Episodul 115: Alt tip de lene

De obicei, fac cumpărăturile în weekend. Îmi fac timp să trec și pe la Waitrose să iau câte ceva șunci/salam/pateu de porc, iau restul chestiilor de prin Carref sau Lulu, depinzând de cum mă duc papucii prin zonă.

Mno, de data asta pur și simplu am uitat că nu mai am nici o frimitură de pâine în congelator. Am uitat și să pun pe listă. Așa că m-am trezit ieri că o să-mi fac sandvișul pentru la servici din...nimic?

Dar ce vroiam să vă zic de fapt e că în mod ciudat, mi s-a părut că e un efort mai mic să mă apuc să fac pâine, decât să mă îmbrac și să mă duc să cumpăr. Deși a trebuit s-o frământ și să aranjez cuptorul și tot restul, gândul că trebuie să mă îmbrac, să aștept liftul să iau mașina să mă duc până la mama lu' domnu' zmeu și retur, mno, aia a fost prea mult și deci am făcut pâine.

Care pâine a ieșit super mișto, după cum se poate vedea:

Sigur, nu-i sourdough bread sau ceva foarte special, dar e gustoasă și știu precis ce are în ea...Trebuie să mai caut diverse idei ca să iasă cu găuri de-alea mai mari și să fie mai fermă (probabil chestii legate de hidratarea aluatului și detalii de-astea) da' nu e rău deloc.

Evident, prima felie/coltuc a fost executată călduță, cu unt și miere. Yummy.

Episodul 114: Spam la greu

 Băi, super-scurt. Deci am dat click din greșeală pe propriul blog! Și uitându-mă eu cu nostalgie la texte scrise acum jșpe mii de eoni, am băgat de seamă un post care avea vreo 250 de comentarii. WTF!? Nu cred că e p-aci vreun post care să aibă mai mult de 15, da' cele mai multe care au (că de obicei n-au  niciunul) au 2 sau 3 . Așa că de unde plm 230 de comentarii la un singur post?

Mno, și m-am apucat să mă uit și am constatat că era plin de kkt. Efectiv kkt. De la zeci de linkuri legate de ceva drivere sau ce kkturi de la hp, la viagra și pastile pentru mărit cocaru'. CUm anume s-a întâmplat chestia, habar n-am. FMMMM.

Din fericire, am izbutit să aflu cum se șterg mai en masse comentariile, le-am marcat cu spam și le doresc moarte grabnică (dar lentă și dureroasă) animalelor care au făcut așa porquerie.

Pe de altă parte, am constatat că nu mai primesc mail de avertizare când comentează cineva. Știu precis că primeam, da' uite că nu mai vine. În consecință, un om bun a întrebat ceva vara trecută și io i-am dat cu ignore. Bine, nu i-am dat, dar cum ziceam, n-am mai intrat pe blog de secole convins fiind că nu a scris nimeni nimic.

Așa că sorry @Mad, pur și simplu n-am văzut.

Episodul 113: D-ale carantinei

Desigur, zilele astea viața tuturor s-a cam dat peste cap. Evident, nici eu n-am fost scutit de micile neplăceri și inconveniente, dar din fericire e vorba doar de plictiseală și frustrare.

Slavă zeilor, încă sunt teafăr și până acum virusu’ bere (nașpa) m-a ocolit și pe mine și pe ăia de care îmi pasă.

Ca multă lume, de vreo două săptămâni cică lucrez de acasă. Pe de-o parte e ok, în sensul că e destul de practic să nu mai trebuiască să te îngrijești de călcat cămăși și făcut sandivșuri, dar pe de altă parte e aiurea, eu fiind o persoană foarte atașată rutinei zilnice. Din fericire, când s-a luat decizia să lucrăm de acasă deja se epuizaseră toate laptopurie disponibile în birou, așa că am putut să iau cu mine desktopul cu monitorul de 24 cu tot. Chior cum am ajuns, nu știu cum m-aș fi descurcat cu lucratul pe un monitor de 15. Asta mi-a adus avantajul că am acces și la toate fișierele mele, drafturi și corespondență mai veche, așa că e ok.

