Derp’s Hobby, part 3.3. Circular movements

Bine ați revenit în șantierele navale din deșert!

Tudei’z speșăl, sandviș de pâine cu nimic, că n-avem cu ce! Eniuei, să purcedem la povestit.

După ce mi-am belit degetele de vreo 4 ori în șmirghel și așchii, m-am dus iară la ACE și am o trăznaie de-aia de cauciuc în care se montează șmirghelul. Altă viață, titan ice, da’ mai cu grijă așa că rămân urme negre de la cauciuc pe muchii. No problem, în scurtă vreme am avut carena șlefuită corespunzător:

V-am zis data trecută că trebuie balast și ca am luat din DragonMart niște plumbi de pescuit. Well, problema cu plumbii ăia e că au formă bună pentru...well, pescuit. Iar eu nu pescuiesc. Așa keci, Am luat o cutie de fileuri de anșoa, pus pe aragaz, și ce să vezi, patru cutii de fileuri mai târziu aveam niște lingouri taman potrivite să încapă în spațiul dintre coaste:

Două lingouri au fost doar date în două, celelalte două le-am taiat în 4 ca să pot ajusta mai bine distribuția. Echipat corespunzător și cu două straturi de lac pe el, vaporașul a făcut prima baie în cadă:

Multumit de rezultate, am purces la o judecată corespunzătoare și am decis să fac demontabil călcâiul cârmei. Ideea e că odată pusă cârma pe poziție, nu mai poți scoate axul elicei de pe poziție și deci nu mai poți adăuga unsoare. În mod normal asta nu e o chestie prea gravă, pentru că tuburile axelor au o conexiune T prin care se umplu cu unsoare. Eu n-am așa ceva, deci am nevoie să mențin ansamblul demontabil. Așa că, am dat trei găuri în locul potrivit, alezat locașe cât sa se îngroape capetele șuruburilor, apoi am tăiat cu traforajul și am dat iarăși cu lac:

Era deci timpul pentru pasul următor. Acuma, în mintea mea pasul următor era încă niște lac (vreo două straturi) și vopseaua, da’ mulți tovarăși de pe forum au susținut vehement că musai trebe fibră de sticlă, că altfel ești mâncat de gărgărițe!

Mno bun, fiind prima oară când fac așa ceva, am zis io sa ascult de ăi mai bătrâni, că or ști ei ce zic. Sigur, acuma vă gândiți deja că „hue hue, I can see where this is going”, și probabil aveți dreptate, da’ iezistă o esplicațee: oamenii respectivi nu s-au gândit cât de tare pot să se complice lucrurile când ceva merge prost.

Prima chestie a fost să găsesc sugstanța. După repetate încercări, am decis să apelez la o firmă care repară bărci de-adevăratelea. La o adică, ar trebui să știe tovarășii cu ce se mănâncă treaba asta cu fibra de sticlă, nu?

Well, nu, sau cel puțin nu tocmai. Pen’că vedeți voi, sunt mai multe feluri în care poți beli o pisică. Ce s-o mai dăm atâta de gard, oamenii au fost de bună credință, da’ ce mi-au dat ei era potrivit pentru ce făceau ei, nu pentru ce-mi trebuia mie. Ca urmare, Stratimat-ul pe care mi l-a dat era prea grosier ca să se preteze la lucrarea mea, iar rășina era poliesterică, nu epoxidică. Altă metodă de lucru, altă mâncare de pește.

Am fost inspirat și nu am folosit fibra, am așteptat până la concediu și am luat de acasă țesătură de fibră de sticlă corespunzătoare pentru ce-mi trebuia mie, dar am decis (într-un moment de rătăcire) să folosesc rășina de la Dl. Fadi. V-am zis deja că e altă mâncare de pește, și probabil știți și singuri că nu toate muștele fac miere și nici toți peștii nu sunt comestibili.

Din nefericire, eu am aflat asta the hard way, adică după ce am încercat. Rășina a refuzat sa se usuce complet (ulterior am aflat că de fapt AIA era uscarea completă, procesul tehnologic cică necesită și un strat de răsină de alt tip, care să-l sigileze p-ăla de dedesubt) și vaporașul meu a devenit un monument de lipici prost uscat, care nu se dădea înlăturat cu nimic.

E greu de descris acum disperarea pe care am simțit-o atunci. Zile întregi am încercat să găsesc metode să înlătur urmările dezastrului. Aș fi fost fericit măcar să reușesc să revin la situația anterioară, lasă dreaq strat de fibră și altele. Am încercat să curăț pe rând cu alcool, cu acetonă, cu lama. Nimic n-a mers. Mizeria era ATÂT de nașpa, că șmirghelul se înfunda imediat și apoi se lipea de reziduurile proprii, lama se împiedica și rămânea lipită, nimic.

Soluția salvatoare a venit de peste ocean. Nu, nu mi-a trimis nimeni ceva produs minune din US, ci un american mi-a dat ideea să mai pun un strat de chit peste. Cum nu aveam foarte multe alternative (ăăă, nici una de fapt?) am repetat migălosul proces al chituirii și la început părea să meargă. Chitul se usca ok, lipicioșenia mizerabilă era dedesubt, all ok. Or was it? He he, no, it wasn’t. După câteva zile au apărut crăpături în chit, și ce se lua de acolo lăsa o chestie lipicioasă dedesubt...

Din nou colegii de pe forumul american au venit cu oarece idei, și la final, am decis că singura soluție viabilă era șmirghel, forță și mult praf.

Încă o vizită la ACE, luat cel mai grosier șmirghel disponibil pe raft, și hai la luptă!

A fost greu, dar am reușit în câteva zile să înlătur efectele încercării nereușite de acoperire cu rășină. Desigur, din punct de vedere tactic era un progres major, dar pe plan strategic proiectul nu avansase cu nimic în ultimele 3 luni.

