Episodul 54. De prin curtea școlii

Iarăși nu am mai scris nimic de multă vreme, da’ ce să fac dacă nu s-a mai întâmplat mare lucru? Well, cel puțin până acum de curând...

Dar, așa puține câte se întâmplă, hai să vi le mai zic.

De JavaLava v-am spus data trecută. Ce nu v-am zis însă, a fost ce s-a întâmplat DUPĂ masajul pe care mi l-a făcut Entim. Mi-a molestat toate oasele și toți mușchii, așa că dacă înainte de masaj mă dureau numai picioarele, după masaj ma durea tot corpul. Plus ca eram uleios. Am încercat sa mă spăl cu săpun să mă degresez nițel, da’ eram ars de soare pe umeri așa că n-am putut să frec prea bine. Șortul era și ăla îmbâcsit de uleiul de masaj...Două zile am mers de parcă aveam un băț în kur. Nu mai vreau masaj, never ever.

Acum să vă zic de următoarea săptămână după JavaLava, când am fost la Jakarta de mi-am luat laptopul cel nou. Prima parte nașpa a fost când am constatat că nu mai au pe stoc modelul pe care îl vroiam eu, ăla cu W7HP, ci un alt model oarecum similar, dar cu W8HP. Trist, pentru ca nu îmi place W8 de nici o culoare. Am acceptat situația pentru că în plus față de configurația dorită de mine avea placă grafica dedicată și SSD-ul ajutător de 32Gb, nu de 24. Din fericire, citisem pe subiectul ăsta cu interfața din W8 destule chestii și prima chestie pe care am descărcat-o când am ajuns la Radu a fost classicshell, ca sa am interfață de W7.

Apoi, treaba a mers și mai nasol. A doua surpriză (cea cu adevărat neplăcută) a fost că jegul ăla de modem de la Telkomsel nu e suportat în W8. Shitfuck! Am tot cautat în disperare soluție, ioc. Așa ca vrând nevrând, am luat alt modem/router. Adică, așa ceva cred ca este, că bag SIM-ul în divaisu’ ăsta și apoi mă conectez prin wi-fi la rețeaua pe care o dă năzdrăvanul. Avantajul e ca pot sa conectez 5 device-uri la reteaua asta, și pot să-l las într-un loc în timp ce eu mă mai mut nițel cu laptopul prin jur. Ăsta s-a dovedit a fi avantajul suprem până la urmă, că îmi ajunge prelungitorul până afară, șmecheria se contectează acolo uneori chiar pe 3G, iar eu stau în casă la răcoare cu laptoapa mea cu tot.

Sau așa ar trebui să se întâmple în teorie, că practica a demonstrat că în colțul ăla de rai nu merge mai nimic. Una peste alta, merge ok-ish, deși am mai dat o căciul(iț)ă de bani și pe ăsta.  Adică toți banii pe care trebuia să mi-i dea Deni pe laptoapa veche. Ce, nici de asta nu v-am zis? Sorry, my bad. Deci laptopul vechi, în loc să-l umple praful pe un raft undeva, i l-am vândut lui Deni pe mirobolanta sumă de 100$. Plătibilă în rate. Mi-a dat deja 20$, urmează restul. Cândva.

După toată șmecheria aia, hai la făcut update-uri. Și dă-i și descarcă, 680Mb de updates la windoză, plus ESET-ul, plus plus plus. Da’ le-am făcut, și ducă-se.

Pe seară, hai că vin Cristina, Marius și Victor, să bem bere și să stăm la povești. Enter cook mode, și dă-i bicepși!

Am făcut niște chifteluțe (premieră, recunosc, n-am mai facut așa ceva până acum, mereu am fost numai la capătul de consum al lor) și niște somon în tigaie. N-am făcut poze, dar somonul a ieșit absolut criminal. Tăiat cubulețe de 2cm, sare, piper, suc de lămâie, ceva verdețuri, și nițel perpelit în tigaie. A mers de minune cu niște cartofi fierți. Chifteluțele au ieșit și ele foarte bune, berea a fost suficientă, așa că a fost ok. Și nu numai din punct de vedere culinar, toată seara a fost foarte faină, ca dovadă că ne-am dus la culcare pe la 4:30.

Duminică am mai bântuit nițel prin oraș, mi-am făcut cumpărăturile și hai spre PLR.

La servici nu s-a întâmplat mare lucru. Sunt ceva probleme cu partea de abur, dar e greu de detaliat că nu cunosc suficient procesul. Sârmele mele sunt suficient de ok, nu am bătăi de cap nici măcar minore. Cu aburul însă...Ideea de bază ar fi că debitul maxim al supapelor de siguranță și al bypass-urilor nu e suficient de mare ca să directioneze tot aburul la o declanșare pe sarcină mai mare de nu-știu-cât. Sau cel puțin așa am înțeles eu. Ca urmare, când a declanșat, a apărut ceva recul și s-au mutat niște vane și niște țevi de la locul lor. Iar. Că aceeași chestie s-a întămplat și ceva mai înainte, dar atunci au fost numai suporți deplasați. Una peste alta, totul e oprit de aproape 3 săptamâni și tovarășii cu ochii oblici cam dau în bobi și fluieră a pagubă. Chestia mișto e că același lucru e poate întâmpla oricând. Cum s-ar zice, țevăria noastră e cam de unică folosință.

Nu mă doare foarte tare inima de niciunii din ei, da’ chiar aș vrea să văd ce explicație dau (și chinezii și PLN-E) în cazul (extrem de posibil dealtfel) că e greșeală de proiectare, aprobată cu inima largă (și ochii bine închiși) de maimuțoii de la PLN-E.