Din păcate, cam p-aci se termină părțile pozitive.  Lucratul de acasă presupune pentru mine stat în cur pe un scaun normal de masă, ceea ce nu e foarte ergonomic. Scaunul de la birou era o ieftinătură ordinară (cam ca orice chestie pe care o cumpără drăgălașii noștrii) dar aparent orice scaun ergonomic de birou e 3 clase peste un scaun (bun) destinat statului la masă și cam atât. Deja mi-au cam re-apărut dureri sporadice de mijloc și de spate datorate poziției nasoale de stat la birou. În plus, grilele de la AC sunt poziționate fix în spatele mesei, așa că aerul rece îmi bate exact în spate și nu e chiar fun. Sigur, setarea e pe 25°C auto și clima nu pornește foarte des, dar cu vara venind peste noi cu iuțeală e de așteptat să se modifice situația. Oricum, pe moment cică e sub control.

A doua chestie enervantă e modul de accesare al sistemelor de la servici. Parte din lucruri sunt accesibile normal de sub orice conexiune la net, altele sunt accesibile doar de sub ceva VPN dedicat. Problema e că sunt ceva conflicte și toate softurile devin extrem de confuze. În consecință, multe dintre chestiile absolut banale durează o veșnicie, computerul se blochează când ți-e lumea mai dragă așteptând ceva răspuns de dracu’ știe unde, și alte asemenea. Eu sunt convins că paranoia e în floare la noi în companie, că altfel nu prea se explică de ce toate sistemele sunt încetinite, inclusiv alea care teoretic ar trebui să fie procese locale. E prima oară când la salvarea unui banal document word (nu unul mare, banal gen 250k numai text) îmi apare mesajul „looking for drive C:” N-am idee unde e buba, dar eu aș zice că tovarășii de la IT au configurat kkturile în așa fel încât să treacă pe la ei absolut tot. Aș fi înțeles ca traficul spre și dinspre servere (accesul diverselor baze de date sau fișiere localizate pe servere) să fie îngreunat din cauza cererilor multiple, da’ faptul că durează o veșnicie să se deschidă și să se acceseze fișiere pe HDD (salvare și închidere) nu mai e ok. Partea nasoală e că mă enervez repede și foarte des din cauza chestiilor ăstora, mai ales când știu că problemele respective sunt legate strict de lucrul ăsta de acasă. Computerul răspundea foarte prompt și corespunzător când era la birou, deși probabil i-ar face bine un upgrade de RAM. Uneori 8Gb nu par destui, mai ales când am nevoie să deschid simultan mai multe fișiere mari. Bine, la momentul ăla ar merge și două monitoare de 27 puse unul lângă altul, da’ ăsta e deja vis umed și nu e nici o șansă reală ca așa ceva să se întâmple. În plus, la birou e mult mai puțină nevoie de așa ceva, pentru că de obicei am nevoie doar de O versiune a documentului pe ecran, a doua versiune (cea mai nouă) fiind disponibilă pe hârtie. E mult mai ușor de verificat pe suport fizic decât pe ecran, dar cel mai probabil asta o să se schimbe complet chiar și după ce o să se termine cu nebunia asta. Cel mai probabil n-o să mai primim documentele tipărite decât la final. Revenind la partea cu documentele, evident că distribuția lor a devenit o chestie enervantă. Fluxul documentației era bine stabilit pentru partea fizică a problemei. Toate documentele veneau la omulețul însărcinat cu asta, el le înregistra în sistem apoi se duceau la mega șefa noastră pentru alocarea pe discipline și în cele din urmă ajungeau la noi. Partea bună era că ajungeau la noi numai alea care ne interesau. Acum, contractorii urcă documentele în sistem după care trmit mailuri la toată lumea cu linkurile respective. Evident, pentru mine asta înseamnă o grămadă de spam, pentru că numai unul dintre proiecte trimite linkurile doar la disciplina respectivă (respectiv eu primesc doar documentația care mă interesează pe mine), celelalte trei trimit bulk. Loaț băeț d-acili-șa! Și pe bune dacă sunt interesat de calcule de fundații, dimensionări de pompe și țevi sau distribuția sistemului de aer condiționat...Prin urmare, jumate din activitatea legată de email constă din ștersul mailurilor inutile. Pe de altă parte, e un moment în care se vede relativ clar că avem o grămadă de șefi peste...nimic, și că 80% din ședințe sunt făcute doar ca să aibă unii de lucru...