Din fericire, cam tot pe vremea aia am nimerit pe interneți siteul unui magazin din Sharjah, care părea sa aibă vestitul Z-Poxy P40, rășina epoxidică pentru impregnare pe care toți colegii de forum de peste ocean o folosesc și o recomandă. O călătorie spre Sharjah la 7 seara e ceva ce nu-mi doresc să repet, omul avea o singură cutie de rășină rătăcită undeva în depozit, da’ la sfârșitul serii eram înapoi acasă cu rășină cu tot.

Rășină este, fibră de sticlă este, alcool denaturat este (încă o vizită la ACE), așa că în scurtă vreme vaporașul meu a căpătat haină nouă.

Din păcate, cam acolo s-a oprit ofensiva de iarnă. Sprayul de grund pe care l-am luat din ACE a fost înfundat și am pierdut cam o săptămână încercând (fără succes) să-l desfund, apoi au venit fetele și desigur am închis șantierul că nu mai e loc de nimic pe nicăieri. Într-una din zile am zis să mai fac câte ceva, așa că am montat pe poziție servo-ul și am șlefuit nițel cârma. Acuma, soluția de fixare a penei cârmei pe ax propusă de ei mi s-a părut cam firavă. Ideea mea era să dau două găuri de 1mm în axul cârmei, prin care să trec tije din ceva metal (bolduri tăiate?) și totul bine ținut la un loc de epoxy. N-a mers rău, în afară de faptul că s-a îndoit axul de la una dintre găuri, și când am vrut să-l aduc nițel la forma inițială, mno, s-a făcut din două bucăți. 

No big broblem, rezolvăm! Un pic de SuperGlue, bolduri tăiate să le întărească, bridele de alamă îndoite cu grijă în jurul axului și puse pe poziție, apoi niște 5 min Epoxy și gata. Nițel chit, nițel șmirghel, o baie în cutia cu lac, și cârma e cam gata și nu cred să aibă șanse să se fufu așa degeaba. 

Cârmă am, ceva vaselină am făcut rost, asamblat a xșpea oară sistemul (mereu uitam câte o piesă sau ordinea corectă a operațiilor) și poftim:

Toate conexiunile făcute, plumbii în sacoșă, stația și cârpa, hopa sus pe casă să-i facem prima baie. Ideea de bază era să verific din nou cantitatea de balast, și să încerc să reglez poziția de zero a cârmei, fie din tijele de comandă fie din trimmerul stației ca să meargă drept.

He he, deja știți nu?

Am stabilit poziția balastului, dar restul...nu prea. Bateria are în ea cam cât a rămas de la încărcarea din fabrică, nici dracu' nu s-a gândit s-o pună la încărcat. Elicea cam bate (piulița din interior nu e foarte aliniată cu restul elicei) și se aude pacpacpac în mers, și probabil dacă mi-aș fi amintit să strâng șuruburile de la cuplaj era mai bine. Da' una peste alta rezultatul probelor de aseară e clar: nu se mișcă! Elicea se învârte în direcția corectă, dar la turația maximă posibilă, vaporașul nu înaintează deloc. 

Desigur, o să refac proba după ce încarc bateria în mod corespunzător, dar oricum nu pot să înaintez foarte mult. Dacă nu merge nici așa, o să trebuiască să decid ce anume modific. Dacă trebuie să modific bateria (9.6V poate nu sunt suficienți ca să-mi asigure turația corespunzătoare pentru motor), noua baterie va trebui amenajată în carenă și deci am nevoie de spațiu de manevră. Mai mult ca sigur ar trebui să fie o baterie LiPo de 14V, așa că balastul va trebui redistribuit și eventual suplimentat, că e diferență mare de greutate între LiPo și NiMH.

Ce-o ieși, vă zic data viitoare.

'Aide pa!

Episodul 95: The usefull pet

Săptămânile astea am tot umblat hai hui. Întâi la Zagreb, acum la Brugg.

Cu treabă, nu turist. De fiecare dată, deciziile au fost luate cam pe genunchi iar eu am fost cel mai convenabil plasat.

Călătoria la Zagreb a fost decisă cam în ultimă instanță, așa că acolo sunt circumstanțe atenuante pentru tovarășii de la noi. Practic s-au rezolvat probleme de principiu cu două zile înainte de data stabilită, așa că na, cine să se ducă decât ăla care n-are nevoie de viză. Pe termen lung e folositor să ai ciotcă de indieni la îndemână, da’ la înghesuială de-asta nu mai merge.

Vizita în Elveția însă n-a mai fost aranjată pe genunchi. Well, mint. Tot pe genunchi a fost făcută treaba, da’ chiar nu era nevoie. Se știa data călătoriei încă din decembrie, și toată lumea a stat degeaba și și-a numărat degetele. Cu o săptămână înainte, hopa stai, cine se duce? Cum cine, da’ nu de-aia avem albu’ acili-șa?

Cred că pe undeva p-acolo pe la noi, cineva s-a prins de faptul că sunt un animăluț de casă foarte util pe lângă gospodărie. De ce să ne mai batem capul cu vize, aprobări, cheltuit bani, când petul se mișcă lejer prin majoritatea locurilor unde avem noi de trimis? Are și clasă destul de mică, e low maintenance, oferta zilei!

Așa că nici n-am ajuns bine acasă de la Zagreb, că a trebuit să-mi spăl și să-mi calc cămășile cu mânecă lungă. Viața lu’ Marcoci și pe negrul ăla de-mi spală mașina, că luna asta a luat banii degeaba. Jumătate din timp masina a stat în parcare nemișcată, așa că n-a avut nimic de spălat la ea.

