Episodul 78. Grasu' contrabasu'

Deci în fiecare vineri, tovarășii de la Indonesia Power au program de exerciții. Gimnastică. Aerobic. Dreaq, ce-o fi aia ce fac ei.

Șmecheria e în toi când ajung eu la birou, și sistemul audio e chiar lângă geamul meu. Deci muzică am. E cam nașpa, încep s-o învăt pe dinafară că e mereu aceeași, și zău dacă mi-era dor de învățat muzică indoneziană. Invariabil, programul se termină cu Santana, “Corason espinado”. Melodia în sine e mișto, dar după ce o auzi de câteva mii de ori în același context, parcă se tocește și-ți vine să arunci cu ceva după ei. Patru grenade legate în jurul unei pungi cu bile de rulment ar fi tocmai pachetul potrivit.

Mă uit la oamenii ăștia, și niciunul nu pare să se bucure de moment sau să pună suflet în ce face. Mutre plictisite, mișcări simulate pe jumătate…De ce naiba mai fac chestia respectivă dacă nu le place? Nu e obligatoriu, că am întrebat. Și atunci?

La un moment dat am crezut că e din cauza instructoarelor. Da’ nu e cazul, credeți-mă! Era una care arăta destul de bine a instructoare de aerobic. Da’ numai una, și n-am vazut-o decât de vreo 3 ori în tot atâtea luni. Restul…

Una din astea de azi dimineață, de exemplu, nu cred să aibă mai mult de 60-65 de kile. Da' nu cred că asta e foarte îmbucurător pentru o femeie de 1.50 înălțime. Ailaltă însă mă bate LEJEEER la capitolul cântar. E pur și simplu sferică! Nu îmi dau seama ce e mai mult, ridicolă sau grețoasă, cu șuncile alea zburdând pe ritm de muzică ca o imensă răcitură. Oww, fuck, acum am imprimată pe retină imaginea aia. Brb, mă duc să-mi vomit mațele...

Acuma, câțiva dintre voi or să comenteze cum că nu-s tocmai persoana potrivită ca să arăt cu degetul spre grase, dat fiind profilul de Burj Al Arab pe care îl afișez. Meh, n-am susținut niciodată că "bă, ăla e gras, nu ca mine". Sunt gras, știu că sunt, dar cum tentativele de remediere a situației au eșuat lamentabil, am decis să nu mai cheltuiesc energie încercând să rezolv ceva ce nu merge rezolvat. Nu empiric, nu în condițiile astea. Desigur, cu mult mai mult efort, într-un mediu ceva mai controlat și cu alt tip de resurse la îndemână, sunt sigur că aș reuși să dau niște kile jos. Aici? În condițiile astea? Mi-e mult prea lene să fac ceva.

Da’ mă, în nici un caz nu mă duc s-o fac pe instructorul de aerobic!

Pe bune, mi-e greu să pricep mesajul pe care îl transmite balena aia agitându-se. "Faceți exerciții ca să puteți avea si voi suta de kile?" "De trei luni fac exerciții și nu se cunoaște?" "Exercising is good, pizza is way better!"

Mersi frumos, da' asta am rezolvat-o fără să mă agit în vreun fel sau să transpir.

Episode 77. Strange stuff (that cross my mind)

Let me put it straight: I don’t know why I’m writing this. I have no idea whatsoever.

But I know that I've told you before that sometimes my mind is going crazy (not too much and not for good, but crazy nonetheless) and I think that this is one of those times.

I love jet engines. The power, the possibilities, the promise…But on top of all this, is THE NOISE. That shrieking, continuous, overwhelming scream of a jet engine revving up, always give me goose bumps.

You have the first glance at the start up. The growling of the compressor blades, sucking up tones of air and pushing them, squeeze them trough the firing chamber and the exhaust, faster and faster, more and more. And then the ignition. The first spark. The loud thud of the explosion, and then the shriek of the accelerating turbine. Hot gas emerging from the exhaust, and the feel of the plane keeping all that tremendous power at bay, until ready to be unleashed. The only thing that can possibly beat this is the launch from an aircraft carrier. You just cannot top that. Ever.
Take a look at it. I would watch this (and many others) on and on and on.

And there is another one, thanks to our friend Balauru'. I got a full set of goose bumps:

Unfortunately, only the chosen few have the chance to live this experience at it’s full, the beauty of power and force. Ground staff in the airports, test pilots and generally some aircraft engineers. But they are only half lucky themselves…

For the rest of us, is just a dream with extremely slim chances to turn real.

