Episodul 47. China Mom

Chinezii sunt bipolari. Nu am reusit să descopăr chestii "in between" la ei. Depinzând de dispoziția în care mă aflu, sunt ori foarte enervanți, ori foarte amuzanți. În general, nu reușesc să se exprime decât în două feluri: ori mormăie ceva neinteligibil printre buze strânse, ori vorbesc tare de parcă țipă unii la alții. Azi a fost ziua de țipat.

E fain tare când ești într-o ședință în care numai unul dintre chinezi rupe ceva engleză, iar ceilalți 8 au de discutat între ei. Încep să se agite, unul dintre ei deschide discuția cu un ton care sugerează că nu-i de glumă, shit is on the way. Îl întrerupe altul, cu 10 dB în plus, apoi altul, încă 10dB, în 5 minute era un vacarm acolo. Eu și Edgar ne uitam ca la un meci de tenis, că oricum nu înțelegeam nici un cuvințel. La un moment dat se liniștesc lucrurile și începe ăla să explice în engleză. Desigur, ăsta e ăla care mormăie. Ce să-nțelegi frățiuc, parcă avea prune în gură. Stăteam și eu și Edgar cu ochii mijiți și corpul nitel aplecat în față, încercând să pricepem ce zice, când își aduce aminte cucoana (e o tipă la vreo 50 și de ani, nu știu ce departament are pe mână) că ea nu și-a zis părerea în discuția/cearta anterioară. Măi și începe să țipe și să gesticuleze, cam un minut a durat tirada. Arăta exact ca maică-mea când nu-și mai vedea capul de treabă iar noi n-o ajutam. Începea să tune și să fulgere că "aici nu e hotel, nu faceți nimic, numai eu sa le fac toate, bla bla, etc etc", știți scenariul. Imaginea era atât de grăitoare, că am rezistat aproape 30 de secunde, apoi am început să râd pe înfundate. Edgar s-a uitat la mine cu reproș, mi-am înghițit râsul, și am răspuns înaintea celorlalți:

"C'mon mom, I’ll clean my room, peal the potatoes, do the dishes and throw away the garbage, just calm down, would you?"

Pur și simplu, nu m-am putut abține. Din nefericire, nu au înțeles...Sau n-au gustat umorul, că și asta se poate. Damn...

Episodul 46. Boooring

Well well, I’m back.

Ce-am mai făcut? Nu mare lucru.

Un tort de clătite. Adică am făcut niște frișcă, nu foarte dulce (la 400ml de smântână am pus două plicuri – ultimele - de zahăr vanilat) dar era prea târziu ca să mai mănânc din ea atunci, așa că am pus-o în frigider.

Asta cred că era joi. Vineri seară am făcut clătitele. Am vrut să mănânc, dar iarăși nu am simțit nevoia. Apoi, tocmai halisem ultimele două napolitane și am zis că e destul dulce pentru o seară. Mi-a venit ideea asta cu tortul, așa că am pus clătitele, am umplut cu Nutella, la fiecare două foi am pus și niște frișcă să mai taie din dulceață, iar când s-au terminat clătitele am pus deasupra restul de frișcă. 

Nu mi-am bătut deloc capul cu aspectul estetic. Vorba iepurașului : “vaaai ce tolt flumooosh! Ale și glazulă, ale și un călăleț de ciocolaaaată! Vaaaai, ce călăleț flumoooosh! Și ale și cal și sabie, și șa, și almuuuulă….vaaaaai ce flumos! Acum dați-mi o linguiiiță, că-l mănânc aici!” Iepurașul era peltic și a devenit isteric după ce și-au bătut joc de el lupul și ursul.

Tortul a ieșit ok de gustos. Paaarcă mergea un pic mai multă cremă, numai un pic. Clătitele sunt totuși moi, chiar dacă nu se taie prea grozav ultima foaie. Probabil cu o linguriță de tort, cu muchia mai ascuțită și mai plată, rezultatul e mai bun. I don’t really care. Erau bune și niște nuci prăjite și sfărâmate, puse așa, la vreo 3 foi o dată. Eh, maybe next time, if…

Am mers ieri cu Edgar la Jakarta, în calitate de barbeque consultant. Fun. Până la urmă a luat un grătar pe gaz, cu grillul din fontă, capac mare și termometru. Was a real bitch to fit in the car, tough. Desigur că Edgar nu a vrut să mă asculte și să scoată naibii al treilea rând de scaune din mașină. Desigur nu le folosește nici dracu’, dar hei, de ce să mă asculte pe mine? Lasă-le acolo, că nu încurcă! Well, except for the times when they do.

Echipa de retarzi de la ACE habar nu are ce vinde. Bine, probabil asta e valabil oriunde în lume, la orice tip de magazin. Greu găsești pe cineva care chiar își bate capul cu așa ceva. A trebuit să stau jumate de oră să le explic ce să demonteze și cum, ca să încapa monstrul în mașină. A fost greu de tot, pentru că a trebuit să iau prospectul grătarului și să citesc. Cuvinte și propozitii întregi…Imagine that for a challenge!