Lăsând de-o parte sincopele astea cauzate de echipament și fluxul de lucru, e chiar mișto să poți să mai faci și alte chestii „în timpul programului”. Sigur, nu e nimic important sau care să necesite atenție continuă, dar totuși, pot să văd foarte ușor din bucătărie dacă a venit un mail sau ba. Oricum în 90% din cazuri o să fie neinteresant, după cum am povestit mai adineauri. Dar faptul că pot să scot din frigider/congelator chestii ca să mă pot apuca de gătit de îndată ce mi se face foame e o chestie bună. Iarăși, micul dejun poate fi asamblat din mai multe chestii, ne mai fiind nevoie să fie transportabil și ne-alterabil. E mult mai bună omleta mâncată imediat după ce o dau jos din tigaie decât stată peste noapte în frigider...Mai nasol e cu fructele, că am tendința să uit de ele. La birou era relativ simplu, le scoteam pe masă când venea vremea de mâncat și aia era. Mai ales că mâncam fix acolo, doar mutam tastatura să nu-mi stea în cale. În plus, acasă pot să mănânc bien-merci o bruschetta cu roșii și usturoi și buratta, că nu mă miroase nimeni.

Mno, cam așa cu serviciul. Acum să vedem restul frustrărilor.

1. Desigur, cea mai mare este absența fetelor și anularea vacanței de paște. Nu mă interesează paștele în sine, dar îmi lipsesc fetele. Desigur că nimeni nu iese din țară, și dacă aș putea ieși nu m-aș mai putea întoarce, având în vedere că emiratele au închis granițele pentru oricine în afară de cetățeni. Nici nu mai țin minte cât era perioada anunțată inițial. Parcă două săptămâni care ar trebui să se termine mâine, dar nu cred să nu o prelungească „până la noi ordine”. Așa încât, eu sunt aici, ele sunt acolo, asta e treaba. Vacanța la Roma pe care o planificasem cu ocazia asta s-a dus și ea pe suflet, și habar n-am dacă banii cheltuiți pentru hotel și avion o să-i mai vedem ever. Sigur, cică s-au înregistrat ambele anulări, dar încă n-am văzut nici un ban nici de la hotel, nici de la Ryanair. Asta e, am avut pierderi și mai mari de-atât...Acuma să vedem dacă măcar la vară o să pot să merg acasă și în ce condiții.

2.Consemnarea la domiciliu. Nu eram eu foarte plimbăreț, dar psihologic era foarte important că puteam să ies când vreau eu. Acum trebuie să ceri permis. Nu să informezi autoritățile că ieși undeva (cum e în .ro) ci să ceri voie. Amenzile pentru încălcarea regulilor pe durata carantinei sunt usturătoare spre amețitoare (50k dhs pentru încălcarea carantinei – prima dată, 100k a doua oară, 100k + 3 ani la ascunsa a treia oară) , și nu vreau să aflu nici ce fel de clopoței îți rămân agățați la dosar (că sigur există acel dosar) dacă calci pe bec la modul ăsta. Nimănui nu-i pasă dacă iei amenzi de viteză, da’ la chestiile astea legate de carantină s-ar putea să fie mult mai sensibili.