Yes, sometimes you have a glimpse to this spectacular show when you are boarding your plane on the way to somewhere. But it’s like arriving at a perfect show half an hour after it begun. It’s just not the same. Because it is clear, if you are a passenger and you manage to witness the engine start-up, you’re already kind of fucked.

First, you are normally boarding through a gate tunnel, connected directly from the terminal to the airplane door. If not, this means that you are in a shitty airport and you’re slightly fucked.

Second, if you've already start to tell me that “yeah, but you still have one jet engine running by the time you are boarding, we can hear the noise”, then shut the fuck up. It’s not THE jet engine, it’s just the APU. Auxiliary Power Unit. Yes, it is a jet engine too, but is small, well covered and soundproofed, and it is there only to provide enough juice to run the AC in the plane while boarding and the necessary air flux for starting up the main engines. The main engines are not started until the push back. That’s the part when the strangely looking tractor starts to push the plane from the gate to the middle of the taxi way. You can see it now, don’t you? If you are a passenger and you look at the plane being pushed back from the gate, it means that you very much lost your flight, and yea, you’re fucked. All the scheduling, all the promises, down the drain and farewell. Not to mention the hassle of re booking to another flight, and so on and so forth.

Let’s assume now that maybe you are on the ground, waiting to board your flight (so you are not in the second case of fucked, but merely the first one) and they are starting the engine of another plane. You are still fucked because you are not close enough to enjoy the full fun (and complementarily fucked because reason number one). It’s like watching a football game from your balcony, two miles away from the field. Or going to a concert and being an imp. You will only see the backs and legs of other people, but not so much of what’s going on onstage.

Well, at that time, they usually only start one engine. Maybe for the big birds (A380, 747) they use two for taxiing, but maybe one is just enough. The other engine (or engines) will not be started until the plane is close to be cleared for takeoff. It’s nasty from our point of view (missing all the fun) but is fuel efficient. And of course they will not start it with you people hanging around, would they? With all the safety precautions and such, you will be far and away from the real thing happening. And this really sucks.

Let’s get back a little to the first kind of fucked. So you are on a shitty airport, sweating your ass off (because shitty airports have this tendency to be located in very hot and eventually damp places) but you’re grinning like an idiot because just maybe less than a hundred meters away, an airplane is just starting his main. Sorry, but it’s all in your mind. The noise from you own airplane’s APU is too much and too close to let you enjoy the real show happening on the other side of the strip. You have to be really close to feel it properly.

But what a wonderful tool the mind is…At least mine, that is. Not because it works well (it’s actually quite shitty itself) but because it let me wander everywhere without moving a muscle. And you already know that I’m not very fond of moving muscles (I think I’m the only person able to get tired from laying down, and therefore needing some rest after resting, so you know what I mean).

It’s the thrill of the journey. The mind is already rushing piecemeal thoughts about how it will be, what can happen at the new place, the events, the life. Maybe that’s why I love the sound of the jet engines start-up. For the promise it delivers, for the journey that lays ahead, for the so much expected change in an otherwise boring existence. It might be an instinctual reaction, like Pavlov’s dog’s. Jet engine start, oh something new is going to happen’. Something exquisite. Something that allows for even more mind wandering and dream worlds. That’s why I somehow pity those airport and airplane guys. They see the show everyday, but they never get the change. For them, it’s like a continuous election year. They hear the promises but they never get to see the results. Well, maybe that was not such a good parallel, we don’t get anything after the election year either. But at least we can hope. For us, it’s always a possibility, and sometimes the change is real. For them, it’s just an illusion.

You maybe wonder now why I wrote this in English. The reality is that I don’t know. I just thought it this way. It made more sense, for an unknown reason. I didn’t struggle with it, and I didn’t lost any time translating or such. It just came this way and I let it flow as is. I apologize to those of you that cannot understand it as it is. Use any online translator if you are curious. You might not get the whole nine yards, but you’ll have an idea on what’s about.

Next time, maybe I will tell you how I’ve dreamed that I fell through a portal into Late 15^th century Moldavia when coming home from the powerplant.

Episodul 76. Happy days in Ocean Queen

Nu, n-am câștigat la loto, nici nu am primit propuneri indecente de la vreo starletă uberfutabilă dar am avut oaspeți.