Pe joi mă sună Teo, că poate reușesc să ajung sâmbătă în Jakarta să mergem să luăm pietre. Ok, hai s-o facem și p-asta. Am plecat la 6 de acasă, la 10:45 treceam fluierând PE LÂNGĂ casă...Asta pentru că dibaciu’ de Deni nu ascultă tot ce-i zic, și în plus e și indonezian. Adică mai...așa ca el. Știe deja de o lună de zile că Radu nu mai stă la vila din Mampang. Am fost deja la el de 3 ori în Thamryn, bun. I-am zis că Teo s-a mutat înapoi în vilă. Aaah, ce frumos! Da, foarte frumos, dar de ce nu ții și minte în p#$a meaaaa? Așa că omulețul când a auzit că mergem la Teo, a pus cap compas pe FOSTA locuință a Teodorei și hai acolo. Nu e departe, dar a trebuit să facem un U-turn complet inutil, și în trafic de sâmbătă. Adică nașpa. Whatever. Am luat pietroaie, hai înapoi la PLR. Drumul nașpa, aglomerat și explodat, nervi, trafic leeeeent și enervant, când sună telefonul.Victor.

-          Mă Bogdane, noi suntem în drum spre tine!

-          Bravo dragilor, și eu sunt în drum spre mine.

-          Cum asa?

-          Păi așa.

-          Ma, nu aranjezi un gratar de-ăla adevărat cu pește?

Așa că hai să văd cum rezolv și asta. La ora aia, sâmbăta seara, fără nici un aranjament prealabil...Tough job, but I did it!

Prima oprire a fost la bancă să scot niște lozzz$$, că eram chel. Și așa am împrumutat 50$ de la Teo că am terminat rezerva cu care plecasem și n-am găsit nici un ATM de BCA în locul ăla. Așa deci, scos lozzu’, am oprit la piață și l-am instructat pe Deni. De data asta n-a mai dat în bară, a venit cu un peștoc de vreo 3 kile, o minunăție! Hai acasă deci dară, și s-o găsim pe Entim să-l și facă. Că na, târziu fiind, închisese femeia telefonul și pas de dă de ea.

-          Boss, no problem, I go by motorbike to Entim house, bring Entim make barbeque! zice Deni

-          Bine măăăăăăăăăă! rag io fericit nevoie mare, și așa a fost.

Am găsit mangal la chișcul de lângă poartă, am pregătit gratarul și cuțitul și tava pentru Entim, au apărut. S-a apucat imediat femeia de făcut focul, și până s-au încins cărbunii a curățat peștele. Mno, problem problem, că la ora asta n-ai de unde lua bumbu barbeque ikan, mistah! A.K.A condimente pentru grătar șhăfu’

What? No problem mistah, înșfacă Entim o ceapă și niște usturoi, le face terci, io râșnesc cu spor niște piper și ceva verdețuri, unge Entim peștele cu tot spanacul ăla și hai pe grilll cu el!

Mă, a ieșit într-un mare fel, iarăși! De data asta, a făcut Cristina poze și mi le-a și trimis.

Behold!

Eh, și aștept io cu mare interes weekendul ca să pot dormi ca lumea, când sună Roth.

Că ce mai e prin șantier?

Apoi șefu’, raportăm cu succes că n-avem nici un succes.

Păi dacă tot n-aveți nici un succes, nu mai bine te duci tu în vizită la Tanjung Awar-Awar?

Meh, mey șhefu’, dacă-i ordin, cu plăcere!

Așa că-l sun pe Alan să aranjeze pentru hotel și pentru avion. Da, doar că nu, că marți e iarăși nu știu ce dreaq sărbătoare, mulți își iau și luni liber (nu noi) și peste tot e plin. În fine, reușește să-mi găsească loc la AtleteCentury, da’ numai pentru joi, că vineri e fully booked. Grand Kemang e full și joi, așa că asta e soarta, crudă și nedreaptă, da’ mai ales inevitabilă.

Soooo, miercuri se apucă Deni și spală bine cizmele, le împachetează frumos, iau casca și cică sunt gata. Am plecat din birou spre Jakarta joi, pe la 11:30. Am ajuns la 16:30 la Roth în birou, am luat un ditamai plicul cu ceva acte pentru șantierul din TAA, și hai la hotel. Trafic ca la balamuc, bucata de 3 în 1 full de polițai dornici de șpagă și amenzi. Well, dacă nu se poate altfel, luăm un țopăitor. Ce, nici de asta nu v-am zis? Ok, my bad.

Deci, cică ca să evite congestiile de trafic, sunt anume zone în Jakarta în care e musai să fie 3 oameni într-o mașină. Chestia e valabilă între 7 și 10 dimineață, și 4-7:30 după-amiază, sau așa ceva. Oricum, orice om cu creier în cap în loc de nisip sau gelatină (cum au ăștia) își dă seama că nu merge, că tot atâtea mașini or să fie pe stradă. Cumva, autoritățile au mereu impresia că oamenii se plimbă cu mașina așa, de dragul statului în trafic la semafoare. Well, una peste alta, mega-sistemul ăsta a dat naștere acestei meserii: țopăitor. Jockey. Practic, unul ca mine, care merge 99% în mașină doar cu șoferul, trage pe dreapta și ia în mașină un țopăitor, trece de locul unde stau polițaii, țopăitorul se dă jos iar albul își continuă drumul în treaba lui. Țopăitorul face 1$ sau 2, polițaii nu te opresc, toată lumea e fericită. Mai puțin albul, care ar prefera să scrie undeva mare „Mă albilor bogătașilor care mergeți către cea mai mare zonă comercială din Jakarta, ajutați comunitatea de disperați cărându-i 500 de metri mai încolo fără folos, pentru numai 1.5$, sau contribuiți la sporirea dimensiunii burții polițailor locali, contribuind 5$ șpagă pentru cafea și țigări”

Da’ cum am învățat deja că nu merită să faci revoluție, nu mai dezvolt subiectul.