Se uitau la mine ca la altă minune când le-am arătat cum sa scoată știfturile de siguranță și apoi cele două bolțuri care țineau capacul, scăzând astfel dimensiunea pachetului cu aproape 30 de centimetri. Când am scos cele 4 șuruburi care ținau sasiul cu roțile (încă 15cm off) aveau niște fețe de ziceai că tocmai avuseseră o revelație profundă, gen “mi s-a arătat Profetul!”

E greu tare să fii atât de prost, dar ei se descurcă admirabil…

Dacă tot am ajuns la ACE și săptămâna trecută, m-am uitat pe la plitele astea cu gaz. Ăsta al meu are un singur ochi reglabil și folosibil, un gen de grătar complet inutil și încă un ochi, care merge numai pe modul “burn bitch, buuuurn!”.

Am zis că merit și eu o investiție de 30€ și mi-am cumpărat un aragaz nou. Cu trei ochiuri, două mari, reglabile, și unul mic, aproape fix. Adică e și el reglabil, dar domeniul e foarte restrâns.

Ia priviți ce frumos arată:

Sigur, inoxul ăsta e magnet de amprente și pete de tot felul, dar oricum se curăță mai bine decât tabla aia emailată. În plus, sper ca tot ansamblul să fie mai ușor de curățat. Oricum ar fi, e un progres mare față de vechiul aragaz.

Am uitat să-mi iau mazăre. Oricum Edgar se duce și săptămâna viitoare, așa că o să-l rog să-mi ia două cutii de mazăre să-mi fac cu pui.

Azi poate reușesc să fac o ciorbă cu concentrat de tom-yam și niște pește. Am și coriandru proaspăt, așa că ar trebui să iasă ok. O să-mi fac și orez, să am de mâncat cu supa/ciorba pe post de pâine.

Acum sa văd când reușesc să public postul ăsta, că nu a mers azi netul deloc. Nici pe terasă, nici în casă, nicăieri. La piscină e foarte aglomerat, sunt iarăși rușii în vizită. Sau poate spionează ca să vină să ocupe? Vorb-aia “Mișto țară, o luăm!”…

Episodul 45. himmel arsch und zwirn

N-am mai avut chef de scris pentru că am de citit. Am găsit pe net cărțile lui Robert B. Parker, alea pe care le-am comandat în US pe bani grei (8 $ cartea, cel puțin) și transportate acasă cu mare trudă.

Sunt fericit ca un pește în apă, e grozav să citești ceva mișto. Gratis :wink:

În rest, lucrurile sunt normale. Șantierul începe să se miște, se învârt motoare, a venit prima șarjă de cărbune (jumătate din stratul mort, ăla la care nu ajunge mașinăria de încărcat/descărcat), cică mâine încep cu spălarea chimică a cazanului. Dacă mențin ritmul ăsta și nu se fufu ceva echipament de bază, poate chiar sincronizăm anul ăsta. Cadou de Crăciun pentru ăștia.

Zice ăla de la PLN în gura mare: “aaa, vreau o friptură maaare și bere, nu mâncare indoneziană”, și arată cu mâna cât de mare sa fie friptura. Mare. A arătat ceva gen fleică de dimensiunea unei tigăi.

Mno bine moșule, dacă asta vrei, asta îți dăm!

Așa că am făcut o masă cu ocazia back-feeding. Adică Edgar a cumpărat ceva rib-eye steaks din Jakarta, eu am făcut-o nițel pe bucătarul (prilej cu care mi-am tras o pixdă pe degetul mare, de-o minune!) și cică i-am hrănit pe pomanagii.

Fripturile luate de Edgar au fost faine, chiar dacă nu la dimensiunea uriașă cerută de urangutanu’ șef (pe numele lui, Budi). ‘Well’ - zicem noi – ‘dacă nu-s chiar mari, or să fie în schimb mai multe’ așa că a luat și niște fileuri și niște tenderloin, și hai cu ele la fript.

Mă, n-au ieșit rele deloc, da’ deloc vreau să zic. Punem noi castronul pe masă, se apucă dobitocii de glojdit, care e prima mișcare pe care o execută maimuțele? Daa, desigur, au înecat totul in ketchup și sos de ardei iute.

M-am uitat la Edgar, s-a uitat la mine, cred că amândoi arătam la fel. Combinația aia de furie și dezamăgire pe care o simți când cineva își bate joc de munca ta. Am deplâns soarta fripturilor noastre, aromele de grătar, unt topit, putin usturoi, rozmarin proaspăt, piper verde, toate ucise atât de gratuit, inutil și banal…La ce bun să te chinui cu ceva deosebit când ai de-a face cu animale?

M-a cuprins o dorință bruscă și greu de stăvilit să le zdrobesc țestele, vroiam să-i eviscerez cu un cuțit prost ascuțit și să-I sugrum cu propriile mațe, în timp ce îi calcam repetat pe cap cu bocancul.