Yeeey, cineva îmi calcă și mie pragul casei, chiar și numai pentru două zile jumate.

Radu și Lucy au venit p-aici, cu ocazia Java Lava. Plimbarea pe coastă, în urma căreia am venit jumate leșinat o dată și cvasi-mort a doua oară. Relatările le găsiți p-aici, pe la februarie ceva.

A fost mișto să-mi pun nițel capul la contribuție ca să organizez un picuț lucrurile prin casă, gătitul (hue hue, doar nu era să-mi trimit oaspeții la restaurant) și tortul. O dată pe an îmi calcă și mie cineva pragul așa că e ocazie pentru un tort!

Radu m-a sunat pe la zece dimineață să-mi spună ca pleacă, așa că în cinci ore de la Jakarta până aici, timp berechet pentru mine să-l trimit pe Deni la piață să cumpere animalele pentru gratar. Cum n-am avut ocazia s-o cunosc mai deloc pe Lucy habar n-aveam dacă mănâncă „d-ale noastre” sau numai „d-ale lor”. Dar cum probabil nu s-a inventat omul normal care sa refuze fără motive medicale serioase (or the plain old sheer stupidity of a child) un grătar de crustacee, am zis că n-am cum să dau greș.

Îl chem pe Deni în birou, și dau ordinele:

-      Băi, iei creveți MARI, pentru pus pe grătar. Jumbo, Tiger, uite cam așa! Câți bani îți trebuie?

-      Ăăăă, don’t know.

I-am desenat dimensiunea creveților pe o bucată de hârtie, i-am zis să ia și un set de ouă (ultimele 4 le folosisem pentru blatul tortului) și l-am trimis în recunoaștere. S-a întors după ceva vreme cu vești nu prea bune, în sensul că nu erau creveți mari, dar erau lobsteri/langustine mici, cică vin vreo 6 la kilogram. Partea bună a fost că a folosit aceeași foaie de hârtie sa deseneze pe ea dimensiunea aproximativă. Erau bune, așa că i-am dat bani și l-am trimis înapoi sa ia vreo 15 bucăți, pe la două kilograme.

A venit cu o ditamai sacoșoaia cu gheață și animăluțe, foarte mișto, le-a pus la frigider și cam asa. Radu și Lucy au ajuns aici pe la două și un pic, vineri după-amiază. Au făcut un mic ocol și au trecut pe la centrală să le dau cheia de la casă și chestiunile de pus în frigider. I-am zis lui Radu să scoată și carnea de friptură din frigider dacă nu e dezghețată complet, și cam așa.

Am luat și eu zi scurtă (adica am plecat de la birou la 4 nu la 5), da’ oricum rămăsesem singur, deja erau la treabă omuleții care fac curat.

Plimbăreții erau pe plajă undeva, așa că m-am apucat de pregătit pentru cină. Cartofii spălați și la fiert, carnea pe masă la dezmorțit, meh, cunoașteți deja ritualul.

Am tras niște friptane de-a murit mortu mort, pe bune. Și partea mișto e că de data asta m-am zgârcit. Înainte luam ribeye de Australia, Black Angus, etc etc. Acuma am luat prime beef local. Și în loc să dau aproape 60$ pe kilogram, am dat aproape 30. Bun, fiind marfă nouă, nu știam dacă iese friptură sau tălpic, așa că am luat 4 bucăți, și una am făcut-o săptămâna trecută. Dacă iasă tălpic, mai aveam de dinainte două fripturi de-alea australiene, verificate, le făceam p-alea pentru oaspeți și mă descurcam eu cu pingica într-un fel. Well, n-a fost cazul, că a fost super mișto carnea, și de-acuma numai de-asta iau. În plus, feliile au fost mai grăsune, pe la 3 cm fiecare, asa ca au ieșit medium done ca în pozele din manual. Radu a adus și niște ciuperci, așa că până s-au odihnit fripturile în farfurii, am tras cartofii și ciupercile în unt, nițica smântână să se facă o urmă de sos, un picuț de pătrunjel deasupra și gata masa!

Ribeye medium done, with sauteed mushrooms and baby potatoes.

Well, Radu mi-a zis că de obicei Lucy nu mănânca tot la restaurant. Jumate din porție ajunge la el, invariabil.