Păi dacă tot am ajuns la hotel în zona Senayan, apoi hai să dau o tură în Ratu Plasa, locul de unde se cumpără electronice and shit, că am zis că vreau telefon nou. Well, da, doar că nu. Și oferta de telefoane arată ca societatea indoneziană. Probail pe bună dreptate, dar nu mă ajută cu nimic treaba asta. Well, vreau să spun că la orice magazin găsești doar două tipuri de telefoane: SGS3, iPhone 5 (clasa superioară) și gen Nokia 1100. Pentru că (dacă ați uitat, vă amintesc eu acum), în Indonezia nu prea există clasă de mijloc. Vine acum din urmă, dar greu. Așa că nu găsești prea multe lucruri medii. Ori prea prea, ori foarte foarte. Una peste alta, nu a auzit nimeni nici de Samsung S5610, nici de Nokia C5-00.

Sigur, aș fi putut să-mi iau S3 sau versiunea Mini, dar de ce? 350$, ca să folosesc...ce?

Nu mă uit la filme pe telefon, nu am ATÂTEA mailuri importante ca să mor dacă le citesc acasă pe laptop în loc să le citesc în mașină, așa că at the end of the day, eu nu folosesc telefonul decât la vorbit la el, dat sms-uri, alarmă dimineața, timer la gătit și poze în șantier sau aiurea. Am stat nițel și m-am întrebat, și am ajuns totuși la concluzia că nu sunt de acord să dau banii aiurea. N-are legătură directă cu prețul. E chestie de utilitate. Partea importantă a frazei nu era „să dau banii”, ci „aiurea”. E ca și cum mi-aș lua Rolls ca să-l conduc singur. WTF!?

Nu ideea de lucur scump mă deranjează, cât ideea de risipă. Well, am lăsat-o baltă pe moment, o să mai caut în alte părți. Dacă găsesc 5610 o să iau, dacă nu, mai astept.

Well, și joi seara m-am întâlnit cu Roth. Am mers la un restaurant mexican (tot în zona Senayan, îl știam ca locație dar nu am fost până acum să mănânc acolo), ras niște beri, stat la vorbe, de-astea. I-am admirat telefonul lui Roth, dacă tot eram la capitolul respectiv. Ah, da, Nokia C5-00. Make sense, doesn’t it? De pe Amazon, din Germania, că doar nu local...

Vineri dimineață alarma a sunta la 4:10. Incredibil de puțin și de prost am putut dormi, da’ treaba e treabă, așa că ura și la gară! Aeroport, that is.

Lucrurile au mers foarte bine, și Garuda e cu trei capete peste Lion Air, ca să vorbesc numai de astea două companii locale cu care am zburat. Nu știu ce hram poartă nici Air Asia, nici Batavia Air. Nu sunt sigur care mai e statutul ăstora de la Garuda, dar nu pare low cost în adevăratul sens. În primul rând, avioanele sunt decente. Curat, aranjat, OnFlight Entertainment, un sandviș (ceva danish Pastry, bun de tot), cafea (foarte bună și aia), ceai, suc. Dar marele avantaj a fost locul pentru picioare! Am stat normal, am călătorit bine. Zborul a fost scurt, doar o oră și 10 minute, dar sunt sigur că și pe o distanță mai lungă ar fi fost ok.

Cum Surabaya e tot pe coasta de nord, am zburat frumușel cu oceanul într-o parte și Java în partea cealaltă. Norocul meu, am avut loc la geam, pe partea cu Java.

Pozele sunt cam de kkolu kremali, dar pe fereastră se vedea tare frumos. Sa vă reamintesc că Indonezia e țara cu cei mai mulți vulcani activi din lume?

M-a așteptat în aeroport la Surabaya unul dintre șoferi cu un afiș pe care scria numele meu, așa că hai spre șantier. Mașina? Desigur, Kijang Innova, dar nu marca a fost surpriza, ci mașina în sine. Care mașină era cea a lui Edgar de dinainate de înlocuire. Abia aștept să-i zic șoferului luni dimineață că i-am văzut fostul trocarici.

Zona e destul de frumoasă, și pare ceva mai dezvoltată ca aici. Și mai puțin aglomerată. Șoseaua e mai largă, și deși nu perfectă, starea carosabilului e mult mai bună ca în partea dinspre sud de Bogor cu care sunt eu obișnuit. Traficul e ceva mai lejer în ceea ce privește partea ușoară, dar plin de camioane. Mult, mult mai puține scutere și minibuze, dar coloane întregi de camioane. Și foarte multe din camioane, transportau scutere. Nu mai durează mult, și află și ăștia cum e treaba cu scuterele...

Șantierul din TAA e și el poziționat lângă un oraș mai răsărit, așa cum e al nostru lângă Pelabuhan Ratu. Din fericire pentru ei, Tuban e un orășel semnificativ mai mare decât PLR. Și pare mai curat. Și mult mai puțin aglomerat. Nu e destul de mare cât să aibă un hypermarket (se bazează tot pe economia locală, ca și PLR), așa că și ei tot trebuie să-și completeze cumpărăturile din Surabaya, dar parcă e ceva mai bine decât aici.

Biroul din TAA e nițel altfel organizat decât al nostru. Au și ei un birou principal la ceva distanță de șantier (ceva mai departe decât noi, dar nu foarte), dar mai au un birou chiar în șantier. Casa în care au biroul principal e mai mare ca a noastră, mai nouă, și ceva mai bine întreținută. Am uitat să întreb dacă au și ei căderi de tensiune sau goluri cum avem noi, dar nu părea.

Șantierul în sine nu e foarte diferit de al nostru. Se pare însă că sunt mult mai orientați pe aparențe decât pe funcționalitate, și orgoliile implicate sunt ceva mai mari. Fiecare vrea să fie nițel mai șef decât ălălalt.

