregătim pentru evenimentul serii, Roving Inside. Nu mă întrebați de ce  se cheamă așa de complicat (în loc de "hai să ne strângem într-un bar că e bere gratis, ceva haleală și ne și distrăm") da' asta a fost alegerea lor.

Barul destul de mișto, organizat cu ceva diferențe de nivel. În partea de jos o zona cu mese, mai sus barul propriu-zis. Ne-am împrăștiat de cum am ajuns în zonă, eu rămânând aproape de noul meu prieten, Sebi. Orădean lucrând în Budapesta, ceva mai înalt decât mine și cu aceeași constituție atletică cu indicii clare de apartenență la tagma băutorilor de bere (a se citi : quite obvious, large capacity beer tank, a.k.a burtoi).

Am degustat noi câteva halbe (vreo 3 poate?) când au început distracția ăia de jos. Prima șmecherie a fost ceva concurs de băut bere cu furtunul. Adică exista o combinație de pâlnie și furtun, se turna halba pe un capăt și nefericitul trebuia sa facă față debitului. Unii au avut mai mult succes, alții mai puțin, dar păreau ca se distrează. Dup-aia, omul cu microfonul a anunțat că Justin (ceva chinez australian, aș zice), campionul ne-contestat la băut bere-viteză, își pune la bătaie centura de campion.

- Eh, no stai așee măi dragă, zice Sebi. Bogdane, ne dăm și noi jos la ei?

- Sigur da, șo pe ei!

Așa că am coborât împreună în arenă, dar din nefericire nu mai era decât un loc la masă. Sebi s-a alăturat, și readyyyyy?? steadyyyy!!! GO!

Pune Sebi mâna pe halbă, bâldâbâc peste cap, zdrang cana pe masă, în uimirea totală a asistenței. Nici n-au apucat să-și dea seama când li s-a întâmplat. Iar cel mai afectat de eveniment era sărmanul Justin, căruia chiar nu-i venea să creadă că i se întâmplă așa ceva! Pur și simplu, omul suferea. Galeria românească în schimb jubila, aplauze peste tot, urlete de încurajare, tot tacâmul!

Cât l-am felicitat eu pe Sebi și am mai băut împreună vreo două halbe în cinstea victoriei, jos se organiza ceva similar, dar pentru tante, cu apă minerală. Aplauze politicoase și cam atât, așa ca era cazul sa inventeze rapid ceva nou pentru distracția cetățenilor deja înfierbântați. So, let there be Beer-pong! Șase halbe în capătul mesei, iei mingea de ping-pong și o arunci într-o halbă. A intrat, bei halba!

După trei tentative nereușite, un englez a spart gheața, apoi o localnică. Sebi era pe la budă probabil, așa că de plictiseală m-am dus și eu în zona de jucat. Un tip de acolo mă bate pe spate și zice ceva, io zic înapoi "yeah, sure!", iau un biloi și zbâc, derect, da' derect în halbă! Urlete de extaz, apare Marius lângă mine, ia biloi și zbang și el în halbă. Am ciocnit tovărășește cu toată lumea, și s-a produs revelația. Aplauzele pentru învingători erau însoțite de prezentarea clasică "Icsulescu, from <insert country here>".

Desigur când s-a strigat "Bogdan, from Romania" și apoi "Marius, from Romania" iar mai devreme fusese "Sebi, from Romania", trendul era clar: Romania vs. Restul lumii. Urlete de încurajare, așa că hai pe echipe. România vs. Restul lumii la beer-pong. Cine baga bila în halbă, obligă adversarul să bea halba. Mno bine dară măi...

Long story short, i-am bătut măr, fără sa bem nici o halbă. Ceea ce ne-a cam întristat, că sincer nouă ni se rupea în 16 de concursul lor. După ce am marcat amândoi câte o lovitură, noi aveam în continuare 6 halbe de nimerit, ei numai 4. Așa ca ne-am oferit să le bem și noi halbele lor, să fie egale sansele pentru tura doi. Inutil, așa că Marius a aruncat cu spatele următoarea bilă, iar eu așa, în scârbă (să fiu sigur că nu nimeresc). Degeaba, a treia rundă le-am marcat iar și am fost încununați câștigatori. 

Dup-aia au jucat twister și i-au spulberat Marius și Cristina...