Offf, troglodiți nenorociți, retardați și înfumurați. Habar n-au ce e aia mâncare. Au pretenția la ea, o cer, așa pe față, apoi își bat joc de ea înecând aromele în mizeriile alea... Pur și simplu, ne-a căzut fața, nu ne venea să credem. Maimuțele vorbeau între ele pe limba lor, mai tăiau o bucata de friptură, mai turnau niște sos peste ea…În timpul ăsta, sosul de piper verde se răcea…

Masa a decurs ca și data trecută. Au băgat în ei cu viteza fulgerului (probabil speriați ca o să-i omorâm totuși), au băut două beri și gata.

Păi mosh, ai zis că vrei o ditamai friptura, nu mai iei o bucată? Nuuu, că sunt plin! Păi știu ca ești plin (de kkt, fi-r-ai al dracului de bou încălțat!) da’ totuși, nu mai mănânci? Nu. Well, cale bună drum bătut!

După ce au plecat maimuțele, am mai rămas la vorbe, povești și beri cu Edgar și cu Thomas.

- Himmel arsch und zwirn, they've ruined our steaks, stupid ourangutans...

Asta a fost concluzia pe fond a serii, pe cuvânt...Dar credeați că s-a terminat? Hell no!

Cum ziceam, ieri au venit barjele cu cărbune. Lume multă pe doc să vadă evenimentul, hai să facem poze (făcea-i-ai mă-tii!) și hop și Budi.

-          Aaaa, a venit carbunele, trebuie să facem o petrecere.

Să faceM? Adică noi și cu mai cine mă amoebă? Că nu-mi aduc aminte să fi adus cu tine măcar un pai de mătură...

-          Facem, zice Edgar

-          Aaa, da’ nu numai vită de data asta! zice dobitocul

-          Dar ce altceva? Întreb eu nevinovat așa

-          Păi și porc!

Mmmmkey, o să luăm și porc.

Așa că vrând nevrând, iar avem de organizat. Edgar a zis ca se duce în weekend la Jakarta să ia grill (pe carbune sau la butelie, nu știu ce o sa decidă) și carnea.

Mă gândeam la stilul ăsta al lor de a se autoinvita. Nu au nici un fel de scrupul, probabil li se pare normal. „Ce faci deseară? Hai ca vin la tine să mănânc, dar vezi să faci pizza și friptură, da’ fără grăsime că nu-mi place!”

Eu unul nu știu cum să reacționez, sincer. Pe moment mă blochez, apoi următorul impuls este să-i sparg fața. Încă mă mai minunez cum de nu am cedat nervos încă.

Alaltă-seară eram pe terasă, citind ceva review pentru tablete (bateria de la laptoapă cică e gata, și iar m-a apucat dorul de un laptop nou) pe care îl începusem la servici și vroiam să vad ce si cum.

Răcoare, nu foarte mulți țânțari, când aud mișcare în spate.

Mă uit, trei dintre ăia de la PLN. Băgătorii de seamă. Nu ar fi mare lucru, dar...Ocean Queen e o locație foarte izolată. În plus, nu e nimic în jur care să te facă să vii acolo la ora nouă seara. La restaurant nu mai e nimeni de mult, totul e pustiu, și atunci ce dracu’ caută aici?

-          Salut, ce faci?

-          Well, citesc.

-          Ce citești?

-          Review pentru tablete de 10”.

-          Aaa. Cât costă?

-          Nu asta mă interesează acum, pe moment citesc detaliile tehnice.

-          Dar sunt scumpe, nu?

-          Nu știu, probabil. Cum spuneam, acum nu mă interesează prețul.

-          A, da, dar ai bani. Și cu cine mai ești?

-          Cum adică?

-          Ești singur?

-          Desigur. Nu am cu cine să fiu.

-          Da’ ești chiar singur?

-          Da, chiar așa, singur. Dar voi cu ce ocazie pe aici? Parcă locuiați în partea cealaltă de PLR...

S-a facut că nu aude întrebarea și a întins gâtul să se uite în casă. Dobitocul chiar verifica dacă sunt într-adevăr singur. Am avut impresia că au bătut tot drumul ăla numai pentru asta, sau poate sperau să vadă cum arată gagica mea locală. Whoaa, hai să vedem dacă albul e singur sau nu, și poate o vedem pe aia care a pus mâna (hehe, mâna, da…) pe el!

Gestul ăsta cu uitatul în casă mi s-a părut…penibil de tot. Deja nu mai e vorba de bariere culturale sau mai știu eu ce scuză jalnică. Nu, e nesimțire în cea mai pura formă. Prostie, lipsă de educație și imbecilism. Trebuie să îi vezi în elementul lor natural ca să-ți dai seama că nu e vorba doar de lipsa oportunităților și de-astea. Atâta pot. Creierul lor nu e capabil să folosească noțiuni complexe sau să evalueze o situație ceva mai ieșită din comun. Ah, și sunt modești rău. Au ei ceva complex de-ăsta cum că toata lumea cade în fund după gagicile lor. Ieri eram pe cheu cu toata mulțimea aia de gură-cască, și se bagă în seamă unul de la firma care asigura transportul maritim al cărbunelui. Evident, unul pe care nu-l mai văzusem ever.

Etapa 1: să facem poză împreună.

De ce oare? Ce sens are să faci poze cu cineva pe care nu-l cunoști? Care e scopul? Eu nu vreau să fac poze cu voi. Nu, nu vreau să îmi amintesc de niciunul din voi, nu am nici un motiv să vreau asta.