Primul exemplu, safety on site. Moaaa, ce tari suntem noi, și ce grijă avem! Au făcut scandal (nu mare, dar simplul fapt că au deschis gura e suficient) că de ce am mânecă scurtă. Și că să iau jachetă cu mânecă lungă și că ar fi trebuit să am casca prinsă cu curelușa la bărbie, da’ hai că mă lasă în pace DE DATA ASTA! 15 metri mai încolo, canale de țevi adânci de 2 metri deschise peste tot și nesemnalizate, căi de acces  improvizate și încă prost de tot, lucrările la înălțime nu sunt semnalizate în nici un fel și oricând poate să-ți cadă în cap de sus câte ceva fără să fii măcar prevenit că s-ar putea întâmpla așa ceva, se sudează deschis, aiurea și fără protecția echipamentelor învecinate, da’ hey, lasă că avem mâneci lungi și curelușa la cască!

Diferențe semnificative la echipament, unele în avantajul lor, altele nu prea. Depinde și ce vor de la centrala respectivă. Prima chestie pe care am remarcat-o, a fost că locul pare mai curat, și mai bine finisat.

Aparențele, cum ziceam. De la 100 de metri e grozav. De la 5 metri, începi să-ți dorești să fii la cel puțin 100 atunci când îi dă drumul. Am remarcat destule deficiențe babane de montaj, greșeli stupide pe care nici un constructor n-ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost de meserie. Au excitație statică cu inele cu perii, ceea ce ar trebui să le dea ceva mai multă flexibilitate în operare, da’ al naibii să fiu o să aibă destulă nevoie de asta, pentru că NU AU COMUTATOARE DE PLOTURI PE TRAFO DE BLOC SAU PE DERIVAȚIE!!!! Cum or să facă reglajul tensiunii ca să se adapteze la rețea, nu știu. Poate pe zona aia nu au deloc probleme cu tensiunea liniilor, dar chiar și așa, fără reglaj, deloc!? Well, PLN-E, the masters of design approval...
Ăsta e traful de servicii interne (surpriză, CU comuator de ploturi), și gardul e deja picat într-o rână, că fundația e așa mai puțin crescută, c-o fost și bolnavă când era mică...

Panourile de 0.4kV sunt clone de ABB, iar întreruptoarele sunt ABB SACE. Clone sau chiar originale, nu știu.

Am fost la prânz împreună cu Ian și Gerd la ceva restaurant local. Cam spanac în comparație cu Queens de aici din PLR, dar spre deosebire de PLR, ăla nu era chiar singurul. Bine, a fost alegerea lor că era relativ aproape și destul de ieftin, dar pe drum am mai trecut pe lângă vreo 3 sau 4 care arătau bine, și cică există unul chiar foarte bun acolo în Tuban, dar cu prețuri exorbitante. Well, să fie la ei.

Pe la patru jumate am pornit spre Surabaya. Traficul a fost mai aglomerat, dar am ajuns fără probleme la aeroport. Nu-i bai, lasă ca problemele încep acolo. Nu mari, dar enervante. La opt jumate trebuia sa decolăm. La și 45 noi de-abia ne îmbarcam. Am ajuns cu aproape 45 de minute întârziere în Jakarta, și la Ocean Queen pe la 3 dimineață, rupt în gură de somn.

Și n-am nimic de mâncare și mi-e cam lene să fac. Da’ trebuie, așa că probabil o să fac niște orez. Cu piept de pui, apoi niște somon. A ieșit uber mișto, asta pot să zic.

Am aflat că pe 9 martie era chestia cu măcinicii, așa că am făcut la iuțeală niște rulouri cu scorțișoară pe post de măcinici. Și astea au ieșit bune și sunt pe cale de dispariție.

Well, cam asta fu chestiunea.

Hai chipintaci și să fim iubiți!

Episodul 53. JavaLava Coastal Walk, reloaded

Well well, iarăși s-a pus ceva praf, dar parcă nu așa mult ca data trecută.

Am fost iarăși în durmeție, pe coastă. Același traseu ca și aici, doar că la final lucrurile au mai evoluat nițel.

Sigur, planurile sunt faine, doar ca de multe ori nu prea te poți ține de ele. Sincer, tare mă trăgea cu ața să merg la Jakarta să-mi iau laptopul cel nou. Ăsta, adică. Dar Radu a zis ca vine și ca merge în excursie, și și-așa nu am cu cine vorbi atâta amar de vreme, am zis ca e mai bine să amân cumpărăturile și să mai fac niște mișcare. Ei, da’ problema tot rămânea: să mă duc numai un pic, primele două ore? Să fac iarăși tot traseul de 8 ore? Să merg cu celălalt grup într-o plimbare lejeră de vreo 5 ore? După cum se vede, deja cam quadrilemă. În plus, vineri seara a tras o ploaie de mi-au cam pierit gândurile să mai plec pe undeva.

Data trecută n-a plouat înainte de excursie, și tot a fost noroi pe traseu. Acum și cu ploaia…În fine, vineri seara Radu și cu Nick și-au dat mâna și au purces la îmbârligarea subsemnatului. Cu succes, adică.

Așa încât, sâmbătă dimineață la ora 5:30 eram în mașină, cu 6 sticle de apă, 5 batoane de snickers, un tricou și două perechi de șosete de schimb în rucsac.

Ostilitățile au decurs aproximativ ca și ultima oară. Din nefericire însă, problemele au apărut ceva mai devreme. În junglă era foarte alunecos, cărarea abia se vedea, și n-a durat mult până mi-am pierdut priza și am luat-o la vale. Desigur ca mi-am noroit pantalonii de nu s-a putut, mănușile de protecție, bocancii și pe mine. Mai nasol însă a fost că mi-am noroit nițel rucsacul. Nu de alta, dar șosete aveam de schimb, de mănuși nu aveam musai nevoie, pantalonii și tricoul le spală Entim, dar de rucsac am nevoie la servici. La primul popas m-am spălat în mare, am reușit să curăț pantalonii și pe mine cât de cât, și am schimbat șosetele. La popasul de la jumătatea drumului (vreo 2 ore mai târziu adică), m-am așezat să mă descalț și să-mi aerisesc picioarele, când mi s-a contractat un mușchi de la piciorul drept. Nu știu cum ii zice, unul de la genunchi în jos, pe partea din spate sus. O durere de-am zis că mor pe loc, plus că nu mai puteam să mă mișc. Și era abia jumatea drumului, cu încă 3 ore de mers cu niște dealuri de urcat și coborât! Nasol momentul. Din fericire, unul dintre băieții din grup a știut cum să detensioneze mușchiul (practic mi-a forțat laba piciorului în sus, și a permis mușciului să se relaxeze) și măcar am scăpat de durere. Dar problema tot rămânea. Ce fac restul drumului, dacă deja încep sa-mi cedeze sistemele? Mi-am masat pulpele cât am putut, m-am odihnit, cred c-am și ațipit câteva minute la umbra pomului.