Well, not this time it didn’t. A ras Lucica tot-tot din farfurie, ceea ce mă face să cred că i-a cam plăcut...

Am stat vineri seara la restaurant până pe la 11, la povești. Pe unii îi știam din anii trecuți, alții erau fețe noi, dar oricum era diferit față de rutina obișnuită. Well, faptul ca era cineva la restaurant (ăăă, la bucătărie adică) după ora 6 e deja ceva neobișnuit.

Well, Java Lava e organizat de obicei înn două grupuri. Ăsta care merge pe plajă, și încă unul care mergea undeva în direcția ailaltă, prin niste sate tradiționale. Cum pe plajă/coastă fusesem deja de două ori, am zis că anul ăsta sa merg să văd și eu satele alea. Well, bad luck, ca anul ăsta cel care se ocupa de traseul ăla n-a putut veni, asa că s-a anulat excursia aia. Cum alternativa era să mă trezesc la 4 dimineață și să merg iarăși prin soare 12 ore, am ales calea cea cuminte și am ramas binișor acasă. La o adică, cineva trebuia să se ocupe de tort și să dea indicații lui Entim pentru grătar.

Cod feci.

Prima chestie a fost să fac ordine în frigider. Sacoșa cu lobsterașii ocupa enorm de mult spatiu, și mai mult de jumate din el era gheața. Care șia făcut treaba în mașină, dar e quite useless în frigider. Așa că am scos toate animăluțele în tava de inox, pus într-o sacoșă și înapoi în frigider. Cu ocazia asta am constatat că raftul s-a rupt de tot (de plastic fiind) sub greutatea pachetului și fiind forțat de dimensiuni. O să schimb rafturile între ele, ca pe ăla de sus de obicei nu e multă greutate.

Desigur că se scursese destulă apă peste tot p-acolo, așa că am scos și lada de legume și am spălat-o, schimbat plasticele la ce se udase, etc. Una peste alta, am făcut o gramadă de treabă.

Și apoi m-am apucat de tort.

N-am mai facut până acum cremă ganache. E simplă, și promitea sa fie și bună. Practic, e smântână și ciocolată. Atât. Am făcut crema (cu ingredientele măsurate desigur la ochiometru), am prăjit nucile. Cu ocazia asta, am înjurat cu spor (iarăși) jegul de cuptor care arde ca dracu’ în partea din spate. Desigur că nucile din spate au fost prea coapte spre arse și deci nu se puteau folosi. Scos nucile la răcorit, asteptat, fript cu tava, apoi hai la munci. Curățat de coaja aia subtirică fiecare miez, tocat grosier năzdrăvăniile, mbooooon.

Pe la prânz așa am terminat cu treaba, a venit și Entim de-a făcut oareșce curat. I-am arătat animalele, i-am zis la ce oră să vină să facă gratarul, apoi m-am dus nițeluș la piscină.

Cam soare, locurile la umbră erau deja ocupate de trei familii cu copii micuți de tot, așa că am stat nițel la soare, am înotat, și am așteptat să vină excursioniștii acasă.

Well, nu e mare lucru de zis despre ce a urmat, că mai bine pun poze. La o adică, o poză face cât o mie de cuvinte, nu?

Hrăniți bine, ei fiind obosiți rupți, s-a dat repejor stingerea.

Eeeeeei, și s-a făcut duminică.

Cafeaua a fost bună, apoi iar la piscină, apoi Radu a zis că vrea să meargă la mare. Bună ideea, mai ales ca nu mai fusesem de ceva vreme. Ceva mai multă. Am sesizat și liniștea relativă, ora era potrivită (reflux) deci...Wow. Valurile erau mititele (pentru zona asta, tot ajungeau la aproape un metru când se spărgeau de țărm) câțiva nori mascau nițeluș soarele, tocmai bine!

Senzația aia minunată de imponderabilitate, când plutești și nu-ți mai simți greutatea. Dincolo de zona de formare a valurilor, marea doar unduia ușor și te legăna. Apa sărată te ține la suprafață fără să faci cine știe ce efort. Miriiiific!

Am plutit ceva, apoi cică hai să mergem în golful mic, pe dupa pietroi. Hai, dară!

Încă o tură de plutit, de data asta chiar era să adorm. În golfulețul ăla valurile sunt și mai mici, pentru că e mult mai închis de niște formațiuni stâncoase.