Credeam că am luat cam degeaba haina asta groasă, că deh, când o să apuc s-o port? Mno, deja se cheamă că și-a scos banii...

E enervant că am o singură pereche de ciubote mai groase, dar asta deja era overkill. Bine, la cât de rece (sau nu) e aici, puteam să-mi iau și pantofii, așa că a doua pereche de ghete chiar nu prea se justifică.

Să vă zic câte ceva de cele două orașe.

Zagreb: 45 de minute de zburat de la Munchen, cu un avion care ziceai că-i tramvai. Chiar râdeam cu Jasem, că nouă ne-a luat cam tot atât de acasă până la DXB. Prima impresie a fost la aeroport. Nu s-a pus problema să ne lege la terminal. Nu pentru că zborul a fost oarecum regional ci pentru că...n-au. N-au terminale. Deloc. Toate avioanele se parchează undeva, autobuz și asta e. Control pașapoarte, 3 ghișee. O bandă pentru bagaje. Gata. Cred că toată clădirea aeroportului încape în terminalul nou de la Otopeni...

Orașul în sine: Zici că e Brașov, nițel mai curat dar parcă și un picuț mai mic. În rest, bucățică ruptă. Aceleași străzi înguste și întortocheate în centru, Catedrala (Biserica Neagră), Piața Sfatului, Republicii, 7 Noiembrie, totul e acolo. Pe bune, așa senzație de deja-vu n-am avut niciodată. Bine, străzile par mai puțin găurite (deși asta poate fi exagerat, că n-am mai fost de oarece vreme prin Brașov ca să știu cât de perforate sunt străzile lor), tramvaiele sunt și noi nouțe, și părea curățel bine peste tot.

Zagrebienii sunt foarte mândri de istoria lor, așa că au la loc de cinte statuia lui Nikola Tesla

Deși era frig rău de tot (vreo -8°C și vânt) acest nene picta în fața clădirii Teatrului Național, 

și erau și ceva oameni pe la terase. Aparent, cică asta e varianta cea mai populară de ars vremea, zăcutul cu ceasurile la o cafea. Destule magazine închise, dar patiseriile nu. Asta mi s-a părut chiar mișto, păpușelele se mișcau:

Dacă tot am fost în țara lui „Hajde Gorane!” am zis să mănânc din bucatele tradiționale.

Mai întâi, kebapcici. Adică ceva ca niște mici. Am mâncat în două locuri, buni, da’ nu ceva să scrii acasă. Nu cred că e chestie de patriotism (nu la mine, în orice caz), da’ părerea mea de mâncăcios e că micii noștri, făcuți cu simț de răspundere și din materialul corespunzător, dau de pământ de la distanțe maritime cu omologii croați.

Urmează, vițel la capac. Descrierea perfectă a chestiei ăsteia este:

Încununarea: salată de caracatiță/ risoto negru cu inele de calamar. Asta e din categoria „holy mother of god, pe cine trebuie să omor ca să mai capăt o porție?”

Desigur, eu fiind țăran coclit și neumblat prin țări străine, nu știu cum fac chestii similare grecii sau italienii sau francezii sau spaniolii, respectiv ăia care au dreaq acces când vor mușchii lor la fructe de mare proaspete. Da’ presupun că indiferent cât de bune le fac și ei, astea ce le-am halit la "Zelen Dvor" sunt la loc de cinste.

Tovarășii sunt foarte patrioți și se jură că au cele mai și cele mai dintre cele mai, da’ sincer din tot ce am mâncat în cele patru restaurante la care am fost, în afară de ubersalatele alea nu am fost foarte impresionat de altceva. Nu că ar fi rele, că nu sunt, da’ nu sunt ieșite din comun. Ca o mențiune notabilă ar fi peștele la gratar. Colegul Jasem s-a ferit să mănânce chestii terestre pe motive de halal (sau mai degrabă non halal) așa că a mâncat pește. Trebuie să recunosc, peștele a fost foarte bun de fiecare dată, langustinele încă mișcau când ni le-au arătat la masă, și nu câștigă marele premiu din motive pur subiective. Eu unul nu mă omor cu peștele, iar langustinele, deși foarte bune, au un raport nașpa tare efort de curățat vs. cantitate de carne. Îți iei în farfurie o grămadă de orătănii de-alea, și la sfârșit au un ditamai maldărul de craci și carapace (pe care te-ai chinuit ca sfântu’ să le crăpi și să le desfaci și să alegi ceva din ele), și ai mâncat cam tot cât din 3 creveți tiger...

La plecare, cea mai tare găselniță: de la control pașapoarte treci PRIN Duty Free ca să ajungi la porți. Nu e un culoar sau magazine separate, nu, treci printre rafturi. Cu grijă, că ai geanta după tine și poate agăți ceva...
Am zburat prin Frankfurt și avionul spre DXB a fost un 747 nou. Am plătit un upgrade la Economy-premium și cred că n-am greșit. Loc berechet, reglaj suplimentar la scaun, nițică mai multă atenție.

Brugg: Prima chestie: am zburat cu A380! Yeei! Din păcate, nu pot să spun că a fost mai mult decât 

Avionul părea obosit, se vedeau semne de uzură pe la scaune și butoane, nimic impresionant. Poate ceva mai liniștit decât 777, dar nu mi s-a părut mai bine decât cu 747-le de la Lufthansa. Desigur, clasa bou-vagon e altceva decât la fotolii de piele și bar, da' deh, dacă n-am învățat destulă carte...Am aterizat la Zurich, și toate au mers ca pe roate. Surprinzător de multe mașini pentru o țară în care cică toată lumea merge cu trenul, bicicleta și alte mijloace eco. Alea or fi pentru turiști, că noi am stat al naibii de mult la coadă la ieșirea din parcarea aeroportului, plus ceva aglomerație pe autostradă.