Am reluat drumul și nu a fost prea ușor. Din fericire, grupul se răzlețise destul și eram în partea din față, așa că am putut să merg încet și să tot astept. La un moment dat, a apărut a doua problemă: crampe la mușchii de la coapse, pulpele de sus. Aceeași problemă am avut-o și anul trecut, dar nu atât de severă. Atunci mi s-a blocat numai piciorul stâng, și Juliette m-a dat cu alifie chinezească. Acum aveam amândouă picioarele blocate, și nimeni în jur. Well, cel puțin până m-a ajuns din urmă Daniel neamțu’, care a rămas cu mine. Ne-a ajuns din urmă și o tipă de la ambasada US care l-a așteptat pe soțul ei, așa că am profitat de ocazie și m-am așezat pe un pietroi și am început să-mi masez pulpele. Am reușit să le dezmorțesc, apoi am continuat drumul. Greu, dar fără pauze lungi și dureri insuportabile. Când am ajuns la plaja care semnifica finalul traseului de 8 ore, deja trecusem pragul psihologic și parcă nici mușchii nu ma dureau așa tare. Am stat și m-am odihnit, am băut apă, am mâncat și ultimul baton de snickers, și mi-am închis urechile. Asta pentru ca îmbârligăcioșii au venit din nou. Aceeiași doi, Radu și Nick. Că poți să mergi și în jurul promontoriului, ca e numai o oră, și e drum drept, fără bătăi de cap. Auzi baleno, mă leshi? Am refuzat cu îndârjire, atât eu cât și Daniel. Eh, Radu a plecat să dea ocol capului, Nick la înotat, 200m mai încolo pe plajă. Mișto plaja. Nisip bun, valuri mari dar nu foarte periculoase, din cauza celor două diguri naturale care protejează golful în părți. M-am uitat eu la ei nițel, apoi Daniel s-a dus sa înoate și el (își adusese sculele de snorkelling), am mai stat nițel și m-a prins un WTF, așa ca m-am dus și eu. Nu prea îmi place să intru în apa îmbrăcat, dar așa ce mișto părea să fie, că am lăsat pe mal bocancii, șosetele și tricoul, și am intrat în apă.

Minuneeeeeee!

Incredibil cât a putut să mă relaxeze. Senitmentul ăla grozav de weightlessness, legănatul valurilor, conversația cu Nick și Daniel, grozav. Jumatea aia de oră în ocean (btw, cred că e prima baie pe care o fac în Oceanul Indian) mi-a refăcut atât forțele cât și moralul.

Am ieșit din apă și m-am scurs nițel (deja ma gândeam la bietul Deni când urma să mă vadă ud leoarcă în mașină) și l-am asteptat și pe Daniel. Când a fost și el gata de drum, rămăsesem numai noi și unul dintre ghizi. I-a zis Daniel (altul care vorbește behasa) să ne scoată la mașini pe cel mai scurt drum, el a zis da și…am ocolit promontoriul. Adică vrând nevrând, tot am facut tot traseul. Eu țineam minte de anul trecut ca parca se intra prin altă parte, dar ghidul a insistat ca nu, ca ăla e drumul, Daniel nu mai fusese înainte și na, hai după el până la urmă. Și dă-i și mergi…N-a fost nici greu, nici foarte departe, iar partea respectivă e chiar spectaculoasă. N-am făcut nici o poză, că deja începuse ploaia. Usurel așa, dar până am ajuns la mașină eram ud fleașcă, totul mustea de apă. Țâșnea apa din bocanci la fiecare pas (șfleorc-șfleorc), tricoul se lipise de mine complet, rucsacul era și el ud leoarcă. Din fericire, telefonul era adăpostit de două buzunare și tricoul cel curat (nu m-am îndurat să-l schimb, și bine am făcut), așa că a scapat nevătămat.

Am ajuns înapoi acasă pe la cinci și jumate, și singurul gând era sa fac un duș fierbinte și să mă schimb în haine curate și uscate. Ceea ce am și făcut, da’ dup-aia m-a luat foamea. Așa că am scos aluatul ăla din frigider și am încropit la iuțeală o pizza. Nu a ieșit perfectă, că aluatul ăla trebuia și el sa se mai încălzească înainte să-l pun la cuptor, dar la ce foame îmi era, numai de așteptat o oră după el n-aveam chef. Am halit pizza, am băut două beri, iar cu a treia m-am dus la restaurant de-am mai stat la povești cu restul lumii. Când a apărut Nick, l-am interpelat la sigur, deși aveam numai o banuială: “Știu că tu i-ai zis ghidului să ne ducă pe drumul cel lung, în loc sa ne scoată la mașini” “Well Bogdan, știam că ai potențial să mergi până la capăt, așa că am profitat de ocazie…”

Cam asta a fost excursia. Dimineață aveam picioarele ca de cauciuc, m-a ars soarele pe mâini (sunt lobsterizat model tractorist), și în general am dormit cam nasol. Dar după o cafea (ok, două) și pregătit toate pentru făcut musaca, pus de pâine și pregătit pentru masa de prânz, parca nu mai e așa rău.

Iar Entim a zis că vine la 3 să-mi facă masaj. Îmi aduc aminte cum l-a torturat pe Victor acum un an…așa că dacă nu mai răspund, să știți de la ce mi s-a tras moartea.