3. Plictiseala. Cum nu poți ieși nicăieri, nu-mi rămân decât modelismul, cărțile și YT. Din păcate, nici aici chestiile nu stau prea faimos. De construit nu prea mai am chef acum de când am terminat cu Sultan. Am început un model de balsa, dar nu-mi place nici ce iese nici ideea în sine. Mai am trei din aceeași categorie, dar nu știu dacă o să mă mai apuc de ele. Nu prea curând oricum...Am comandat un model mai mișto înainte să înceapă nebunia complet, dar din păcate abia dup-aia mi-am dat seama că pachetul urma să vină de la Torino. Teoretic am avut noroc, cică ar fi plecat (via Elveția) înainte de lockdown de la ei, dar după (deja) o lună încă n-a ajuns la mine și nu se știe unde este. Pur și simplu a dispărut. Din fericire, Amati au fost destul de prompți în răspuns la mail, așa că sper ca după paștele lor să aflu pe unde zace bărcuța mea. Poate dacă se mai relaxează situația și la ei, să trimită din nou dacă asta s-a dus pe suflet.

4. Îmi lipsește mașina. Sigur, am ieșit ieri la cumpărături și am mai dezmorțit-o nițel dar e total insuficient. O singură pornire pe săptămână pentru un drum de maxim 10km dus-întors nu cred că e suficient ca să țină bateria în stare normală de încărcare. Am scos din priză alimentarea camerelor, dar mi-e teamă că nu va fi suficient. Pănă acum, singurul drum mai lung făcut cu mașina a fost la Abu Dhabi când am fost la concertul filarmonicii din Hamburg. Acum mult prea multă vreme...Când o să pot să mă mișc din nou liber peste tot, o să-i pun roțile pe spinare și trag o tură de Khor Fakkan și Al Ain. Parcă mergea și o tură de Musandam, dar vremea ar trebui să fie ceva mai bună și viza de Oman mai ușor de luat.

5. Îmi lipsește plaja și (culmea) exerciuțiul fizic. Faptul că nu mai merg la sală deja se face simțit prin 2 kile (spre 3 😕) revenite pe burtă, iar soarele cică face bine la anti-corona. Dar de unde să-l iei, că în balcon nu ajunge decât 20 de minute pe zi, și atunci e slab și amărât că deja e spre apus.

6. Marfa din supermarketuri și cumpăratul. Având în vedere că sunt singurele magazine deschise împreună cu farmaciile, o să vorbesc nițel despre ele. Teoretic, încă se găsesc destule. Au mai dispărut din chestiile ieftine, dar încă e ok. Partea de legume și fructe încă e foarte prezentabilă, și ieri chiar am găsit câteva chestii foarte bune și la un preț super. Dar nu e totul roz, mai ales când e vorba de lucrurile speciale care erau importate „cu dedicație” pentru europeni. Rafturile de produse de porc din Waitrose erau 95% goale. Nimic-nimic. Diversitatea de produse din pui mult redusă, în special la partea „no hormones, antibiotic, grass fed free range blabla”. Apoi e chestia cu restricționarea accesului. Obișnuiam să fac cumpărăturile la 3 zile (marți și sâmbătă) și adaptarea la o dată pe săptămână e încă greoaie. Nu m-a prins (de tot) febra stocurilor, deși am mai pus câte ceva prin congelator. Din păcate, frigiderul și congelatorul meu nu sunt adaptate la condiții de românia 1986, iei ce prinzi că nu se știe când mai dai ochii cu ele. Nu pot să pun prea multe pe-acolo, și nici nu am cum să iau multe legume de-odată că nu țin. La urma urmei, tot o persoană singură sunt, deși mai scap câte o farfurie de mâncare spre Cora din când în când. Nici dulapurile nu sunt chiar așa de încăpătoare cât speram, dar asta e, nici de conserve nu am nevoie chiar așa de multe. Am luat la un moment dat, dar dacă nu lipsește nimic nu am mai insistat.

