Episodul 12. Nume și copii

Vineri a apărut la birou un tovarăș de la PLN-JASER. Asta e divizia lor care se ocupă de commissioning. Bun, tipul era tinerel, vorbea engleză bine, și parea să știe cu ce se mănâncă treaba. O să-mi placă să lucrez cu el. Da’ probabil spera să aibă de-a face cu Leading Consultant, că se apucase să întrebe „da’ procedura aia cum e, dar aia  este prevăzut, sau ailaltă, sau ce, sau cum”, până când i-am tăiat nițel avântul proletar și i-am zis: „da, și mie mi-ar place să știu cum sunt procedurile alea de care spui, da’ să-ți zic o chestie: nu le-am văzut încă pentru ca nu mi le-a dat nimeni.” „păi cum așa?” „păi uite chiar așa, că drăgălașii de colegii tăi nu mi le-au trimis, iar contractorul nu este obligat s-o facă. Pam pam! Și în plus de asta, habar n-am dacă procedurile respective sunt DEJA aprobate de VOI sau nu. Că dacă sunt deja aprobate, putem sa comentăm noi doi până la iarnă, că tot aia e. Chinezii n-or să faca nimic și noi rămânem cu gura uscată”. Zău ca nu i-a plăcut. Da’ ca să se răzbune, a scos repede un memory stick și mi-a dat un ghid american pentru probe și teste, foarte utilă chestie. Acuma, mai e o mica problemă : să mor dacă mai știu cum îl cheamă. Au omuleții ăștia niște nume ciudate de nu-ți vine a crede. Bine, și eu sunt mutant, nu reușesc decât cu greu să rețin nume, abia acum am reușit cât de cât să rețin cum îi cheamă pe colegii de birou. Bun, unele sunt ușor de reținut, cum ar fi Bambang. Nu numai că sună funny, dar pare a fi echivalentul indonezian al indianului Kumar. Bine, javanezii sunt ceva mai optimiști pare-se, de-și botează copii „cavaler”, indienii sunt mai direcți, ca în bancul cu Ștefan cel Mare: „Mă nevastă, ce e copilul, băiat sau fată?” „Băiat (Kumar)!” „Bine, așa să-i rămână numele!”

Pe un’ te uiți, aici ai șanse să dai de un Bambang. Avem unul în birou, vreo 3 pe la constructor (zic de ăia care mai vin pe la ședință), și tot vreo 3 pe la client. Dacă se face naibii o ședință mai mare, zici un „Hello Mr. Bambang” și tine loc de „good morning everybody”, ba le-ai mai și zis pe nume.

Dar încă nu știu (după aproape două luni) cum o cheamă pe femeia care îmi face curat în casă. Desigur că mi-a zis, da’ pana mea, cine a reținut din prima? La fel și cu tipa de la recepție, vorbesc destul de des cu ea, dar dacă ar fi s-o strig pe nume...pas! Deci știu ca nu e ok, dar nu reușesc să le țin minte nici de poveste.

Cred cred că se termină ceva an școlar, că peste tot pe drum am văzut copii în uniformă. Well, nu e nimic în neregulă să vezi copii, dar ce m-a șocat a fost NUMĂRUL lor. Puzderie, sute, naiba știe. Ca la o școală mare de tot dintr-un oraș mare. Doar că acolo nu era deloc un oraș mare. E un prăpădit de sat, în care sunt totuși 3 școli. Foarte ocupate, aș putea zice. PelabuhanRatu este un sat mărișor să zicem și de-aia are două școli, plus ca or mai veni și de prin alte două trei sate de mai încolo (Cikakak, Citepus și Citarik). Dar într-un sat de dimensiunile Cisolok-ului, chiar dacă vin și de prin Citiis sau Cemaja, satele alea sunt minuscule, au câteva case, DE UNDE FRATE ATÂȚIA COPII? Dacă se întâmplă să ai treabă în zonă la terminarea orelor, e de groază cu traficul. Sunt mulți, mulți, mulți. Prea mulți. Și stau și mă întreb: din ce or să trăiască ei peste 10-15 ani când or să fie adulți? Joburi nu sunt, nu se dezvoltă mai nimic în zonă pentru că nu sunt bani, joburile alea care sunt sunt plătite cu te miri ce și mai nimic, pământul e tot ăla ca suprafață.
Și mă uitam eu la cârdul ăla de copilărime și mă gândeam: conform obișnuinței, oare câți al’de Bambang or fi între ei?