Uitasem cât de grozav e să te bucuri de o mare caldă. Ahh, the good old days...Soare și cald, marea te leagănă, zgomotul înfundat al valurilor, închizi ochii și te pierzi în gânduri, amintiri și vise.

Pe la 12 ne-am retras de pe plajă, iar eu m-am apucat de pregătit ceva de-ale gurii.

Radu a adus cam un kil jumate de pulpa de mistreț, rămasă de pe vremuri de mult apuse când Cătălin era încă în Bogor, nu în Legiune.

Fiind rupți de obosiți (incredibil cum te poate obosi marea, chiar dacă nu înoți cine știe ce) am decis că e mai util să tragem un pui de somn și să mâncăm apoi. Așa că după dușul de rigoare, lumea s-a băgat la somn iar eu...la bucătărie, unde altundeva?

Am spălat bine bucățile de carne, le-am condimentat, pus în tava de sticlă cu nițică apă, acoperit cu folie de aluminiu și la cuptor cu ea. Tava a stat cu folia pe ea, în cuptorul la 170°C cam 3 ore. În timpul ăsta, am zăcut și eu nițel în pat, „admirând” efectele unei dimineți pe plajă: the lobster man.

Desigur, sunt roșu pe umeri și pe burtă și pe mutră, și ma ustură destul de tare. Da’ a fost așa de mișto, că zau că nu-mi pare rău.

Când s-a terminat și friptura de făcut și au început să se miște și ei de prin dormitor, am dat folia la o parte și am lăsat carnea la rumenit, am pornit la făcut și piureul de cartofi (i-am terminat și pe ăia) și am facut câteva fileuri de piept de pui pentru Lucy, care nu mănâncă porc. Am înteles că nu din motive religioase, ci pentru că a avut o experiență nefericită odată cu așa ceva, rezultând în bolit rău vreo două săptămâni.

Well, nici dintr-asta n-a mai rămas mare lucru, și foamea a fost atât de serioasă că nimănui nu i-a mai ars de făcut poze.

S-o gătat și tortul, și berea, și ce-a mai fost p-acolo.

Am tras o plimbare pe plajă până la Kuda Laut, și pe la opt și-un pic pe seară, au plecat înapoi spre Jakarta și am ramas iarăși singur...Normal, au fost o gramadă de discuții mai mult sau mai puțin filozofice vis-a-vis de ce ar trebui să fac ca să îmi înbunătățesc viața de semi-sihastru.

-          De ce nu te duci în fiecare weekend în golfuleț?

Păi pentru că n-are nici un haz de unul singur, de-aia. Și pentru că nu am nimic care să-mi amortizeze șocul de după. Nu e nimeni acolo lângă care să zaci și să-i zici „ioi ce fain o fost!”. Am plutit jumate de oră legănat de valuri, și când am deschis ochii m-am mirat că nu văd Burj Khalifa în zare. Fuck...

-      Săptămâna viitoare se organizează o calătorie pentru observat păsări în junglă, într-un parc national/grădină botanică. Vii și tu?

-       Well, da, vreau. Unde e?

-       Stai să-ți arăt pe hartă.

Ah, da, 120 de kilometri pe drumul spre Sukabumi. Până la Sukabumi (57km) se fac cam 2 ore jumate dacă totul merge bine. Deci ar fi un alt drum de aproape 10 ore dus-întors. Și ia să vedem, la ce oră ar trebui să fiu acolo? Păi la 6 dimineață cel târziu, că apoi se ascund păsările. Așa, deci ar trebui sa plec de acasă la ce oră, la unu noaptea? Ok, Enjoy. Ah, și cel mai bine e să te duci în mijlocul saptămânii, că în weekend e omor p-acolo de aglomerație. No shit Sherlock, că io-s aici la sinecură... Sigur, din Jakarta la ora aia se ajunge ușor, că sunt numai vreo 20 km de la autostradă spre Bandung. Pleacă la 5 din Jakarta, ajung la 6 acolo.

-    De ce nu te duci vreo 3 sau 4 zile în Bali, e așa de mișto, viață, night life, plaje mișto!

Well, da, dar ca să ajung 4 zile în Bali înseamnă să lipsesc din șantier 5 zile. Am nevoie de 24 de ore numai pe drumuri, în condițiile în care nu e ceva public holiday. Dacă aș putea lipsi 5 zile din șantier mai fur două și mă fut în el Bali, mă duc în România să-mi văd familia.