Hotelul e chiar peste drum de gară și în imediata apropiere de Brugg Kabel AG unde am avut treabă. Greu de zis câte stele are hotelașul ăla. Se zvonește că trei, dar sunt de-alea mai micuțe așa. E frumușel, foarte bine plasat, curat, dar are și bube. Sunt vreo 4 sau 5 prize disponibile în cameră, dar toate sunt standardul local, care nu acceptă ștecherul rotund tipic european. Nu mai discutăm de cel britanic (care e folosit și în UAE). Din fericire, e o priză DIN în baie (pentru uscătorul de păr, da' a mers foarte bine și laptopul) iar ștecherele mici europene se potrivesc în prizele lor, deci nici telefonul n-a sughițat de foame.

Cel mai mare bai însă mi se pare prețul. Oricum, e clar că sunt subiectiv influențat de hotelurile din Asia, unde la prețul ăsta ai o ditamai camera sau chiar junior suite, da’ na, unde dai 10€ pe un cremwușt și o cafea, nu trebuie să te mire prea tare 150€ pe camera de hotel.

E o corcitură ciudată hotelul ăsta. Nu are internet în camere, dar are în hol. Nu are cana de fiert și ceaiul sau nessul pus la dispoziție de cele mai multe hoteluri, dar are frigider cu o bere, o sticlă de apă minerală și una de coca cola, pe care le înlocuiește proprietarul în fiecare zi. Și papuci! are papuci, ceea ce la foarte multe hoteluri nu vezi. În nici un caz nu la 3 stele. Una peste altu’, e ok și nu dormi în frig. Proprietarul (Dl. Lang) e o creatură foarte ciudată, cu o mutră semănând cu Mark Twain – inclusiv mustața – și o voce pițigăiată. Cred că cel mai bine seamănă cu Geppetto. 

Foarte de treabă omul...

Orașul...E și mai ciudat. Nu e foarte mare, aș zice că într-o oră, poate una jumate, i-ai dat o tură completă. Nu știu cât de vioi este pe timpul zilei, că am tot fost la treabă și n-am avut ocazia să văd. Dar seara nu e mai nimeni pe străzi, și toate magazinele sunt închise. Luni seara orașul era mort, marți am fost surprins de câtă lume era la cină în restaurante. Restaurantele sunt 90% italiene, trattoria, pizzeria. Menu-urile în italiană și germană, așa că na, succesuri multiple la ales ceva.

A se observa puzderia de lume aflată pe străzi duminică după-amiaza...

Orașul e curat, așa cum te-ai aștepta de la zona asta. Dimineață am văzut și de ce:

Da, aia e o masinuță care aspiră inclusiv trotuarele. Mișto.

Lângă gară e amenajată o ditamai parcarea pentru biciclete. Bine, nu e chiar parcare, mai degrabă un rastel imens, că e pe straturi. Nu foarte surprinzător, că na, Elveția, aer curat, vaca Milka, doar n-o să meargă ăștia cu mașina...Well, da, doar că nu. Nu numai că e plin de mașini, dar discutăm de M6, SLK, RS5 și asemenea. În plus, SUV-uri. Multe, și mai rar Hyundai. Presupun că după ce treci de surpriza inițială, realizezi că sunt mulți care locuiesc aici și câștigă banii în Zurich sau Aargau.

Zborul de întoarcere n-a fost prea faimos, am avut parte de doi draci în jurul vârstei de 6 ani, tipici vârstei. Gălăgioși spre exasperare, cu butonul de volum blocat la maxim, și desigur cu viermi în fund. Prin urmare, ciuciu somn. Ca un punct mișto, chiar arată cool luminițele mici-mici de pe tavan la A380. Me gusta.

Am reușit să mă bag în pat pe la 1:30, și desigur că la 6:30 când a sunat alarma mi-a venit să mor nițel.

La servici, două mailuri mai importante din alea 24 necitite:

24 Februarie 2016: Oerlikon – Zurich.

1-3 Martie 2016: Seevetal – Hamburg.

Desigur, anunțuri pentru inspecții la fabrică. Timp este destul ca să aranjeze pentru altcineva, și nici nu e foarte sigur că o să se meargă la ele (echipamentele sunt destul de standardizate). Da’ dacă or să vrea să meargă, cred că știu deja cum îl cheamă pe ăla care trage lozul...

Episodul 94. Despre citit (pe lângă Cypress)

Later Edit: deschideți linkurile cu click dreapta și open in new tab/window, că default deschide peste ăsta.
Am citit articolul lui Cypress  - (cred că ar trebui să renunț totuși să mă mai refer la Răzvan cu numele de pe OC, da' e greu. În plus, Răzvani sunt mulți, Cypress e doar el) despre snobismul unora dintre cei care citesc (sau mai degrabă se laudă c-o fac) și m-a uns pe suflet. Încă mă mai lupt cu nevoia de confirmare / apreciere din partea semenilor, și deci o chestie care coincide atât de mult cu opiniile proprii e ceva pozitiv.

Acum ceva vreme (multă) am avut o discuție cu Manowar și i-am zis că după ce citeam un articol de-al lui, îmi dădeam seama că aveam o experiență similară și aș fi putut s-o împărtășesc. Nu e foarte important acum, dar la momentul discuției țin minte că m-a surprins replica lui Manowar: "și de ce n-ai scris?” Well, n-am făcut-o pentru că nu vroiam să pară "io-te și la ăsta, clonează subiecte de pe OC”, dar între timp mi-am mai revizuit atitudinea.

Așa că na, scriu și eu nițel despre subiectul atacat de Cypress.