A fost o seară clară de Romania uber alles, am turnat x beri în mine și a fost super. Și mai meseriaș a fost când ne-am dat seama că noi ne distram, iar unii dintre participanți le luau chiar în serios. I mean, Justin era făcut verde de nervi că a pierdut coroana de campion, așa că a venit la Sebi să-l provoace la o revanșă. Amândoi ne-am prins de când l-am văzut că ăla își taie dreaq venele dacă nu câștigă, așa că Sebi a băut așa molcom, ăla a aruncat direct în stomac jumate de halbă și daaaa, a câștigat! Sebi l-a bătut încurajator pe spate, a recunoscut că e cel mai bun și gata ce mai, fii căpitanul nostru bă! Aceeași fază cu tantea localnică de la concursul de beer-pong. Stai să mai arunc o bilă că mi-au alunecat ochelarii. Înca una că m-a incomodat poșeta. Încă una că mă strânge papucul stâng. Își dorea atât de tare să câștige, că uitase că era acolo să se distreze.

Eeeeei, și duminică dis de dimineață, hai cu barca!!

Ne-am strâns la ora care trebuie la locul cu pricina, am făcut cunoștință cu cine mai era nou în zonă, și hai pe barcă.

Am plecat pe la opt din marina. De-a lungul canalului de ieșire, niște vile super arătoase. Arhitectură modernă, noi, încă ne stricate de vreme, tot ce trebuia. Mi-ar fi plăcut sa locuiesc într-o casă de-aia. Dar nu acolo! Gizăs cum putea să PUTĂ!!! Aveai senzația că navighezi pe o imensă canalizare deschisă. Apa era neagră complet, pluteau tot soiul de chestii, și în general îți venea să vomiți la modul ultra! E incredibil cum ar putea să se gândească cineva că e o idee bună să investești bani serioși, nu glumă, intr-o casă amplasată pe marginea unei imense canalizări deschise...

Din fericire pentru sistemele noastre olfactive, mirosul s-a diminuat pe măsură ce am ieșit spre larg, apa s-a curățat și ea și a căpătat o culoare plăcută.

Așa că pentru aproape un sfert de oră, am fost cel mai fericit pește din acvariu. Viteză, vântul în păr, motoare, siajul superb în urma bărcii...

Deci am mers cam un sfert de oră sau așa ceva, și am ajuns la prima insulă. Am înțeles ca e proprietate privată, așa ca nu am stat decât vreo 10 minute sa ne clătim ochii. Pentru ca aveai cu ce ți-i clăti, mai ales după privelștea jalnică de la ieșirea din portul Jakarta. Well, check this out:

Absolut incredibil...Mno bun, călătorului îi stă bine cu drumul, așa că am purces din nou la drum spre insula pe care urma sa petrecem mai mult timp la înotat și snorkelling.
Poză cu maimuța. Adica Sebi și maimuța, that is.

Ăsta e debarcaderul. Chestia aia mică ce se vede alături era o plasă în care locuiau niște crabi mari, oferiți spre vânzare. Guztoooozzzzzz!!

Singura parte mai nașpa aici a fost că apa era la adâncimea asta de juma de metru până hăt departe. Mergeai prin apă până la genunchi de oboseai (plus înțepatul în resturi de coral, bonus) până să poți să te înșiri la un snorkelling.
Am stat pe insula asta vreo câteva ore, și a fost super. Numai ca ni s-a făcut și foame, așa ca hai iar la drum către o altă insulă, gazda unui restaurant bun.
Aveau stimabilii acvarii cu pește ca la piață, îți alegeai prânzul cu deștul propriu. Mai alături aveau niște țarcuri în care locuiau niște rechini, remora, și o grămadă de alți peștoci.

Iar dacă vă întrebați cumva ce s-a întâmplat cu crabii cumpărați de pe insula precedentă...Nu vă mai întrebați. Uite-i!

Sincer, mi-a părut rău că s-a terminat. A fost foarte mișto. Ne-am mai oprit într-un loc pentru snorkelling, și a fost super și acolo. Mi-a părut rău că mi-am abandonat echipamentul (masca, tubul și labele) în Dubai, dar o să-mi iau probabil altele de aici. Poate ceva mai bune, și să le păstrez ca atare.
Dacă mai fac rost de poze, o să editez postul și le tot adaug, așa că țineți aproape.