Sigur, e mult mai ușor să faci planuri și să vezi x și y când locuiești în capitală, la o oră de aeroport și cu ceva autostradă care să te ducă aproape de țintă. Hehe, au plecat ieri la opt de aici, și au avut nevoie de 5 ore să ajungă acasă, din cauza nenorocitului ăla de pod. Și asta noaptea!

Acuma, ei au zis că revin curând, da’ așa au zis și data trecută, și tot a trecut aproape un an...Toți spun că revin curând, și după ce petrec 5, 6 sau chiar și 7 ore în mașină pe drumul de întoarcere le piere entuziasmul până când se estompează bine de tot coșmarul celor 35 de kilometri de la Cibadak până la autostradă...

Episodul 75: M-am săturat de Indonezia. Din nou...

Probabil asta nu e o noutate. Nici pentru mine nu e, deși eu mă săturasem de Indonezia după primele 2 săptămâni deja.

Bucata care mi-a sărit smalțul de data asta a fost drumul spre și dinspre Jakarta, pe care am avut nevoie să-l fac în weekendul ăsta.

Pantele nesfârșite pe care mașina se chinuie să le urce, drumul prost, îngust, aglomerat, trafic fără cap și coadă, veșnicele accelerări și frâne fără sens generate de nesimțirea perpetuă a celor din jur, toate enervează și nervii se tot acumulează și fierb mocnit.

Ajung în Jakarta, pe o ploaie torențială. Multe străzi din Kemang (și asta e zonă relativ centrală, cartier stilat) deja sunt inundate, deși încă se poate trece. Apa are în jur de 15 -20 de centimetri pe alocuri, așa că nu e foarte mare problemă pentru mașina mea. Dar tot rămâne sentimentul ăla de mizerie și neputință. Într-un loc în care plouă torențial atâtea luni pe an, în fiecare an, te-ai aștepta să aibă unele dintre cele mai performante sisteme de canalizare și evacuare a apelor posibile. Desigur, n-au. N-au bani pentru așa ceva.

M-am saturat de mașini fără climă. Climă, nu AC. E tare greu să pui un sistem de reglaj. Am ajuns la Ranch Market Kemang aproape înțepenit de frig, deși am avut AC dat pe viteza minimă, și la ventilator și la reglajul frigului. Dacă am fi oprit sistemul complet, probabil că nu mi-ar mai fi fost frig, dar nici n-am mai fi văzut afară, pentru că mașina nu are sistem de dezaburire. Dacă nu folosești AC ca să usuce aerul, nu mai vezi nimic în 20 de minute.

Desigur, în magazin, AC și rece. Cum altfel?

Supa tom-yam a fost bună, dar în ditamai castronul am avut trei creveți (mici) și o bucățică de pește. Am avut în schimb o grămadă de lemon grass necomestibil. Afară ploua în continuare și nu dă semne că s-ar opri prea curând. L-am întrebat pe Edgar dacă vrea să-i iau ceva, și nu vroia decât pâine. Ranch Market are ofertă bună de cărnoase, legume și fructe, dar la capitolul pâine sunt jaf. Kem Chicks au brutăria lor pe undeva, că au o gramadă de sortimente de pâine de toate felurile. Cum eram la 1km distanță (după spusele navigației), am terminat de făcut cumpărăturile mele și hai spre Kem Chicks să-i iau pâine lui Edgar. Am avut noroc că s-a putut intra în parcarea de la Grand Kemang, pentru că cea de la Kem Chicks era inaccesibilă deja. În partea aia a străzii apa avea mai mult de jumătate de metru adâncime. Rezolvat și problema asta, așa că hai înapoi spre casă.