Mereu am avut un complex de inferioritate vis-a-vis de capacitățile mele intelectuale (probabil de-aici și nevoia de apreciere menționată mai sus, vezi - hai că nu-s chiar așa de tontălău). Vorbeam cu diverse persoane și ajungeam uneori la capitolul cărți, și eram surprins (numai nițel pe dinăuntru, că p-afară eram poker face și „da, da, e posibil”) că oamenii respectivi citeau titluri "grele”. Autori de care (uneori) auzisem, da’ nu reușisem să trec de primele pagini (când se întâmpla chiar să fi deschis vre-una din cărțile menționate ca fiind la favorite de către interlocutori). Ori nu înțelegeam despre ce e vorba în carte, ori nu mă atrăgea în nici un fel textul. Și stam pe gânduri (eu și gloata) și-mi ziceam "băi frate, probabil sunt țăran de-ăla coclit rău dacă mie îmi place să citesc Chandler și McBain și Asprin și Lawrence Block și alte asemenea, în timp ce alții citesc treburi de-astea filozofice and shit”. Mereu am fost încurcat de momentele alea când citeam ceva, știam ce înseamnă fiecare cuvânt, dar cuvintele alea totuși nu păreau să aibă nici un sens împreună, frazele nu păreau să zică nimic. WTF am I reading here?

Citeam pe forum pe la "citate preferate”, vedeam p-acolo numai filozofi și gânditori, și mă întrebam "Gizăs frate, ăștia chiar țin minte chestiile astea?"

Eu nu țin minte decât chestii gen „From 30 feet she looked great. From 10 feet, she looked like something made to be seen from 30 feet” pentru că mi se pare fun, jocul de cuvinte e mișto, și e un mod al naibii de cool de a zice "p-afară-i vopsit gardul”. Ei par să țină minte chestii de-alea înălțătoare de pus pe FB sub o poză cu un peisaj seren. Motivation posters. You know what? Fuck that shit! Motiv pentru care am râs de m-am cocoșat când a postat Cypress (din păcate pe OC – "fun cu Facebook”, așa că acum au dispărut) "motivaționalele” lui, adaptate corespunzător.

E drept, sunt un foarte mare admirator al lui Raymond Chandler și a stilului lui de a scrie, și mereu am apreciat faptul că textele lui sunt despre ceva, nu doar par puse acolo să umple pagina, în cărțile lui se întâmplă lucruri care pot fi reale, dar totuși literatura de tipul ăsta nu cred că e general acceptată ca fiind "serioasă”. Și Chandler zicea cam același lucru în "Simple Art of Murder”. Dacă te întreabă cineva "ce genuri de cărți citești?” și zici "noir, policier, ceva Sci-Fi” cel mult or să dea din cap condescendent sau or să pufnească a dispreț "Peon amărât, ce știi tu...”, sau o să nege chestia deși e clar că asta gândesc. Mi s-a întâmplat și asta pe forum. Culmea, chiar îl lăudam pe tovarășul respectiv. Cypress mai are un articol pe blogul lui în care atinge chestiunea asta a atitudinii de superioritate și dorinței de epatare printr-un limbaj privit ca fiind elevat. Surprinzător cât de multă lume nu zice nimic util dar folosind o grămadă de neologisme, iar Manowar reușea să te facă să gândești (dacă aveai cu ce, that is) cu (estimez eu) vreo 25% din text fiind considerat super-vulgar.

Acum vreo 8 ani am intrat din întâmplare într-un anticariat (în spate la Ibn Batutta, nu mai există de vreo 5 sau 6 ani), căutând o carte de Chandler. Nu mă interesa ce anume, doar vroiam să-l citesc în original. Aveam desigur toate traducerile, dar vroiam să-l citesc pe Chandler, nu părerea traducătorului (chiar unul bun fiind) despre ce crede el că a scris Chandler. Vroiam să-l "aud” pe Marlowe. Oare știind deja textul tradus și nefiind chiar mutant complet la engleză, eu aș construi fraza la fel? Am constatat cu plăcută surprindere (și gâdilat pe orgoliul personal) că în ciuda englezei de șantier, în suficient de multe cazuri da, chiar eram acolo. Ca o paranteză, acum îmi dau seama că încă NU AM toate cărțile lui Chandler în format electronic, în original. Căutând prin arhivă, am constatat cu durere că de fapt am numai una singură :sadface: Hmmm, asta e ceva ce ar trebui să rezolv curând...

Înapoi la povestea cu anticariatul. Din întâmplare, proprietarul era acolo (un englez la vreo 70 de ani, scofâlcit ca o stafidă dar foarte pasionat de ce făcea), și am intrat în vorbă. M-a întrebat ce caut (rătăceam printre rafturi cam fără țintă) și i-am zis "ceva de Raymond Chandler, orice”. Nu avea, dar așa am aflat despre Robert B. Parker și Spenser. Am avut și un pic de noroc, pentru că avea pe raft și "Poodle Springs”, ultima carte cu Marlowe. Pentru cine nu știe, primele 4 capitole au fost scrise de Raymond Chandler, iar cartea a fost terminată 30 de ani mai târziu de Robert B. Parker.

Am cumpărat de la omul respectiv tot ce am putut, apoi am început să cumpăr de pe internet, în special paperback second hand de pe la librăriile din US. După ce am aflat și că Ed Mcbain/ Evan Hunter are muuuult mai multe titluri decât cele 3-4 traduse în românește (de care știam eu), am început vânătoarea de 87th Precint și Matthew Hope. Câteva sute de dolari mai târziu, mă pot lăuda cu colecția completă de Spenser, Jesse Stone, 87th Precint și Matthew Hope, plus ceva Dick Francis.