Episodul 52. Weekend cu pizza

Pfuai ce prăfărie s-a pus p-aici.

Chestia e că nu prea mai am inspirație la scris. Sau la gătit, dacă tot vorbim de inspirație. Nu prea îmi mai ies lucrurile. Bine, rectific, nu-mi ies eclerele. Am încercat sa facem o tură când au fost fetele aici. Am eșuat lamentabil, dar am găsit o explicație probabilă: nu respectasem reteta. Ultima dată când am făcut eclerele (cu rezultate satisfăcătoare, să zicem) avusesem pagina de net cu rețeta mereu sub ochi. Acum am cam făcut-o din amintiri, și se pare că am scăpat din vedere niște detalii când am transcris reteta în caiet.

Oricum, n-au ieșit nici de data asta. Se pare că al meu cuptoraș nu e capabil să ridice temperatura suficient ca să se dezvolte golul din aluat. Suspectez tensiunea mică drept cauză principală, dar oricum nu mă ajută detaliile. Am făcut un fel de gogoșele, le-am tăiat bine mersi în jumătăți și le-am dat pe deasupra (că “umplut” presupune un gol) cu cremă tiramisu. Am ales versiunea asta pentru că luasem brânza aia mascarpone acum ceva vreme, și am zis să o folosesc.

Tot ieri am reușit să pregătesc ardeii umpluți. Sunt cam gata, mai trebuie numai fierți și cuptorizați. Am zis să-i fierb azi după-amiază.

Îmi ies foarte bine fripturile de la o vreme. 

Asta e din timpul preparării, imediat după ce am întors-o. 

Două minute jumate pe fiecare față și voila de vezi minunăție:

 Cu piureul gata, friptura odihnită vreo 10 minute, poftă mare vă dorim:

Atribui succesul uber-mini-tigăii luate din Lotte mart. O tigaie de 20cm, cu fund dublu, care înmagazinează o cantitate respectabilă de căldură, reușind cu destul succes să simuleze efectele termince ale unui gratar cu cărbuni.

Ieri m-am ținut destul de ocupat. După foarte multă vreme, am reușit să prind ocazia și am mai dat niște găuri în ținte. Rezultatele nu au fost extraordinare, dar nici rele. În prima tintă am tras numai 7 lovituri, că nu m-am gândit sa le număr. Apoi, am scos câte 10 pentru fiecare. Deni a venit să spele mașina și am profitat de ocazie să-l trimit dupa apă (bidonul mare) și zahăr, că se cam terminase. Dacă mă uitam mai atent, îi ziceam să ia și o sticlă de apă de 1.5, că asta de acum deja parcă se înverzește la fund. Și dacă tot a venit și nu se grăbea nicăieri, a tras și el o țintă. 

Uite-l aici căutându-și cele 10 lovituri. La el se cunoaște mai puternic lipsa de exersare, a împrăștiat alicele alea peste tot. Nu e deloc simplu să tragi cu arma nerezemată, mai ales după câteva zeci de pompe. 

Nu mai am tinte pentru 20 de metri, numai pentru 25. Astea sunt ceva mai mari, și mă fac să am sentimentul că trișez cumva. Sau mă rog, ca nu e mare scofală să pui 10 alice într-un cerc cu diametrul de vreo 10cm, de la 15 metri distanță. Cu toate astea, ținta aia se vede al naibii de mică prin cătare, iar arma nu e ușoară deloc. Ba chiar aș zice că e al naibii de grea, pentru ce reprezintă. Probail varianta cu pat de plastic ar fi fost mai ușoară, dar dacă asta s-a găsit, asta am.

Am reușit să termin și puzzle pe care l-am început cu fetele. Încă nu mă îndur să-l strâng, dar probabil o să fac și asta luni.

Am vrut să ies sa fac niște poze pe plajă, dar vremea nu e chiar prietenoasă. Nu numai că stă mereu să plouă (ceea ce mă face să fiu prevăzător cu aparatul), dar umezeala din aer face să nu se vadă mai nimic dincolo de 100 de metri. Pozele cu ceața nu sunt foarte impresionante, aș zice.

Aseară am zis să încerc un nou tip de aluat de pizza. Am pregătit un fel de pre-dospire, din făină, apă și câteva granule de drojdie. Le-am lăsat peste noapte (vreo 12 ore) și am făcut aluatul acum de dimineață. Sunt foarte curios ce iese din toată chestia, că mi s-a lipit de mâini ceva de speriat. Oricum, diferența majoră este ca nu am mai pus nici ulei și nici zahăr. Drojdia ar trebui să se activeze de la cea dezvoltată aseară. Sper să iasa măcar comestibilă, deși am obosit de-am leșinat cât am frământat la bucățica aia de aluat. Teoretic ar trebui să am aluat suficient pentru două pizza, dar sa văd dacă merge ținut în frigider așa cum zice la teorie.

Astea sunt cele două bile de aluat, după două ore de dospit:

Până să se termine de dospit prostiile, am pregătit umplutura: subțire, ca cică așa e pizza adevărată, cu puține chestii deasupra.

La teorie zice ca numai unul sau două topinge, da' io am pus tot patru, că mi-e deja foame rău de tot. Sigur, arată foarte prezentabilă o pizza margherita, da' vorba lui Obelix : "Antreurile le-am mâncat, da' unde-i mâncarea?"