Etapa 2: de unde ești, ce faci, ai copii, câți, da de ce numai atâția, da ești cu familia?

WTF dude!? Ok, înțeleg că vrei sa faci conversație, da’ alege și tu pe unul căruia îi pasă măcar puțin. Bine, uite de acolo sunt, și mă dau și eu cu barca p-aici încercând sa vă dau o mână de ajutor. Încerc să-ți înțeleg îngrijorarea față de soarta liniei mele genetice, da’ sunt al dracului de sigur că nu e deloc treaba ta nici câți copii am nici de ce nu am între 5 și 8, ca “toată lumea”!

Etapa 3 : În cele din urmă, a ajuns unde a vrut: Ei, așa-i că sunt multe fete frumoase pe aici? De ce nu-ți faci o prietenă?

Daaa? Unde, unde? Că nu prea le-am văzut, for a start. O grămadă de femele, desigur. Care mai de care mai strâmbă. Așa că dau din cap politicos și mă duc să examinez cu atenție cauciucurile masinii, numai să mă lase dracului în pace. Ce naiba au ăștia toți frate? Toți se visează pești de una două te întreabă de prietena locală? Probabil că lăsați să vorbească, fraza următoare e “aa, păi stai că știu eu pe cineva, super gagică numai bună de măritat!”

Toți au timp și dispoziție de trăncanit, dar când îi întrebi ceva legat de jobul pentru care iau salariu, se face liniște sau începe “Simfonia a 4-a în ăăăă bemol major”.

Am vorbit săptămâna trecută cu Nick Andrew. Despre casă, cum merge treaba în șantier, politețurile de rigoare. I-am spus ce aș modifica eu la casă și i-am sugerat să facă modernizări și la celelalte bungalowuri. Multă lume se oprește în fața casei mele și se uită admirativ, apoi se scuză jenați când constata ca e locuit. Europenii, desigur. Nu localnicii. Ziceam episodul trecut că ăla se uita bine mersi la mine în casă ca la cinema…Dar multă lume vrea ceva nou. Ceva mai bine facut. I-am sugerat să mai modernizeze unul și să vadă reacția. Dacă este cerut mai mult decât restul, continuă. Daca nu, nu-și mai bate capul cu modernizarea celorlalte.

Ieri imi trimite Nick mesaj că s-a gândit la ideea mea și crede că este foarte bună, și în consecință vine fiică-sa cu un constructor și mă roagă sa îi las să se uite la mine ca să poata face ăla oferta pentru două vile. Am ajuns consultant…wait, what?

Episodul 44. Badea draperie nouă, șamdiridiridirdida!