Era vremea când e-book readerele erau mai spre început, iar eu eram de părere că sunt nașpa, și cartea pe hârtie e „mama lor”, că miros, senzație and shit. Dobitoc...m-am trezit că mă pregătesc de plecare și am vreo 30 de kile de cărți de transportat (cu avionul). După o discuție cu Michael Girvan (într-o pauză la o ședință în Jakarta) și o sesiune de hands-on cu e-readerul lui (ceva de la Sony, nu mai știu ce, dar avea și o lampă externă pe USB) am decis că e cazul să accept realitatea vieții de călător și să uit de „good old days” -  good my ass, și am început să caut informații. La un moment dat, am mers la mama dracului în nordul Jakartei și mi-am luat un Nook. Pot să spun că e soluția perfectă, cu atât mai mult pentru cineva care călătorește mai mult decât media. Nu regret nici o secundă cei 50$ (parcă) dați pe el (inclusiv coperta de piele OEM). Sigur, cu trecerea timpului îi găsesc hibe. Mi-aș dori ecranul mai mare (ochii mei încep să nu mai funcționeze prea bine), și pur și simplu ADOR simularea pe care o face FB Reader (softul de android, that is) la textura paginii, efectiv zici că-i tipărit pe hârtie. Mie unuia mi se pare că simulează inclusiv o mică difuzie a cernelii în jurul caracterelor, dar poate doar văd în ceață de hodorog ce sunt. Pe de altă parte însă, nu pot compara longevitatea bateriei de la drăgălașul meu de nook cu cea a unei tablete, mai ales folosită cu oarece strălucire (absolut necesară pe plajă, de exemplu).

Revenind la plăcerea lecturii, îmi amintesc alt topic de pe forum, ceva gen „ce muzică ascultați când citiți”. A fost un WTF moment, pentru că n-ar avea nici o importanță ce muzică e pe fundal, că oricum n-aș auzi-o. Eu când citesc, apoi numai aia fac. Poate să tune, să plouă, să cânte fanfara, eu sunt în lumea aia.

Când citesc, sunt în carte. Încerc să mă gândesc ce aș face, cum aș rezolva eu problema respectivă, ce decizie aș lua în momentul cheie, treburi de-astea. Nu cum aș fi scris eu povestea, ci cum aș fi trăit eu povestea. Poate de-asta îmi place tipul ăsta de cărți, și poate de-asta nu reușesc să citesc cărțile „grele”, pentru că nu reușesc să mă transpun acolo.

Poate că într-adevăr sunt limitat în gândire și educație și nu reușesc să înțeleg concepte prea evoluate. Oare prostul care știe că e prost, e la fel de prost ca și când n-ar ști că e prost?

Enough with the church, let’s get back to the Saloon!

Episodul 93: Unde mai scrie Manowar?

Mă, nu știu! Aș vrea să știu! Dar chiar dacă aș ști, tot n-aș mai zice la nimeni!

Zilele trecute mă trezesc cu un comentariu pe prăfuiala mea de pagină:

Acum multă vreme, probabil cam pe când s-a decis Manowar să închidă Opencube, alt comentariu similar:

Nu e mare spanac că întrebați, da’ v-ați gândit nițeluș așa la imaginea de ansamblu înainte să aruncați porumbelu’?

De ce dracu’ mă întrebați PE MINE? Dacă eu aș fi cine știe ce vedetă poate aș înțelege, dar nu sunt. Sunt doar un (fost) cititor de Opencube care a apreciat ce i se oferea, nimic altceva. Dacă credeți că am acces la ceva informații mai confidențiale de la Manowar, de ce dracu’ aveți impresia că le-aș împărtăși cu cineva? De-aia sunt confidențiale mă, pentru că probabil cândva Manowar a decis că eu merit nițel mai mult decât tot restul poporului. Prin acel nițel mai mult, unii au impresia că îi sunt ceva confident de taină, best buddy or something. Nu sunt! Și dacă aș fi, aș fi pentru că îmi țin gura în domeniile care nu mă privesc, nu pentru că-mi spăl botu’ oricui și oriunde.

Opencube s-a închis în primul rând pentru că Manowar se săturase de oamenii care treceau p-acolo și v-a zis clar asta. Nu mi se pare normal să întrebați în alte părți (adică p-aici) dacă știu unde mai scrie Manowar. Băi, dacă vă interesa, erați VOI în poziția mea și dădeați VOI explicații altora cum că de ce nu știți unde mai scrie Manowar. Dacă vă interesa, vă interesa de ATUNCI. Când ar fi contat nițel. Și poate la momentul ăsta îl întrebați direct pe el ce mai scrie și pe unde.

Acum e doar praf în ochi, și deși nu se poate compara cu ce au avut de muncă la șters comentarii Cypress și Manowar pe Opencube, vă anunț și eu că o să șterg orice întrebare / chestiune referitoare la subiectul ăsta.

La sicriu adunarea!

Derp’s Hobby, part 3.2. Oul sau găina.

Plin de un optimism straniu (și complet nejustificat, după cum se va vedea) m-am bucurat al dracului de tare când am pus ultima baghetă pe coastele vaporașului. La o adică o grămadă de chestii erau rezolvate și vorba lui Clarkson, "how hard can it be?"

As it happens, very!