Mai nasol e însă cu restul lucrurilor. De exemplu, nu mai am cartuș de filtrare pentru cana de apă. Nu găsesc în market, nu găsesc online. Desigur, am comandat deja online. Dar la două zile după ce am dat comanda am primit mesaj că livrarea o să întârzie, și poate vreau să anulez comanda. WTF people!? Asta e ideea voastră de comerț online? Autoritățile ne îndeamnă cică să folosim comenzile online ca să reducem vizitele la market. Sigur, și dacă ai noroc, poate primești ce-ți trebuie peste o săptămână sau îți anulează comanda de la sine, because FU that's why. Și dracu’ știe CE primești. Experiența mea cu comandatul online a fost foarte neplăcută până acum. Am primit lapte (expirat/cu gust de stricat) în loc de iaurt, trei produse lipsă (fără să-mi spună de ce) și asta în condiții normale. Cine știe ce primesc dacă comand mâncare în condițiile actuale. Așa încât, e posibil să fiu nevoit să cumpăr apă îmbuteliată dacă nu mi se onorează comanda cu filtrele.

Acuma, nițel despre situația asta cu nașpa-virusu’. Cresc cazurile detectate în fiecare zi, dar din fericire nu prea mor mulți. O fi din cauză că au destule paturi de spital, o fi și din cauză că majoritatea sunt relativ tineri, naiba știe. Mai trist e că autoritățile sunt cam secretoase vis-a-vis de situație. Nu avem informații despre distribuția îmbolnăvirilor pe fiecare emirat în parte, ci doar la nivel de țară. Informațiile disponibile sunt mai degrabă circumstanțiale, dar indiciile sunt spre Dubai ca fiind cel mai afectat. Ziceau unii că în AD nu e așa strictă problema și viața e relativ normală ceea ce crește gradul de frustrare. În același timp, la noi au închis complet o zonă din cartierul vechi încă de acum o săptămână. Asta îmi zice că acolo e un focar de infecție. Ei au zis că „preventiv”. I call it bullshit. Nu ajută nici faptul că tot aia e zona cu bazarul de aur, în care au colcăit atât turiștii cât și păcălicii de pe sub-continent, care sunt vestiți pentru igienă și distanțare socială...nu. Mai pe șleau, e plin de indieni și pakistani care stau claie peste grămadă și se spală pe mâini doar accidental. Și nu e vorba doar de educația respectivilor, că i-am văzut inclusiv pe drăgălașii mei de colegi (care cică-s ingineri cu toții, deci au fost pe la școală nițel) făcând la fel. Dau cu trei stropi de apă pe vrful degetelor și se cheamă că s-au spălat...E chestie de (in)cultura rasei. E clar că în asemenea condiții, lucrurile pot să ia o întorsătură urâtă destul de repede. Zilele trecute au anunțat în ziar teste extensive într-o altă zonă, învecinată cu prima. Deci e clar că p-acolo e de nașpa. Din fericire, e fix în capătul ălălalt de oraș față de mine așa că încă e ok. Încă. Dracu’ știe cum o să evolueze, că de o săptămână tot câte 300-350 pe zi depistează. Cred că ieri au fost cei mai mulți într-o singură zi, 370. Asta e destul de trist, având în vedere măsurile destul de restrictive în privința circulației. Pe de altă parte, doar 16 pierderi la aproape 4000 de confirmări, nu e chiar rău. Asta dacă așa stă situația și în realitate...

Una peste alta, zilele sunt teribil de asemănătoare una alteia, ca de obicei mă stresez o grămadă căutând idei ca să-mi gătesc ceva și deși e greu de crezut, m-am cam săturat de pizza...

Episodul 112: Derp’s Hobby, part 4. It's plastic.

Când m-am apucat de treburile astea cu construit navomodele, nu știam cât de tare o să mă prindă sau dacă o să mai fac altul. Pe parcurs însă, am mai făcut două achiziții.