Episodul 11. „First Choice” pussy

Știți ce e aia, nu? „First Choice”, „Clever”, „Number One” marcă dedicată a unui supermarket. Aceeași calitate nemaivăzută, la un preț minim! Bun, acuma toată lumea știe că produsele alea sunt de fapt așa...average. Marele lor avantaj este că sunt ieftine pentru cât de average sunt la calitate. Așa încât, dacă e ceva consumabil merită din plin sa iei produsele alea. La o adică, ce mama naibii mare spanac e diferit la folia de plastic pentru ambalat alimente sau aia de aluminiu pentru copt?

Well, uite cam așa stă treaba cu pixdele de p-aici. Frate, io sa mor dacă am văzut p-aci vreo gagică după care sa îmi ramână capul întors. În Dubai mi s-a întâmplat chestia asta, și nu o singură dată. Toate gagicile pe care le-am văzut p-aici sunt exact așa: average. Și desigur, ieftine pentru cum arată și probabil prestează, așa ca pare chiar avantajos, nu? Capeți suficient de multă gagică pentru atât de puțini bani! LOL! Poate ar trebui sa iau două, să mai am și mai încolo, ca e la ofertă!

Da’ totuși, nu e vorba de ambalaje, pui congelați, caiete sau mai știu eu ce trăznaie.

Că discutăm de exotism, nu? Moaaaaa, să ți-o tragi cu o asiatică, whoaaaa, the fuck of the century! Da’ ce are mă frate în plus? Și dacă ar avea două pixde, tu tot numai un obiect ai, așa că wtf!?

Mie generalizarea în sine mi se pare oribil de nedreaptă. Practic, nu te mai gândești la O ANUME femeie, e ceva așa, o figură ștearsă aleasă întâmplător din mulțime. Nimic din ceea ce reprezintă EA ca persoană nu este luat în considerare, nu? Nu contează cum este EA, contează ca are ochii mai oblici, tenul mai închis, mănâncă mult orez și nici mă-sa nu știe precis câți ani are de fapt... Chestia asta cu sexul parcă trebuia să fie nițeluș mai specială nu? Dar nu vă gândiți ca merge într-o singură direcție și e nedrept numai față de ea. La rândul tău, niciodată nu vei fi sigur că ai depăsit și tu la rândul tău condiția de walking ATM sau nu. Chiar îi pasă de TINE sau de fapt se teme de concurență? Râde la glume tale pentru că-s hazlii, sau ca sa-i facă plăcere lui big white bwana? Se culcă cu tine pentru că vrea, îi place și te dorește, pe TINE ca om și bărbat, sau ca să fie sigură că se capătă cu rochia pe care altfel nu și-ar putea-o permite ever? Ca să revin la partea cu glumele, nici măcar nu poți fi sigur că a înțeles gluma, că de vorbit engleză așa mai încet...AVERAGE.

Și ca sa dăm Cesarului ce este al Cesarului, ideea asta cu de-personalizarea în cadrul relațiilor intime inter-rasiale am citit-o într-o carte a răposatului Ed McBain (Evan Hunter). Deci nu e complet ideea mea, dar m-a lovit similitudinea situației. Sigur, el acolo se ocupa numai de aspectul rasial al problemei, pentru că american fiind, nu își punea problema cu diferențele astea cvasi-astronomice între venituri.

Episodul 10. Iar la bucătărie

Încet încet, văd că subiectele se restrâng la bucătărie. Nu mă gândeam sa fac jurnal culinar, dar probabil sunt și motive. Respectiv, în rest nu  se întâmpla mai nimic, e plictiseală maximă, și singurele momente un pic mai deosebite sunt cele petrecute printre cratițe și tigăi.

Ieri am fost iar la Sukabumi pentru aprovizionare. Încep sa cred că e ceva în aer că prea-s mulți dobitoci pe șoselele ăstora. Data trecută, când am avut incidentul ăla, am crezut că a fost vina mea. Well, ieri pe drum m-am cam lecuit de sentimentul de vinovăție. Scuteracii ăștia sunt pur și simplu tâmpiți. De două ori a frânat bietul Deni de-am zis că ieșim prin parbriz, și o dată a trebuit sa se dea de pe asfalt cu totul ca să nu ia direct frontal câte un dobitoc de-ăsta sinistru. Nici un fel de instinct de conservare, nici un fel de gândire preventivă. Efectiv, au intrat în depășire pe principiul „dă-l dreaq, se dă el la o parte”. Al doilea cretinoid a trecut cam la 20 cm de mașina noastră și cam tot atâția și față de camionașul pe care îl depășise, în unghi. Deja îl vedeam sub roți pe nemernic, da’ a avut noroc.  