Meh, deci să vă spun!
Începem cu începutul, adică dulcea revedere între Je și MO. Ziceam la începutul saptămânii trecute că mi-i tare dor de ei și credeam c-au emigrat în Congo. Nu i-a lăsat inima măăăă, inclusiv Nea Gică e la post pe tavan, singing the song of his people.
Deci am șopârle în formatie completă, inclusiv mini-MO s-a facut ceva mai mare. Sau o fi văr-su, dreaq știe?
Bun. Aseară am avut alt vizitator. Mă rog, vizitatoare. O viespiuță simpatică, de vreo 4 cm lungime. Fioroasă rău, da' tot retardată ca și restul insectelor. A dat vreo 5 minute cu țeasta de bec, a mai luat o pauză, a mai dat iar de bec. Asta tot așa a ținut-o până când a zis ea că-i o idee bună să facă aceeași schemă la becul de la veioză. Adică la 30 de cm de căpățâna mea? No shit dude, are you serious?
Rambo mode activated...
Target aquired, fire one, fire two, target destroyed!
Ei, dar să va zic de draperii. Mmmmm jaluzele de fapt, da' nu mai mergea rima în titlu.
Deci acu' nește zile, mai multe ele așa, înainte de vacanță, eram bine mersi în dormitor și citeam, când mi s-a părut că e ceva deosebit în geam. Well, era. Era un cetățean care se zgâia bien-merci pe geamul meu, foarte interesat de interior. Dude, WTF!?
Așa ca am luat decizia să fac o mică investiție și să îmi pun naibii niște jaluzele de-alea de plastic, să nu se mai zgâie țugulanii pe geamul meu ca la expoziție. E un atelier de făcut de-astea chiar peste deal de mine, așa că am oprit într-o seară, Deni a parlamentat nițel cu ăia, io am pus dejjjtu pe modelul care mă interesa (adică plastic chior, alb) ok, vine să ia măsurile.
Mergem noi acasă și cât l-am așteptat pe șmecher, am luat ruleta si am dat și eu niște măsurici, așa, de control, să fie. Într-un târziu apare și amețitul ăla, cu un centimetru de croitorie în brațe și o foaie soioasă. Mmmmmkey, nu-i treaba mea, da' cu așa scule, așa meserie...
S-a apucat ăla de măsurat, o dată, de două ori, și la urmă anunță triumfător: 5.5 metri pătrați! I-auzi bre!
Io de colo: 5.5 ce mă?
El: 5.5 metri pătrați.
Io: ei, dacă zici tu, așa o fi, da' ia sa mai măsurăm o dată.
Așa ca am luat ruleta, i-am făcut măsurătorile, calculelilelilor rapid pe telefon, iaaaaaa te uităăăăăă, numai 2.3mp! Tiii, ce s-au strâmtat ferestrele alea două!
M-am minunat nițel in fața tupeului incredibil sau a prostiei (la fel de incredibile) cu care mă întâmpina nenea ăla și am bătut palma pentru 300k IDR. Da' nu pot mâine, o să vin luni. Vino luni, nu stau în apă. Am stat un an jumate cu ferestrele belite, oi mai sta încă 4 zile. Da, asta era joi cred...
Așaaaa
Și vine aseară. Sincer, io uitasem complet, cu treaba în șantier și restul. Dar ajungem acasă (trecând pe lângă atelier) și îmi zice Deni că i-a dat ăla mesaj și vine acum. Cine vine mă? Ăla, pentru geamuri șefu'! Aaaa, ok, mi-a picat carămida. Vine ăla călare pe motefleașcă, cu o sacoșă și două bare. Mă uit eu mai atent, mă, nu semăna cu ce știam eu.
Alea trebuiau să vină strânse pachet, le vezi, se desfășoară, pace bună. Asta era doar șina de sus, fără jaluzice. Ce satană e asta mă?
Desface pulică ăla sacoșa, și scoate de acolo...rulourile de la jaluzele. Verticale.
WTF e asta mosh? Nu asta am cerut.
Ăaa, da' numai de-astea avem!
Facepalm. Io. Ofoooof, măi măi, ce țară frumoasă. Plină de handicapați mintal și retardați, îngrijiți cum se cuvine de ăia afectați de Down. Am vrut să urlu nițel, să-i dau cu alea în cap și să-l arunc afară, da' mi-am dat seama ca imbecilul habar n-avea oricum pe ce lume este. Așa ca am început sa râd, și l-am lăsat să facă ce dracu' să-l ia vrea. Deni s-a făcut șef de lucrare, s-au agitat ei acolo cu asamblatul cotcodăcind pe limba lor, într-un târziu vine momentul de maxim interes: hai să le pună la locul lor.
Well, sărpraizzzzz!
Scoate ăla din sac ZĂ TOOL, a.k.a. un ciocan ruginit, cu coada ruptă de mai avea numai vreo 10cm, și o șurubelniță. Desigur că și asta avusese și zile mai bune, acum mult timp, pe vremea când abia ieșise din mâna lui Xing Bao, undeva în largul coastelor Chinei pe o furtună serioasă așa. Da, alea erau toate sculele. Scoate ăla un cuișor, potrivește suportul jaluzelei, dă semn, ia holzșurubul și începe să dea din șurubelniță. Well, yet another surprise:
Ușa e din aluminiu. Nu prea poți da gaură cu HOLTZșurubul în aluminiu. De-aia îi zice HOLTZșurub. LEMN mă retardel, e pentru lemn! S-a oprit, confuz ca o maimuță în fața unui puzzle. Sau ca să fim drepți, ca un indonezian în fața unui puzzle, că mi-a luat 10 minute pe aeroport sa le explic retarzilor de la vamă ce e ăla din bagajul meu. Puzzle. Minunile tehnologice ale secolului 22, puzzle și șuruburile autoforante.
Am respirat adânc în timp ce mă uitam la eforturile disperate ale sărmanului nefericit. Dacă ar fi venit altcineva să facă măsurătorile, l-aș fi compătimit. Bă, a venit da' nu i-a dat prin cap să se uite cum montează și în ce. Da' nu, tot EL a fost. Așa că pardon, da' ce scuză ai? Well, în afara retardului avansat, adică. Ai venit cu mâna-n cur și acum te scobești în nas. Well, spor la lucru!
În cele din urmă, a luat taurul de coarne și ciocanul de ciotul de coadă, și a purces să dea gaură în aluminiu cu un cui. M-au apucat dracii și am vrut să-l arunc dracului afară cu toate kkturile lui cu tot, că mă gândeam că ar fi fun de tot să spargă geamul, dracu știe la ora aia unde aș fi putut găsi un geam. În cele din urmă însă, cred că și aluminiul ăla și-a făcut milă de prostia lui și a cedat. A dat gaurile, acum hai să înfileteze șuruburile care țin suporții. Nu, nu merge. Noroc că am eu șurubelnițe, în baza lui probabil și acum tot ar fi înfiletat la sărmanul șurub.
Well, în cele din urmă rezultatul nu este tocmai rău. Am căpătat bucățica de intimitate pe care mi-o doream, și să fiu sincer, asta mă interesează:

Episodul 43: Despre același nimic ca și data trecută

Well well, și cică m-am întors în Indonezia.