În aprilie 2016 când am fost la Hamburg, am fost la Muzeul Maritim și cu ocazia respectivă am luat un kit de plastic. Primul kit de plastic, un remorcher micuț și drăgălaș. Nu mi-am bătut prea tare capul cu nivelul de detaliere sau ce anume implică o construcție de tipul ăla, l-am luat și gata. Acum un an, înainte de sărbătorile de iarnă, am comandat în Polonia un kit static al unui velier tradițional arab. De mult vroiam să fac așa ceva, și dacă ar fi existat un kit pentru un velier indonezian (pinisi) l-aș fi luat și pe ăla.

E drept că în ultimele zile (hehehe, să fie vreo 2 ani de la alea "ultimele zile") am tot luat contre de prin toate locurile unde am încercat să pun pe apă Nordkapul, dar tot mă gândesc să mai fac un model RC. Până atunci însă, vreau să le fac pe astea două.

Diferența majoră dintre modelele de kit sau scratch build și kiturile de plastic ar fi că la kiturile de plastic, toate piesele sunt...well, din plastic. Asta înseamnă că dacă respectivele piese imită alte materiale, asta trebuie simulat din vopsire. Argintiu pentru metal lustruit, bronz auriu pentru alamă sau bronz, nuanțe de negru pentru cauciuc, etc. Desigur, eu n-am vopsele. Sau mă rog, n-aveam. Interneții e o chestie foarte mișto la rezolvat chestii de-astea, dacă nu ești restrâns la buget. Slavă lui Allah, nu sunt chiar în pericol să nu mai am din ce plăti chiria dacă îmi fac niște mofturi, așa că...

A venit cutia cu maimuțele și deci am căpătat cam așa: o grămadă de vopsele

câțiva suporți pentru șmirghel, un clește tăietor pentru culeele de plastic și un set de pensete:

 și chestia cea mai importantă: LUPA. Asta face toți banii, mai ales că deja am început să mă chiorăsc bine de tot la chestiile mici. Are 3 straturi de lentile și se prinde cu un suport pentru pus pe cap (gen lămpaș de miner).

Singura chestie care-i lipsește este...da, lămpașul. Era și mai bine dacă avea luminiță atașată, dar asta e. Între timp, am schimbat becul de la veioză cu unul care chiar luminează. Ăla vechi era bun cam de ambient, plus că era warm white (adică galben, dă-l dreaq)

Mno, scule am, vopsele am, la treabă tovarăși!

Kitul are cam 90 de piese (skill 3 cică), așa că a trebuit răbdare. Iar eu nu prea am. Partea mișto la kiturile de plastic e că treburile se cam potrivesc una cu alta. Nu e așa de ticăloasă potrivirea ca la marea majoritate a kiturilor din lemn și metal. Erori de turnare / injecție se mai găsesc desigur, dar nu e chiar rău.

Așa că încet-încet, cică am lucrat:

Și până la urmă, i-am dat de capăt:

Cutia a fost comandată la un atelier local și a costat niște bănuți. Din fericire, pe ăsta nu se pune praful în ritmul în care se pune pe bietul Nordkap.

A fost foarte mișto de lucrat, deși uneori îmi venea să mă toooot duc.

Mult mai pretențios de detaliat, plus cerințe mari la planificare ca să fii sigur că nu te închizi într-un colț. Ca să detaliez, ordinea asamblării decide și ordinea vopsirii. Când am construit cabina (dar nu numai acolo), a trebuit să vopsesc fiecare panou în parte înainte de asamblare, pentru că apoi e clar că nu ai cum să ajungi la interior. Care interior se vede destul de bine, din cauza ferestrelor multe și relativ mari. Am vrut să fac poze, dar nu iese nimic. Trebuie zoom, și-mi tremură vreascurile și nu pot să focalizez. În plus, cu zoom se vede mega-oribil așa că...

Știu, e jalnic. Atât am reușit să fac, cu nivelul meu de îndemânare și răbdare și sculele avute la dispoziție.