Pe drum, mi-a trimis Edgar mesaj dacă vreau sa mă uit de nisip de-ăla special ce se pune în buda mâțelor. M-am uitat pe raft, am găsit drăcie de-aia, am luat. Îi trimit mesaj că am găsit și ca i-am luat un sac, îmi răspunde să-i mai iau să aiba. Ok, m-am întors și am luat toți cei 3 saci disponibili pe raft. Raportat, apoi vine răspunsul : „Du-ți cumpărăturile acasă și vino încoace la masă, te aștept cu bere rece”. No buuun așa! În consecință, m-am dus la el, am văzut motanul E chiar superb animalul, trebuia să-i fac o poză.

Well, desigur că am stat la povești o grămadă, așa că după vreo 5 ore și 8 sau 9 beri, mi-am mișcat fizicul spre casă și am încheiat ziua în mod apoteotic, prăvălindu-mă în pat fără să-mi mai pese de nimic.

Din nefericre, de data asta nu am mai găsit chiar tot ce vroiam și nici la calitatea sperată. În fine, m-am descurcat, dar cam la limită. Așa că azi cică să mă țin de bucătăreală. M-am trezit cu oarece durere de cap, (a trecut după cafea), am tras o tură la piscină, program relax de weekend. Cu ocazia asta am constatat că mi-au ieșit niște bubițe pe piept, ca un fel de bășicuțe mici cu lichid. Am impresia că mi s-a mai întâmplat așa ceva și în Dubai, așa că am fugit de la soare și cica hai să mă apuc de gătit.

Începe să mă enerveze aragazul sau ce fel dracu s-o putea numi porcăria. Teoretic are două ochiuri normale și unul ca un fel de grill. Buci, nu se poate folosi ca lumea decât un ochi, pentru ca al doilea nu se regelază (merge numai...tare) și deci poți cel mult să fierbi ceva apa la el, că apoi orice chestie se arde sau dă pe foc sau așa ceva. Grillul ăla din mijloc este și el absolut inutil, pentru că deschiderile în grătar sunt exact deasupra flăcării, așa ca orice pui pe el invariabil se arde la extremități și rămâne crud în partea de mijloc. Așa că orice gătesc, trebuie să gătesc la unicul ochi reglabil. E clar că trebuie să-mi iau un aragaz normal, că deja e prea de tot cu panarama asta. Plus că vreau cuptor. Din nefericire, nu am văzut aragaz ni©i în Carrefour, nici în ACE. Ceea ce e îngrijorător.

No bun, m-am luat de treabă și am comis o ciorbă de văcuță acrită cu zeama a două lămâi super faine, am dres-o cu un ou și smântână, așa că sper să fie reușită. S-a eliberat ochiul de aragaz, hai sa gătesc mult urmărita mazăre. Am amestecat eu și ceva morcov și cartof (mazărea era puțină rău) și hai și cu asta. De la atâta gateală, parcă nici foame nu-mi mai era. Și aveam planuri mari și groaznice, adica ceva ficăței de pui cu cartofi piure, bașca o felie de carne de vită (ultima) pe care vroiam s-o arunc și p-aia în tigaie. Cât se făcea mazărea, hai sa dau un ochi pe net sa văd cam ce fel pot sa rezolv cu bucata aia de carne de vită. Tot frunzărind io netul, am uitat și de mazăre. Și desigur ca nemernica s-a prins, mut-o în ultima cratiță disponibilă, și hai încă nițel la fiert...Apoi, dezastru. Am adăugat ce am crezut eu ca era mărar, dar am impresia ca am luat țeapă masivă și e de fapt fenel. La naiba, că doar l-am mirosit când l-am luat și atunci mi s-a părut mărar...Sper să fie comestibila haleala.

Și căutam eu liniștit o rețetă de vită la gatar, când...a început sa se zguduie. Întâi au vibrat geamurile, și m-am mirat, pentru ca nu  auzisem mai întâi bubuitul valului, așa cum se întâmpla de obicei. Apoi a început să vibreze podeaua, s-a scuturat toată clădirea ca de un fior, și cam gata...Scurt, dar totuși destul de puternic. Primul cutremur de când sunt în Indonezia. Sper să fie și ultimul, dar cred că sunt prea optimist în privința asta.

Am pregătit un baiț cu bere, usturoi, ardei iute și ceva ierburi și am lăsat carnea în el la macerat, sper ca mâine să fie ok și sa iasă comestibilă. Dacă nu, asta e, mai încercăm.

Aaa, da. Cică hai să și mănânc ceva. Cam de mult pusesem ochii pe ficățeii de pui, așa că ieri am luat cam jumate de kil, i-am împărțit în două și azi cica ziua cea mare. Doar că, tot stând pe lângă aragaz, mi s-a cam luat de făcut ceva. Cu greu mi-am învins lenea, am făcut piureul și hai să fac și ficățeii.