Deci a(vea)m la dispoziție o carcasă aproape goală, în care trebuie înfipte diverse chestiuni care să facă vaporașul să meargă. Cel mai bun loc în care să găsești chestiuni pentru RC e magazinul lu’ tante Cathy din Dragon Mart. Desigur, și ea plătește tribut obiceiului local (drones, planes, more drones and planes and pretty much that’s it) dar mai are și câteva chestiuni foarte utile ratăcite p-acolo. Am dat cu ochiu prin interneți, și am găsit ceva stație în 2 sau 3 canale, taman bună pentru ce-mi trebuie mie, pe la vreo 180 – 200 RON. Desigur, erau și mai ieftine. Listate, că stoc zero ne scuzaț. Prin urmare, când mi-a picat pupila pe o stație absolut similară în vitrina lu’ tante Cathy, am întrebat cât costă modelul reșpektive. Cică 250 dhs. Meh, tante, nu facem afaceri, că aceeași stație cu alte decaluri pe ea o iau din țară cu 175 (am blufat, da’ na, de un’ să știe ea că e pe stoc sau nu?) și mă duc în conțed mintenaș și o iau de acolo. Cathy nu e fată proastă, și imediat a făcut contra-oferta: dacă ți-o dau la același preț, o iei? Hue hue, but of cooooourse I’ll take it! Așa că am luat stație FlySky cu 3 canale, pe 2.4GHz (la revedere antena vieții de 80 cm lungime), cu baterie LiPo la emițător (la revedere și cu cele 8 baterii AA din mâner), cu cablu USB pentru încărcat bateria și binding port. Deci mega-mulțumit.

Cu motorul a fost mai nașpa. Ziceam data trecută că o să încerc să demontez mașinuța cea veche și să-i folosesc mațele. Well, am reușit s-o demontez, ca să constat că nu am cum sa folosesc componentele pentru că nu sunt potrivite în nici un fel pentru adaptări. Din fericire, am reușit să pun la loc totul fără să-mi ramână piese, ceea ce a fost un câștig. Din nefericire, asta m-a adus înapoi la pasul inițial, și a pus o talpă masivă în calea progresului ulterior. Fără componente, nu ai cum să planifici spațiul interior. Am încercat să comand în US. Hobby  King livrează peste tot în lume, au prețuri bune (deși unii se plâng de calitate uneori) dar na, erau aproape la jumătate de preț față de piesele echivalente din magazinele online românești. Am facut lista, și pentru 73$ aveam tot ce-mi trebuia. Well, să purcedem deci! He he, doar nu credeați că merge asa ușor, nu? Pentru marfa respectivă, costul transportului era de vreo 200$.

Back to square one. Am comandat deci la magazinele din țară. Prețurile ceva mai sus, desigur, dar transportul a fost ceva insignifiant și asta e. Am căpătat componentele, lipit cu ajutorul lui tata firele la motor și conectorii de la ESC, pus în bagaj și hai înapoi în Dubai la treabă.

Doar ce-am ajuns, când Bărbosu’ Șef a decis că e destulă vreme de când n-a mai făcut o glumă proastă și a decis să-l cheme pe tata la echipă. Neavând chiar încotro, săracul tata s-a dus...Sunt aproape sigur că prima întrebare pe care i-a pus-o la poartă lui Sf. Petre a fost: "Radioclub aveți? Că dacă n-aveți, iau autobuzul celălalt..."

Înapoi în Dubai, șantierul meu bate pasul pe loc. După multe tentative nereușite de a găsi un suport pentru motor pe plan local, am zis că o să-l cumpăr de pe net din UK și na, cât o costa atâta să coste, ce naiba să-i fac. Taman atunci păcălicii de contractori de la proiectul cu panouri solare au făcut o mostră pe acoperiș. Și voilá de vezi, unul dintre profilele folosite era un L de aluminiu, 40x50mm. Adicătălea, TAMAN ce-mi trebuia mie. Am făcut un desen, l-am dat unui omuleț de-aici și...peste vreo două saptămâni a venit cu un suport. Pentru că atâta durează să tai o tablă, să dai 7 găuri și s-o îndoi la 90°.

Nu e rău deloc, tablă de inox de 1.5mm, și s-a potrivit cu minime intervenții. E drept că estimez că mi-ar fi luat cam o oră jumate treaba respectivă dacă aveam materialul și bancul de scule al tatei, dar calul de dar nu se caută la dinti și...yaaay, am suport! ...
Da’ n-am șuruburi, că dacă tata a plecat în echipa cu aripi și nimburi, mai greu de rezolvat chestii de-astea. Nu că ar fi ascuns cineva cutiile, da’ e încă greu să cauți prin lucrurile lui. 

Dar pentru că văicăritul și smiorcăiala nu ajută ever la nimic, am mers frumușel la ACE și...am venit cum m-am dus, că nu dau 15 dhs pe o cutie cu 10 șuruburi M4. Da’ la market am găsit cu 5dhs, cutie cu 20 de șuruburi plus piulițe, șaibe plate și grovere. So, problem solved. 

Or is it?

Nu de alta, dar motorul trebuie plasat în cală într-o poiție EXTREM de precisă. Cuplajul este el elastic și preia niște dezaxări, dar mici de tot. Asta dacă nu vrei să vibreze totul în ultimul hal, și eu sigur nu vreau. M-am chinuit cam vreo două ore în continuu să aranjez alea două blocuri de lemn ca să aduc motorul la nivelul necesar, dar fară succes. În consecință, înapoi în mașină și hai iarăși la ACE să iau niște șuruburi lungi, care să poată fi folosite pe post de picioare reglabile. Zis și făcut și...kkt, nu aveau M4 la lungimea aia. Încă niște kilometri mai târziu, am ajuns la Dragon și pentru imensa sumă de 2dhs am luat 6 șuruburi M4x50, cu piulițe, șaibe plate și grovere cât au încăput pe câte un șurub. Adică destule. 10 minute mai târziu, motorul e așezat pe poziție. 

...Și demontat, că desigur dacă ai ceva de facut, ALTCEVA trebuie făcut înainte de asta.