Am pus tăvile de aragaz la încins (odată cu cuptorul) și am pregătit pizzele pe hârtie de copt. Făină ca să nu se lipească, și chinuie-te să întinzi prostiile fără să le rupi. Sincer, metoda asta mai tradițională o fi valabilă pentru pizze rotunde, da' să dai formă oarecum rectangulară (potrivită pentru tăvile mele de aragaz) e jale maximă! Cu chiu cu vai, am reușit ceva aproximativ:

Știu că se vede în colț prima pizza, dar am uitat sa fac poză la prima și am facut la a doua. Fi-ți și voi înțelegatori, ce naiba! Și asa mi-am făcut telefonul numai faină și cocă...Inițial am vrut să folosesc sony, da' când am văzut ce-i pe mâinile mele, mi-a pierit gândul  la fel de iute cum a și venit.
Pizzele gata de băgat în cuptor:

Le-am dat la cuptor 20 de minute, apoi le-am inversat (tăvile între ele în cuptor, și pe cea din tava de aragaz am sucit-o și față/spate)

Rezultatul final se vede bun și miroase bine. E drept, telemeaua cam dă un miros specific, dar mie îmi place și în plus, nu-mi place sa arunc chestii. De-asta am și folosit telemeaua în loc de mozarella sau cașcaval, plus toate resturile de șunci și costițe pe care le mai aveam prin frigider. Una peste alta pare să fie ceva comestibil, ba chiar bun. Dacă merită efortul? Greu de zis. E multă muncă pentru pregătit aluatul, și e nevoie de mult timp liber. Pentru mine singur, e cam cu semnul întrebării. Desigur, nu am mare lucru de facut în weekenduri, așa că de "o dată" merge, fără discuție. Dacă mai sunt și ceva oaspeți/soacre/gagici de impresionat cu talentele multiple, atunci rezultatul merită chinuiala, mai ales că gradul de dificultate și cantitatea de muncă nu cresc cu mult mai mult la marirea cantităților. Și una e sa muncești să-ți sară un ochi pentru o pizza, și altceva e să depui aproximativ aceași efort pentru patru bucăți și să zicem 6 persoane. 
Pentru o chestie de seara când vii de la servici și nu e nimic altceva? Mmmm, nu, nu prea. Dar hei, pentru asta s-au inventat pastele carbonara, nu?

Raportăm ca e gustoasă rău de tot (da' rău, rău de tot!!) și bine că am băgat ieri 6 beri în frigider.

Hai la revepa!

Episodul 51.1ver1/final release

Deci acu' ceva zile povesteam cum că șmecherii nu dau doi bani pe podul ăla și că e izolată bucata respectivă, and so on and so forth.

Well, se pare că ceva tot s-a întâmplat, sau cineva a avut interes să se facă reparația. Pentru că vineri dimineață când m-am oprit acolo, deja începuseră să lucreze. La ora 7 când am trecut eu erau niște omuleți la lucru, însiraseră niște pietre în coșuri de-alea paralelipipedice din plasă de oțel zincat (cum se văd și dincoace, în poza de mai jos), era și un excavator la fața locului. Cum-necum, se apucaseră de treabă. Am vorbit cu un tovarăș de acolo și mi-a zis că e posibil ca duminică să dea totuși drumul la circulație pe pod, chiar dacă reparația o sa fie doar temporară. Am zis eu că e bună treaba dacă zic așa ceva. Chiar dacă nu reușesc până duminică, în cursul săptămânii următoare tot ii dă drumul și nu mai trebuie să mă gândesc cum ajung acasă cu fetele,  toate cumpărăturile și bagajele.

Sâmbătă dimineață am plecat spre Jakarta, tot cu motoreta. Chestia care m-a surprins (în mod plăcut de data asta) a fost voluntariatul pentru reparațiile de la cealaltă parte a malului.

Ăia care se văd în plan îndepărtat sun copii în uniforme. Bine, probabil e mai fun să ajuți la reparația digului decât sa te duci la școală, dar totuși, e prima oară când îi văd pe localnici făcând ceva pentru comunitate. Nu de alta, dar când șuvoaiele de apă au adus gunoiul și noroiul în mijocul drumului, nu s-a sinchisit nimeni.

Sâmbătă dimineață pe la 8, înainte să plec spre Jakarta, am stat nițel de vorbă cu Nick (proprietarul de la Ocean Queen). Am fost mirat să-l văd acolo, mai ales că tipul e destul de mare ca om, și nu-l văd deloc încăpând pe locul din spate al unei motorete. Am aflat că a trecut podețul per pedes, apoi o altă mașină l-a așteptat de partea asta. Mi-a zis că se lucrează din greu la pod, că aveau aduse reflectoare pentru iluminat pe timpul nopții, o grămadă de oameni și 3 (da, trei) excavatoare! Îmi zicea că nu a văzut asemenea desfășurare de resurse în locul ăsta niciodată, și că tipul de acolo i-a confirmat ca duminică sau luni cel târziu or să dea drumul la circulație. Pe la 12:30 eu eram deja pe autostradă, la aprox 20km de Jakarta, când mi-a dat mesaj Nick să-mi spună că s-a dat drumul la circulație pe pod. Whow! Ok, nu știam cum arată la fața locului, dar dacă Nick a confirmat, însemna că se putea trece cu mașina.

Aseară la întoarcere, ne-am ținut răsfularea și am încetinit pe măsură ce ne apropiam de locație. Era deja noapte și nu am putut face poză. Azi dimineață tot nu ne-am oprit ca eram cam în întârziere, dar oricum am putut vedea câte ceva. Practic au finalizat umplerea cu piatră și pămând a "inimii" podului, o bandă de circulație pe mijloc. Încă lucrau la "coșurile" cu piatră din laterale, alea care ar urma să asigure lățimea normală a drumului. Sigur, e denivelat și deja s-au făcut făgașe în pământul și piatra de umplutură, dar e totuși practicabil. E foarte reconfortant să știi că nu mai trebuie să te îngrijorezi de ploaie. E foarte bine că au dat drumul circulației pe pod. Sigur, ar fi interesant de știut cum de s-a întâmplat minunea. Radu spunea că armata ar avea ceva tabere de antrenament ceva mai în sus pe munte, și deci ei ar fi la originea "telefonului roșu" care a pus în mișcare atâtea resurse.

Well, nu contează foarte mult acum. La întoarcere o să fac niște poze și editez articolul în consecință, deci stați p-aci nu va mișcați!

Iar dacă primesc poze de la restul, vă arăt ce friptură de mistreț am făcut duminică pentru la masa de prânz la Radu.