Călătoria n-a fost rea, dar nu știu cum am izbutit să dorm doar vreo 2 sau 3 ore, pe zborul lung. Nici de mâncat n-am avut chef, așa că am ajuns la Jakarta cu ceva foame-n glandă. Din fericire, de data asta nu m-am mai alergat prin parcări cu Deni, l-am sunat pe când așteptam încă bagajul să apară pe bandă și ne-am găsit imediat la ieșirea din aeroport. Omu’ nu e chiar întreg la cap, că a plecat din PLR sâmbătă seara, de frica să nu cumva să întârzie. Da, cu aproape 24 de ore înainte, că doar e Eid Al Fitri și jumate de indonezie e pe drumuri. Până la urmă n-a făcut decât vreo 7-8 ore, așa că a cam dormit în benzinărie.

După escala de rigoare la Kem Chick pentru aprovizionare, am luat direcția PLR și dă-i bice(pși). Am plecat pe la cinci și ceva de la KC, la nouă și puțin îi băteam în ușă lui Edgar să-i dau cumpărăturile. Slick!

Acasă totul era neschimbat…Ceea ce e nițel aiurea, ținând cont că era vorba să-mi repare mobila (două scaune descleiate, patul nițel cam dezaxat), să spele filtrele de la toate unitățile de AC și să văruiască în baie după mizeria pe care au lăsat-o în decembrie când au montat AC ăla nou în living. Deci da, n-au făcut nimic.  Ba nu, scaunul ăla descleiat e acuma făcut aproape complet praf, că probabil a vrut să-l mute de la locul lui să spele p-acolo și s-a dezmembrat aproape complet. Având în vedere și lipsa completă a e-mailurilor de la servici pe toată perioada, aș putea zice că într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. Nicăieri. Or is it?

N-am apucat să văd prea multe pe drum, noaptea. Da’ am văzut dimineață, în drum spre servici, și mi-am amintit de ce nu-mi place prea mult țara asta. Anul trecut pe vremea asta, scrisesem despre o nație de șomeri cu atitudine de șeici. Well, mi-am schimbat un pic părerea. Sunt pur și simplu nesimțiți.

La lumina zilei, maldăre întregi de gunoaie încă zac pe străzi și lângă plaje. Și luați seama, sărbătorile au fost acum o săptămână! Cei care locuiesc pe lângă plaja publică măturau cei 3 metri din fața casei. Restul 15 până la plajă sau plaja în sine? Well, nu-s ale noastre, nu ne interesează. Așa cum nu i-a interesat nici pe ăia care au aruncat peste tot și oriunde sticlele, paharele, pungile, cojile de fructe, și tot restul gunoiului. Ei între ei își fac mizerie în fața casei…O mizerie de nedescris, da' care nu-i deranjează. Babuini.
Edgar mi-a zis că a cam abuzat de bere, pentru că nu a avut nimic altceva de făcut. A ras aproape două boxuri de bere în 4 zile, pentru că nu a putut nici să iasă din hotel. A vrut să se ducă la golf, mașina blocată în parcare, drumurile blocate. Artificii 24 din 24, urlete, tot tacâmul. În fiecare dimineață găsea gunoi pe terasă, aruncat de cei de pe plajă sau de ceilalți locatari ai hotelului. Sărbătoare maximă, ce mai!

Se pare că am fost inspirat că am urmat îndemnul marelui gânditor Clarksonius : “See where everybody is going, and go somewhere else!”.

Acum despre casa mea. Well, nu e nimic în plus, asta e sigur. Dar mi se pare că e în minus. Nu am văzut nici o șopârlă. Nici în casă, nici pe terasă. Or fi dat cu ceva insecticide și au murit? Nu știu. Ca un later update, le-am revăzut azi dimineață pe rogojinile de pe terasă. În casă încă nu...

Furnicile în schimb sunt tot acolo. Din păcate, acum au început raidurile și alea mari. Pe moment s-au limitat numai la raft și lângă ușă, dar tot și-au extins teritoriul într-o zonă în care nu-mi convine. Le mai las, poate se răzgândesc, deși șansele sunt infime. E ca și cum ai spera că samuraii se vor preda…Nici măcar nu știu ce-i aia.

Călătoriile au marele avantaj că îți potolesc un pic dorința aia ascunsă de schimbare. Pentru o persoană cu tabieturi, cum sunt eu, e important. Din când în când (poate prea des), am nevoie de ceva nou. Un “ceva” greu de indicat, orice chestiuță care să-mi trezească interesul. Probabil am putere de concentrare scăzută, de am asemenea nevoi. Un motiv în plus să apreciez vacanța. M-am bucurat de vacanța asta, deși nu am fost plecat de acasă decât scurt timp. Am fost însă plecat din Indonezia, ceea ce a fost un lucru bun. 3 săptămâni nu e cine știe ce, nu a fost nici un eveniment major în România, n-am apucat să mă enervez prea tare pe tema obiceiurilor locale. Dar desigur, având în vedere situația din PLR, a fost foarte frumos să vezi că șoferii chiar stau la semafor, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, că deși aglomerat, traficul are ceva sens, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, 5.2 Mbps viteză de download pe torrentul cu Immediate Music,  mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, 11°C dimineață la Poiana Brașov, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, și altele. România poate fi foarte frumoasă, mai ales dacă vii din PLR.