Ocazie cu care iar am dat în fiert. Continuă să mă mire modul în care localnicii acceptă fără să crâcnească o viteză medie de 12km/h pe o distanță de 10-15km. Și asta fără să fie altă problemă decât traficul aglomerat și drumul explodat. Nu mi-am mai bătut capul să fac poze la aspectul drumului. Poate data viitoare, să fie pentru posteritate: Drumul care leagă capitala de coasta de sud. Singurul drum principal. 45 de kilometri de mizerie, gropi și nesimțire. Mai e un drum alternativ, dar nu se poate merge pe acolo cu mașină mai grea de 3 tone, sau mai lungă de 5 metri. Asta pentru că în unele locuri e atât de îngust drumul, încât nici două mașini normale nu au loc simultan pe acolo. Un camion ar bloca drumul fără să se mai poată face ceva pentru deblocare. Pur și simplu nu ai ce. Singura diferență e că acolo traficul e mai lejer. Și e mai lejer pentru că e folosit cu precădere de mașinile mai mici, care se strecoară mai ușor una pe lângă cealaltă. Tot cu două roți în șanț, tot cu pliat oglinzile, dar treci. Pe drumul principal, dacă se întâlnesc două camioane grele într-o zonă gen apropierea pieței sau vreo fabrică, gata. Nu se mai mișcă nimic. Fie că e o tarabă, fie un vânzător ambulant, fie un maxi-taxi oprit degeaba, ideea e că nu mai e destul loc să treacă două mașini grele una pe lângă cealaltă. Coloanele se opresc. Apoi apar doi tâmpiți care se cred mai deștepți decât ceilalți și se bagă pe contrasens. Și rămân și ei blocați, că unde dracu să-i ia or să se ducă? Acum nu numai că e nevoie de spațiu să treacă unul de altul camioanele, dar mai trebuie găsit loc și pentru animalele care au intrat pe contrasens. Și uite-așa, se face coada de 5 km, și din spate nu știi de ce.

După ce se trece de punctul x, desigur că toți apasă pe accelerație de s-o scoată prin podea și alta nu. De pe locul mortului, nu ai ce să faci altceva decât să strângi din dinți și speri să scapi cu viață, că numai condus nu se poate numi ce fac ăștia. Desigur, numai mașinile clasa de echipare VIP au airbaguri. Două, nu mai multe, că nu trebuie. Mașina mea n-are niciunul, așa cum n-are nici ABS. Restul acronimelor cu care mașinile din lumea civilizată sunt dotate în serie aici trebuiesc explicate, că n-a auzit nimeni de ele. La naiba, locul din mijloc din spate Pe cuvânt, mă crispez în scaun când văd ce decizii ia uneori drăgălașul meu de șofer, și el e unul dintre ăia potoliți. Triplările sunt la ordinea zilei, depășirile se fac la milimetru urmate de replieri la limită, accelerat la 5000rpm pentru ca în 50 de metri să frâneze în spatele unui camion (da’ a câștigat două mașini în coloană, hehe) iar motoretele sunt niște chestii care te încurcă, da’ nici vorbă să aibe ceva drepturi. Vin 3 motorete din față? No problem, faza lungă să vedem bine, și dă-i. Deja orbiți, ăia n-au altă opțiune decât să se bage în șanț, sau într-un magazin, nu contează unde, numai să se dea din fața mașinilor. Oricum, își iau revanșa în blocaje. Nu e nici o surpriză să se rezeme de mașină, să-ți plieze oglinda ca să treacă sau să ți se așeze în față până găsește o potecuță ca să se strecoare.

Am zis să mă duc la piscină ieri. Mno, sigur, dacă vreau să mă înec când fac pluta...

Și ca să fie treaba clară, m-a pus dracu’ să mă uit prin pozele vechi. Ca să fiu safe, am evitat folderul cu poze din Dubai. Da’ n-am avut noroc, pentru că am pus eticheta greșit la unul și m-am trezit că mă uit la niște poze facute în Dubai Creek Golf Club. Și am dat peste o poză de a cărei existență știam, dar nu mai reușeam s-o găsesc nicicum. Elementar Watson, dacă nu era acolo unde o căutam eu, cum să dau de ea?

Am găsit-o, și iar m-au apucat dracii.

M-am săturat de țara asta de rahat. De drumurile de rahat. De senzația de neputință, de aprovizionarea de rahat și la mama dracului și pentru care mai și depinzi de alții pentru transport până acolo, de mizerie, de toate serviciile de rahat, de aglomerația continuă, de multe și de toate.

Problema cea mare nu e însă faptul ca m-am săturat de locul ăsta. Problema este că nu se întrevede ieșirea. Mai plăcut sau mai nasol, timpul trece, proiectul se termină. Și ce dacă? Schimbi un loc nașpa cu altul, poate și mai nașpa decât ăsta. It doesn't get any better. It will only get from bad to worse.