Așa încât, am scos motorul din cală și am făcut o tăviță în care să intre bateria. Ideea de bază este că bateria să fie cât mai jos plasată (nu e chiar ușoară) și deci trebuie pusă în zona care va fi acoperită de punte. Nefiind foarte accesibilă, trebuie să intre și sa iasă foarte ușor, ca să poată fi pusă la încărcat. Well, ca să pun bateria înăuntru, și deci ca să fac un sistem de prindere pentru baterie, ALTCEVA trebuie facut înainte, și anume trebuie să știu CE baterie pun. Adică, am luat baterie de 3600A special pentru asta, dar e de 9.6V și n-am încărcător la ea. Am încărcător pentru bateria de 7.2V de la mașinuță, dar era prea aproape de limita inferioară a motorului (care vrea între 6 și 18V la alimentare). Înapoi la Cathy, negociat, luat încarcător universal pentru baterii. Partea bună e că se poate folosi și la baterii pe NiMH (cum e asta) și la LiPO, cum pare să fie noul trend.

Am făcut tăvița de la baterie,

am stabilit și locul motorului,

făcut și un suporțel pentru servo, e cazul să trecem mai departe și să punem puntea la locul ei.

Hue hue, s-o credeți voi! Înainte să pun puntea la locul ei, trebuie sa mă asigur că e etanșă carena. Am dat o mână de lac pe interior și pe fața inferioară a punții ca să sigilez lemnul, apoi cu carena ținută spre geam/bec, m-am apucat de însemnat locurile pe unde se cam vedea pe partea ailaltă din cauza baghetelor care nu s-au așezat chiar fest una lânga alta. Odată locurile însemnate, am aplicat clei epoxy cu generozitate și  se cheamă că am o carenă etanșă. Încă o mână de lac, și ză situeișăn iz gud. Adică pot să pun puntea, nu?

Nu.

Că trebuie întâi să șlefuiesc, că dacă pun puntea nu mai am cum să șlefuiesc partea vizibilă a balustradei. Ca să șlefuiesc, trebuie sa chituiesc. Ca să chituiesc, trebuie să tai locașele pentru ancore și găurile pentru scurgere a apei. Ca să le tai pe astea, trebuie să am puntea pe poziție ca să le pot marca...Și ne întoarcem de unde am plecat.

Așa că am pus puntea, am marcat gaurile, taiat, curățat, construit nările ancorelor, montat la locul lor...

Și le-am demontat la loc, că daca le las acolo nu mai pot pune puntea la locul ei. Dacă pun puntea întâi, nu mai am acces înăuntru ca să pun balastul...

Cum adică „ce balast”? Pai na, e ditamai vaporoiul, doar n-o să intre 2 cm în apă. Din ce am studiat, modelul final ar trebui să cântărească în jur de 4kg ca să intre în apă la linia de plutire. Cum carena mea cântărește cam 1.7kg cu toate electronicele în mațe (motor, baterie, ESC, receptor, servo) și mai mult de jumate de kil nu se mai adaugă cu suprastructura și restul pieselor, rezultă că sunt lipsă la apel vreo 2 kile de lest. Care lest, trebuie distribuit uniform ca să se mențină poziția normală de navigare. Ca să verific asta, ar trebui să-l pun pe apă. Ca să-l pun pe apă, ar trebui să-l etanșez și pe afară. Ca să fac asta, ar trebui să montez puntea...Și ne întoarcem de unde am plecat.

Moment la care am mai făcut o excursie la Dragon, și am luat niște plumbi de pescuit. Câte 6 bucăți, de niște grame. În urma probei de cântar de acasă, am aflat ca am 1.7kg în bucăți de plumb. Pe care ar trebui să le distribui cât mai uniform în carenă ca să nu încurce și să țină nava unde trebuie. Dar dacă le pun pe astea, o sa am de șlefuit la carenă cu două kile de plumb în ea...

Și cam așa...Aparent, construcția mea e la stadiul de oul sau găina și fraza definitorie ar fi că indiferent ce vrei să faci, altceva trebuie facut înainte. Chestiile pe care le pot face sunt mici, și nu ajută mai deloc la progresul lucrării. Sigur, am făcut structura de bază a cabinei. Dar ca să continui, trebuie să am puntea pe poziție, pentru că am nevoie de repere finale de acolo. Ca să pun puntea pe poziție, am zis deja câte alte chestii ar trebui să fie finalizate.
Pe moment, se pare ca singurul mod în care pot progresa e cam ca ieșitul din zăpadă cu mașina, prin mișcările înainte-înapoi. Durează, e plicticos, demoralizant, și nu ai nici măcar o clipă senzația că avansezi. După multe ore de efort, constați că te-ai mișcat...doi metri? Și mai e o chestie: sigur, la Dragon găsești o grămadă de chestii ieftine și satisfăcător de bune, da' ajungi să conduci 70 sau 75 de km ca să iei ce? Trei șaibe și patru piulițe? Dai 20dhs pe benzină ca să cumperi chestii de 2 dhs. Tocmai mi-am dat seama că am fost aseară la Dragon și am luat plumbii, dar ar fi trebuit să iau și 4 piulițe fluture M4,  ca să le folosesc la ajustarea poziției motorului pe sub suport. Cel mai probabil nenea ăla mi le dă degeaba sau o să-mi ceară 1dhs așa simbolic. Pentru asta, consum 5 litri de benzină și petrec o oră pe drum...Deprimant.
Dar cum ziceam, văicăritul nu ajută la nimic, și dacă stai o mie de ani să iei o decizie nu reușești sa termini prea multe. Așa că am lăsat de-o parte teoriile și m-am apucat de chituit:

Sigur, mai e destul până departe (între timp am constatat că șmirghelul pe care îl am eu se înfundă al naibii de repede și trebuie să-mi iau o unealtă de-aia dedicată pentru ținut șmirghelul la locul lui) dar o sa iasă.
Și ca idee, cam așa sunt mațele înăuntru:

Sigur, nimic nu e finalizat, dar motorul, bateria și servo-ul au deja locațiile stabilite, iar modulele electronice o sa le montez după ce pun puntea pe poziție.
Have fun până data viitoare!