Din păcate, a fost cam obositor. Sigur, am dormit mai mult decât media, și cu siguranță mai mult decât m-am așteptat să dorm, dar întrebărea “ok, azi ce mai facem?” cu răspunsuri constante de genul “avem de mers acolo, acolo și acolo, să vorbim pentru aia și ailaltă, să ne interesăm de x și y și vedem ce mai apare dup-aia” nu ajută prea mult la capitolul relaxare.

Așa încât, creierașul meu, endlessly tired, outdated and slow, începuse deja să tânjească după o nouă schimbare. Alea două zile la Poiana Brașov nu l-au ajutat destul, numa’ l-au întărâtat. Am privit călătoria de întoarcere ca pe un lucru necesar, dar care poate fi plăcut și util.

Doar că rezultatul a fost oarecum dezamăgitor, pentru că de data asta n-a fost așa cum speram. Am avut senzația că nici nu plecasem. Ca un somn greu, din care te trezești speriat. Îți dai seama că ai dormit, ești buimac și speri în sinea ta că ai dormit doar vreo jumate de ceas. E imposibil să te trezești ATÂT de praf după 6 ore de somn, nu? Nu. Realitatea revine în forță, cu bocancul în gura ta încleiată și amorțită, și-ți arată că peste jumate de oră o să sune alarma. Cel mai cretin moment să te trezești, ever. O oră mai devreme poate e ok, adormi la loc nițel și te trezești. Un sfert de oră, hai, merge, nu mă mai culc la loc, fac dușul mai lung, etc. Jumate de oră? FML! Prea scurt ca să adormi la loc, prea lung ca să ignori timpul lipsă la somn.

Aeroportul din Doha e neschimbat. Mai am nițel și o să-i învăț și pe ăia de la vamă, și pe tipele de la Duty free. Nimic nou. Am avut senzația ca m-am învârtit în cerc, sau că am adormit pe o băncuță de-aia timp de 3 săptămâni. Aeroportul din Jakarta la fel. Traficul în Jakarta neschimbat, iar momentul călătoriei a fost foarte bine ales, dacă privesc din punct de vedere practic. Cumpărăturile la Kem Chick doar ca să am de mâncare, n-am avut chef de nimic special. Pur și simplu nu vroiam nimic. Mi-am luat strictul necesar, am luat ce m-a rugat Edgar să-i iau, gata. Well, examinând mai cu atenție frigiderul, am constatat ca am uitat sa iau păstăi să pun în ciorbă, da’ în rest nimic. Plat. Zilch. Nu am reușit să simt nici o bucurie. Îmi place să revin în locuri în care am mai fost, să revăd locuri familiare, e un fel de bucurie ascunsă, ca atunci când revezi un cunoscut după multă vreme, chiar dacă nu ai avut cine știe ce relație apropiată cu persoana respectivă. BTW, bine te-am revăzut, Dorin!

Am mers luni în șantier, deși îmi spusese Edgar că nu au lucrat deloc. Am sperat să nu se fi uitat prea atent la părțile care nu-s ale lui. Mmmm, nu. Deci nu am reușit să văd nici o schimbare. Și ce a fost și mai deranjant, nici măcar nu au folosit răgazul ăsta de timp ca să facă curat. Ca să revin la același mare înțelept al zilelor noastre, Clarksonius, “How hard can it be?”
Țineti minte că moșu’ ăla de la PLN a făcut gargara de pe lume că nu plec în vacanță că vezi dom’le, back-feeding, etc, trololol? Well, să vă zic? Ați ghicit deja, da’ io oricum vă zic. Nu numai că n-au făcut nici urmă de back-feeding, da’ nici măcar alea două cabluri pe care le mai aveau de legat nu le-au pus. Nimeni n-a mișcat un deget pe toată perioada. Da’ nimeni, și nici măcar un deget.

Peste tot mizerie, panouri lăsate desfăcute deși nu lurecreză nimeni, praf de trei degete pe toate echipamentele, debandadă. Era plin de motorete în parcare, dar nu se vedeau muncitorii în șantier. Unde dracu’ sunt toți? Am văzut câțiva, în cel mai Dorelistic stil cu putință. Unul era în groapă și dădea din lopată cam fără spor și evident fără orice urmă de chef, iar alți 8 erau în jurul gropii și priveau, stăteau la taclale și fumau. Curat murdar monșer! Ăla a fost cel mai mare grup pe care l-am putut zări. În rest, câte doi trei, ici și colo, vorbind și fumând întinși la umbră. Da’ nu era numai Contractorul. Neeeaaah, în parcarea de la PLN erau aproximativ două mașini. LOL. Două! Într-o zi normală, abia găsești loc în curte, nu mai discutăm de cele 12 locuri de parcare. “Aproximativ două” e de obicei o figură de stil. Nu acum. Adică una dintre mașini era acolo, da’ era a șefului (ăla de s-a coit o mie de ani să-mi dea drumul în vacanță, ca hâr ca mâr). Mașina era acolo, da’ șeful nu! Și nici nu este așteptat mai devreme de săptămâna viitoare. Că doar, nu-i așa, veniți voi că eu plec. Colegii noștrii? Sigur, trebuiau să vină la birou de joi. Gluma anului! Miercuri seara a dat boala in toți! Da’ TOȚI măăăă! Așa că Edgar a fost singur la birou joi și vineri, numai cu Tya. Luni am fost numai noi trei (Thomas a fost și el în vacanță, la Shanghai. Dacă știam, îl rugam să-mi aduca ceai verde. Damn!) și secretarele. Azi au apărut primii trei, pe la zece. După pauza de masă a mai apărut unul. Ăilalții 3 sunt încă dați dispăruți.