Episodul 51: Vine valu' și-mi ia malu'

S-au întâmplat câteva chestii care îmi tot fărâmă bucățica de Wa rămasă prin fundul sertarului.

Să încep cu începutul, adică sâmbătă dimineață. A început să plouă pe la zece, sau așa ceva. 

Nici o surpriză pân-aici, doar de-aia îi zice anotimp ploios, nu? Partea nasoală a fost că nu s-a mai oprit până a doua zi. Timp de vreo patru ore a plouat de-a rupt, cam așa:

În două ore s-a revărsat apa din câmpurile de orez din spate, a venit și torentul de pe deal și împreună au transformat Ocean Queen într-o mare de mizerie.

Piscina arată ca o băltoacă de-aia stătută, pietrișul de pe aleea din spatele casei mele s-a mutat vreo 3-4 metri mai la vale, minuni de-astea. Nu le-am mai făcut poze că e deprimant și așa.

Nu e mare problemă, într-o săptămână piscina o să fie curățată și na, poate o să mute cineva pietrișul ăla la locul lui. So far nu s-a învrednicit nimeni, așa că presupun că o să-l mut eu cu ligheanul, când o să am timp.

Luni dimineață am mers la servici fără probleme. La întoarcere însă, stai nițel că nu-i chiar așa. S-a surpat drumul chiar în fața podului, și nu se poate trece cu mașina mai departe.

Bun, și ce facem? Păi căutăm o rută ocolitoare. Cu masina nu se poate, dar nițeluș în aval e un podeț pe care se poate trece cu motoreta. 

De la locul respectiv până acasă nu mai e chiar mult (vreo doi kilometri jumate), dar nu e deloc comod să mergi pe motoretă. Am văzut ce rezultate poate avea o căzătură. Iar biata motoretă nu-i deloc fericită să care 90 de kile în plus (peste alea 60 ale lui Deni)

Așa, și cu mașina ce facem, unde o lăsăm? O lăsăm la o cunoștință ceva mai încolo. Mno bun, hai să încercăm. Thomas era de părere să stea la hotel în Pelabuhan Ratu până se rezolvă situația, dar eu nu am fost dispus să fac asemenea concesii. Eh, "ceva mai încolo" pentru cunoștința aia au însemnat încă vreo 2 km, da' dacă n-ai încotro, ce să faci?

Luni seara am ajuns ok acasă, marți dimineață am recuperat mașina fără problemă, dar la întoarcere our luck just run out.

Unul dintre dezavantajele motoretei este că n-are acoperiș. Așa că dacă te prinde ploaia, te cam udă. Și ce sanse sunt să te prinda ploaia în anotimpul ăăăă, ploios? Mari de tot. Ceea ce s-a și întâmplat. Prima parte a drumului am făcut-o pe o ploicică măruntă, fără mari probleme. Nu cred ca mai aveam mai mult de 500m de mers până acasă, când a început ploaia.

Am ajuns cu toate hainele ude fleașcă, de parcă aș fi căzut în apă. Rucsacul are totuși ceva proprietăți impermeabile, așa că amărâtul de laptop nu a pățit nimic. Același lucru și cu telefonul, deși practic a stat învelit într-o cârpă mustind de apă (a se citi buzunarul de la cămașă).

Abia pe la opt jumate s-a domolit nițel ploaia, dar pe la nouă a început din nou, mai tare. Omușorul de la pază s-a chinuit să devieze șuvoaiele ca să nu mai inunde piscina din nou, dar nu prea i-a ieșit. Așa că iar băltoacă mizerabilă în loc de piscină. Sigur, în timp se rezolvă. Dar oare câți nervi își face omul ăla care îngrijește piscina, daca tot la două zile, când zice și el mersi că încep să se vadă rezultatele muncii, trebuie s-o ia de la capăt?
În casă n-a intrat prea multă apă, doar nițel în baie (pe lângă bec), într-unul din dormitoarele din spate, în două locuri în living și desigur, pe terasă. Numai infltrația din baie a fost mai serioasă cu picurat din tavan, restul s-au limitat la pete de umezeală. Dar stau și mă gândesc ca mai sunt totuși cam 4 luni de sezon ploios. Câte lucruri pot să mai meargă prost? Multe, că Murphy nu doarme!

Probabil că până la urmă lucrurile or să se rezolve cu podul. Dar când? Drumul e întrerupt de  trei zile deja și nimeni nu pare să dea doi bani pe asta. Nu contează că ambulanța nu mai are cum ajunge dincolo de râu, nu contează că s-a întrerupt circulația mărfurilor în direcția aia. Până și în mult hulita noastră țară, există chestia aia pentru situații de urgență. Și când se rupe un pod, apare imediat armata și improvizează ceva până se decide ce fel se rezolvă permanent situația.

Am trecut azi dimineață pe la locul faptei. A apărut un mare morman de pietre, dar nu lucra nimeni. Sigur, înțeleg că nu se poate rezolva așa de ușor, dar nu pare să caute nimeni o soluție temporară. Iar dacă nu ai o soluție temporară, ar trebui să depui eforturi să implementezi soluția permanentă, nu? Well, așa e, doar că nu, vorba lui Manowar. Am auzit că reparația poate să dureze încă o lună, dar asta o fi valabil dacă o să se și apuce să facă ceva. Nu par să se grabească cu nimic. Nu par deranjați de situație, așa cum nu par deranjați nici de noroiul și gunoaiele aduse în șosea de torente, sau de alimentarea precară cu apă și energie sau de condițiile de igienă în care își prepară mâncarea. Iar dacă ei nu sunt deranjați de situație, nu cred că trebuie să mă aștept să reacționeze prea rapid ca să soluționeze ceva. Li se pare normal să nu facă nimeni nimic, pentru că probabil și ei ar face la fel...

Încă stau să mă gândesc cum le aduc pe fete la hotel, și cum cărăm bagajele și cumpărăturile. It will be a challenge. And a real bitch...