Presupunem (pe bună dreptate) că termin aici. Yupii, am scăpat de Pelabuhan Ratu. Așa, și dau peste ce? Palapye, Botswana? Orașul cu aproape două magazine. 280 de kilometri până la Gaborone la aeroport. E drept, par să fie pe autostradă, dar și aici dacă te uiți pe hartă drumul cică este de categorie DN, așa că socotești o medie de 60 km/h, nu 25.

M-am uitat pe Google Maps la vederea din satelit. Dezolant e puțin spus. Parcă e un orășel de-ăla fantomă din westernurile lui Sergio Leone. Praf, ciulini, nici o urmă de apă. E un râu în apropiere, dar în tot orășelul nu am văzut nici o piscină. Probabil nu e nimeni atât de bogat. Totuși, ar fi trebuit să aibă și ei macar un primar nu? Pe de altă parte, primarul ăla ce să fure din sărăcia aia? Așa că nu te poți abtine sa te gândești: dacă aici într-un sat care nu pare să doarmă niciodată nu găsești nimic de făcut, ce fel e într-un loc în care nu pare să se miște nimic? Și totuși, nu e bine să tragi concluzii fără să ajungi la fața locului. Pentru că deși nu pare să fie nimic în Palapye acolo, pe Google maps apar imagini în street view. Deci un google car a trecut pe acolo totuși...

So, în cele din urmă nu ramâne nimic din toată filozofia. Mă enervez, îmi trece, mă enervez iar, îmi trece iar, și tot așa până când o să plec naibii de aici. Și o să ajung în altă parte, unde o să găsesc altceva care să nu-mi convină, și o luăm de la capăt.

Episodul 74. Despre ședințe, din nou.

Well, și se cheamă că am mai fost la o ședință, pe aceeași temă. Extension of time, pentru blocul 2. Dacă aveți un sentiment de deja-vu, apoi să știți că nu sunteți singurii, că și eu l-am avut. Nu de alta, dar ședința a decurs cam la fel cu ailalta. Singura mică diferență a fost că de data asta nu le-am zis "uitați cam cum se face treaba asta în alte părți", le-am dat citate, referințe, tot ce trebuie, și încă din propriile lor documente. Pe care desigur le-au ignorat cu succes.

Încă mă minunez de cât de idiot pot să fiu. Probabil un neuron de-al meu era pleacat în vacanță și ălălaltu’ na, ce să facă și el de unul singur... Desigur, eu și gura mea cea slobodă am reușit să stârnim ceva vâlvă pe acolo (din nou), da’ era pișare împotriva vântului. În consecință, au decis să accepte zilele de întârziere cerute de tovarășii chinezi, au mai negociat, s-au mai târguit, și până la urmă au bătut palma.

Ceea ce e bine, pentru că nu mai aveam nervi pentru ÎNCĂ o ședință de felul ăsta.

Deci mi-am expus punctul de vedere, am dat de pământ cu explicațiile trase de păr, am întrebat (retoric) de ce au decis să-și ignore propriile recomandări și am recomandat să nu se accepte cererile contractorului pentru că sunt nefondate. Ăia de la PLN, că nu că batman, batman. Nu am repetat argumentele, le-am explicat doar că mai bine de jumătate din timpul suplimentar cerut a fost necesar ca să elimine efectele propriei neglijențe, deci nu ar trebui acordat. La momentul ăla, Roth m-a luat frumușel de mânuță și m-a scos pe hol și mi-a explicat că da, am dreptate, din punct de vedere tehnic explicațiile mele au sens, oameni cu suficientă experiență ar fi trebuit să-și dea seama și singuri de ce ziceam eu acolo, că în mod normal ar trebui să-mi dea cel puțin un bonus dacă nu chiar statuie în centrul Jakartei, DAR!

Și cu asta am zis tot, nu-i așa? Remember, nothing before the BUT actually matters.

Așa că mi-am luat praftura, mi s-a explicat mersul lucrurilor și politicii (da mersi, ar fi trebuit să-mi dau și singur seama de asta dacă n-aș fi fost retardat cu agravanțe și limbut peste poate) și mi s-a recomandat să expun situația fără să cer socoteală cuiva de ce s-a permis să se ajungă la aia sau eventual să nu expun nimic, dar să nu contrazic clientul. OK, nu-l mai contrazic. Sau na, măcar încerc...

Deci, se pare că s-a cam terminat și cu asta. Ce-o ieși din toată chestia, rămâne de văzut. Dacă o să ajung acasă mai repede decât era prevăzut, o să dau de știre.