Hai la muncă să muncim, dă doamne să nu găsim!

Așa că s-a dus dracului tot Zenul meu, mă simt deja obosit de parcă nici n-aș fi fost în vacanță. Iar asta e nașpa, că măcar două săptămâni trebuia să mă “hrănesc” din vacanța asta, așa cum a fost.

E obositoare rău țara asta. Chinezii la fel, ba parcă și mai și. Nu reușesc încă să-i înțeleg pe asiatici. Veșnica problemă cu “pierdutul feței”. Loosing the face, e cel mai nașpa lucru ce I se poate întâmpla unui asiatic. De-aia nu recunosc nici picați cu ceară că au greșit, de-aia se uită ca imbecilii și zic yes când de fapt ei nu au înțeles nimic, de-aia îmi vine să-i împușc sau să le trântesc în cap câteva cluster bombs. Și nu pentru că aș fi rasist. Bine, sunt, da’ nu de-asta. Ci pentru că e clar că nu așa se fac lucrurile. Practic tot proiectul ăsta e o adunătură de șmecheri. Chinezii promit ceva și apoi nu fac decât jumătate. Arată în desene și specificații un anume tip de echipamente, în echipare de vârf, apoi aduc versiunea basic ale acelorași echipamente.

Noi: “Păi trebuia să aibă și aia și aia și ailaltă, materialul trebuia sa fie x și y” zicem noi.

Ei: “Aaa, the drawing is wrong”

Noi: “Da, dar e aprobat. Nu puteți schimba specificațiile echipamentelor după aprobare”

Ei: “It’s ok, the drawing is wrong”.

Un continuu dialog al surzilor. Și e greu să le tragi o palma peste ochi și să le zici clar “Ascultă bă maimuță nenorocită, tu crezi că io-s venit cu paiu’ pe țeava de apă caldă? Ia-ți mizeriile de aici și adu echipamentul descris inițial și plătit de client, că-ți fut doi bocanci în cap de bei supă cu paiu’ trei luni! Fută-te-n dumnecați de borfaș ordinar!”

Edgar n-ar putea să facă asta că nu cred că există în germană echivalentul lui “dumnecați”, și io nu-s așa de bun la kung-fu ca ei. Dreaq, nici gun nu am, că Glock 17 bate orice mișcare de brațe und craci.

Last minute news: mâine, încă o ședință cu back-feeding. E de râsu’ curcilor câte ședințe se pot ține pe chestia asta. Ceea ce mă aduce la cealaltă bandă de șmecheri: PLN, în toate formele. Ăia de la Enjiniring (consultantu’ sulii) au pus ștampila de “Approved” pe toate desenele fără măcar sa le deschidă, de-am ajuns cu șina de la instalații de ridicat montată între două țevi, alte țevi așezate la 30 cm în fața panourilor electrice și alte asemenea gogomănii, toate instalate conform desenelor aprobate. Aprobate de babuini, da’ babuini cu drept de ștampilă, nu ca noi. Și-au luat banul și s-au cărat. Las’ că se descurcă Consultantul. Care consultant bă maimuțe tâmpite? VOI sunteți consultantul! Noi suntem numai ouăle din talpă, pe care ați călca voi dacă nu v-ar durea așa tare. Fuckin' retards!

După ăștia, vin ăia de la transmisii.

- Că vrem aia.

- Ok, uite aia.

- Așa, da’ ailaltă unde e?

- Ah, uite-o și pe ailaltă.

- Îhî, da’ alea două?

- Da’ trebuie si alea?

- Da, trebuie și alea.

- Păi n-avem!

- Păi să vă fugăresc, faceți!

- Păi nu se poate.

- Păi atunci nici aia nu se poate, ura și la gară!

- Păi sa discutăm. Mai facem o ședință!

Așa că, mai facem o ședință despre nimic, mai adăugăm două săptămâni de intârziere în fiecare saptămână. Bă fraților, vorba lui Roth: “Dacă ne plătesc, nu mă deranjează!”. Decât în Saudi…

Eh, nevermind.

Am două puzzle noi, cândva o să mă apuc de unul din ele, în funcție de cât chef o să am. Aș încerca să mai fac ceva modelism, dar nu am scule de nici un fel, nici materiale și nu îmi place să mă arunc aiurea așa. Aș putea să încerc să comand un kit ceva de pe net, dar am așa o senzație că n-ar ajunge niciodată la mine. M-am uitat nițel, și cam vor 250$ pe asa ceva, ceea ce e cam mult. Plus că multe siteuri sunt americane și nu prea livrează outside US. Well, fuck them too.

Și-am încălecat pe-o ea ăăăă șa, și v-am zis povestea-așa!

Tam tataram tam, pam pam!