Nu am înțeles de ce au ales să facă kitul ăsta la scara 1:144 și să iasă de 17cm lungime, în loc să-l facă la 1:72 și să iasă poate unul din cele mai mișto modele cu putință, ever. La scara aia ar fi fost în primul rând o plăcere de lucrat, apoi modelul era un candidat ideal la conversie RC, plus tona de detalii pe care le puteai adăuga dacă aveai chef. Ar fi fost un kit de succes, după părerea mea.

Așa, scara este prea puchinoasă ca să permită cine știe ce îmbunătățiri, pentru că e foarte greu de făcut piese de detaliu așa de mici. N-o fi imposibil, dar pentru mine e. Nu mai spun de câte ori am rupt diverse pentru că sunt prea mici ca să poată fi manevrate. Cam jumate din balustrăzi le-am rupt de când le-am decupat de pe culee, că balustrada în sine era mult mai firavă decât bucata de plastic care o ținea în loc. 

În plus, proiectantul kitului a ales niște soluții ciudate la un moment dat. De exemplu, întăriturile parapeților au avut câte o bucată pe punte și restul pe parapet. Asta înseamnă că fiecare parapet are o lipitură la mijloc. Dacă scara era mai mică (model mai mare), poate reușeam să chituiesc și să șlefuiesc fiecare îmbinare (și nu-s puține deloc) ca să arate cât mai aproape de realitate. Așa...au rămas cum s-a putut. Câtiva dintre colacii de salvare au fost „desenați” pe pereți deși au cam 3mm diametru. Soluție complet aiurea, pentru că luminile de poziție (în jur de 0.8mm fiecare) au fost fiecare din ele piese individuale pe care a trebuit să le lipesc pe catarg. Era mult mai normal ca fiecare colac să fie o piesă, pe care s-o pot vopsi corespunzător în roșul caracteristic și apoi să le dau două dungi fine albe și ieșeau mult mai bine.

La data când am început să-l fac și chiar ceva vreme după ce l-am termina, nu eram sigur că o să mai vreau să mai fac un kit de plastic.

Din nefericire, la oarece vreme apoi, am găsit cu totul întâmplător și într-un loc neașteptat, kitul unui cap-tractor Mercedes Actros...Kit Revell, skill 5 (peste 150 de piese), la un preț imbatabil.

Va urma...

Episodul 111: Vine liftul ăla odată?

Ăsta e un rant despre lifturi.

Mbon, deci pe mine mă enervează lifturile în general. Nu îmi place să aștept degeaba, așa că dacă pot să folosesc scări (rulante sau ba) le folosesc pe alea.

Crăp de nervi când văd în MoE gașca de cinci puțaci fără nimic în mână chemând liftul ca să meargă UN etaj. Coaie, n-ai nimic în mână, n-ai cărucior pentru copil sau pentru cumpărături, mergi în morții mă-tii cu scările! Da’ te-ai găsit cui să-i ceri rațiune și bun simț...Desigur, din cauza lor sau a unora ca ei, unii oameni care chiar au nevoie să folosească liftul ăla nu mai au loc.

Când discutăm de o clădire de locuit, e nițel diferit. Dacă ai baftă să stai mai jos (pe la etajul 2 de exemplu, cum stă Cora), îți bagi picioarele și mergi pe scara de serviciu. Da' când stai la etajul 20 (ca mine) nu prea ai de ales...

Și ieși la lift la etajul 20, vezi că un lift e la 37, unul la 31, unul la 10 și unul la parter. Apeși pe buton și...nu se întâmplă nimic. După oarece vreme, ăla de la parter urcă la 31, ăla de la 10 la 41, ăla de la 37 nu face nimic iar ăla de la 31 se duce la 16. Haos total! Evident, nu-s chiar fulgerică, așa că toată mișcarea asta de trupe durează nițel. După încă o pauză, ăla de la 37 se decide să plece, se oprește la 33 apoi la 30 apoi la 20. Yeey! După numai 5 minute futute aiurea a venit un lift. Mare realizare mare! Iar minutele alea în care aștepți la lift îs la fel de lungi ca alea când aștepți să se elibereze buda, știți ce zic? Mno, ești în lift și vezi că sunt apăsate cele două destinații absolut normale, respectiv G și B1. Se duce lumea la parter să ia taxi sau la B1 în parcare, e normal și frumos. Da’ doar nu s-o duce direct, așa ca la oameni normali. Nooooo, se mai oprește de vreo 3 ori pe parcurs. Uneori mai ia pasageri, no problem, da’ uneori fix degeaba. De ce? Păi pentru că unii oameni sunt extrem de retardați. Imbecili care abia au plecat de la coada vacii și nu știu că dacă vrei să mergi în jos cu liftul, APEȘI ÎN PIZDA MĂ-TII PE BUTONUL DE ÎN JOS!!!! E O SĂGEATĂ ACOLO VITĂ ÎNCĂLȚATĂ CE EȘTI, apas-o pe aia! La grupul ăsta de imbecili se adaugă pizdele proaste. Parașutele tipice cu ochii în telefon pentru că normal, îi pică țâțele dacă măcar cât comandă liftul nu-și face un selfie cu bot de rață. Crăpi fă proasto! Apasă pe ambele butoane (sus și jos) și se miră că se mișcă liftul în direcția greșită deși săgeata arată clar în ce sens se mișcă nenorocitul de lift. Astea fiind zise, cred că la una din trei curse liftul are și cel puțin o oprire fantomă.

Ai ajuns la parter sau la B1, cobori din lift și vezi că liftul care s-a dus de pomană la 16 e tot acolo. Doing nothing. Because fuck logic.

Da’ să zicem că brusc s-ar deștepta toți idioții și n-ar mai folosi lifturile aiurea, ați spune că s-ar îmbunătăți situația nu? Da, da’ nu prea tare. Când stăteam în Sport City, clădirile alea aveau 3 lifturi pentru 15 etaje. Un lift stătea la 10, unul la 5 și unul la parter. Eu de la 6 sau 7 chemam un lift, imediat venea fie ăla de la 10 către în jos, fie ăla de la 5 că era cel mai aproape. Da’ nu se punea problema să aștepți de beleuz în hol că poate se gândește unul din ele să se miște. Blocul ăsta are 4 lifturi pentru 32 de etaje. Bine, clădirea are 41 de etaje, dar de la 23 în sus sunt duplexuri, așa că le calculăm la jumate. Da’ chiar și așa, se observă imediat o potențială problemă. Frățiuc, îs cam multe etaje pentru cam tot atâtea lifturi. Bun, e clar că sunt cam puține lifturi pentru cât e de mare clădirea. Probabilitatea ca mai mulți oameni să comande liftul în același timp e mult mai mare. Da’ băi oameni buni, dacă asta ar fi cauza întârzierilor lifturile alea ar trebui să fie în mers tot timpul, să-și dea demisia că-s suprasolicitate. Da’ nu e cazul. 

Chestiunea e că lifturile astea se poartă ca niște indieni sau romulani puși să muncească. De fiecare dată când aștepți un lift, cel puțin unul (și uneori chiar două) nu se mișcă din loc pe toată durata așteptării. Stai ca bou’ și aștepți să vină un lift, două din ele stau degeaba iar alelalte sunt la dracu’ cu cărți. E fix situația cu echipa de patru Dorei tipici. Unul stă degeaba, unul face ceva pentru la el acasă, ălălalt e dus la budă și numa al patrulea dă din lopată, da’ cam fără spor. Ăla care a făcut programarea lifturilor ăstora sigur n-avea prea mult chef de treabă sau n-a fost pus să-și verifice live propria creație. Dacă trebuia să se miște cu lifturile astea preț de vreo două-trei zile așa, cred că-și revizuia atitudinea.

Dacă aș fi chiar nașpa, v-aș zice că am scris postul ăsta cât așteptam să vină liftul, da’ nu-s chiar așa de ticălos. L-am scris cât am băut cafeaua și am așteptat să se termine programul la mașina de spălat.