I-am spălat și i-am scurs bine, apoi cu ei acolo în farfuria lor am pus cam o lingură de ulei de măsline, ceva ierburi amestecate (oregano, rozmarin, cimbru), un praf de sare și i-am amestecat așa cu degetele să se năclăiască de toate cele. Sigur, și eu m-am năclăit de toate cele, dar cu ocazia asta am constatat că era gustos sosul. Pak, tigaia mica pe foc cu două linguri de ulei la încins, l-am lăsat numai nițel, apoi zbang ficățeii și capacul peste. I-am lăsat cam un minut să prindă coajă, apoi agitat nițel să nu se prindă, luat capacul, iute niște piper proaspăt râșnit, intors și pe parte ailalta la prins un pic de crustă, iar piper. Cât s-au agitat ficățeii p-acolo, am mai adăugat o țâră de ulei și numai o idee de apă să se facă oareșce sos, și gata minunăția. Well, lovitură de grație și operă de artă. Crustă aproape crocantă, plină de aromele verdețurilor, picantă de la piper. Interiorul moale și fraged, nițel zemos. Biuuuutiful :lol:

Na de-aci dacă nu mă credeți.

Mini episod

Azi dimineață am agățat un scuter. Încă nu știu precis cum s-a întâmplat. Șoferul zice ca el a ieșit spre mine probabil din cauza unei gropi sau cine stie, dar eu nu sunt sigur. Pur și simplu a fost un "zdup" in partea dreaptă. Bun, n-a fost mare lucru, i s-a rupt scărița, n-a căzut. Ceea ce e bine. Erau 3 pe scuter, el, ea și un copil de vreo 3 ani. Slavă Domnului ca n-au căzut.

Desigur, evenimentul m-a lecuit de ideea de a mai conduce pe drumurile astea. Tipa s-a speriat rău de tot, se vedea pe fața ei, el mai puțin. Am vorbit din nou cu șoferul. El spune că scuteraciul a evitat ceva și a venit spre noi, s-a lovit de ușa din spate (pe care a lăsat o zgârietură de vreo 40 de cm) apoi eu am tras mult dreapta și am ieșit pe acostamentul de pe contrasens iar el s-a oprit pe stânga pe acostamentul lui. Probabil sperietura maximă a fost din cauză că scărița de la scuter a fost agățată de roată, nu de caroserie. În fine. Până una alta, nu-mi mai arde de condus. Ceea ce este nasol. Dar poate e mai bine așa, per total gândind. Indiferent câtă lume îți zice apoi că a fost vina lui, etc, chestiile astea te afectează.

După ce ne-am asigurat ca sunt totuși ok, eu fiind încă nesigur de cauzele incidentului, l-am întrebat cum e cu scărița ruptă a scuterului. A zis că 50k IDR o repară. I-am dat 100k, și mi-am cerut scuze pentru incident și sperietură. A fost ok, am plecat, apoi ne-a ajuns din urmă (era numai el pe scuter, tipa și copilul nu stiu unde le lăsase) și ne-am oprit iar, și șoferul  mi-a zis că mai vrea niște bani,  că nu e destul pentru sperietură. Ok, poate că în locul lui m-aș fi simțit la fel, naiba știe? Așa că i-am mai dat o suta și cam asta a fost tot...Sau nu?

Pentru ca deja de o oră jumate nu pot face nimic altceva decât sa încerc să rememorez detaliile, în încercarea de a-mi da seama ce s-a întâmplat de fapt. A încercat el să evite ceva și a intrat în mine, sau eu am deplasat mașina prea tare în stânga și l-am înghesuit? Am avut ghinion că am nimerit un fraier, sau am avut noroc că nu am făcut cine stie ce chestie oribilă?

Da, un mod perfect de a începe săptămâna...

Episodul 9. Spleen

Deci vă ziceam acum ceva vreme că e problemă mare cu umplutul timpului când nu ai mare lucru de făcut. Azi de exemplu, e una din zilele alea. E duminică, deja weekendacii se cam cară inapoi spre Jakarta și e liniște la piscină. Am stat și eu la soare de pe la nouă jumate până la 12, dar e cam cald și m-am plictisit.

Pâine am făcut ieri, 

și a ieșit absolut superbă, ceva piure mai am tot de ieri, ceva păstăi verzi, dar...o singură bere și o cutie de schweppes. Asta e cam subțire. Mâine trebuie să mă opresc la magazin să refac stocul. Oricum, în caz de secetă profundă, pot sa iau de la bar o sticlă. Am făcut și o tura mică de clătite aseară, prilej cu care mi-am pârlit jumate din blana de pe mâna dreaptă. De idiot ce sunt, desigur.

Azi văd că n-a venit tante madama aia să facă curat, dar poate vine mâine. Și așa n-am chef să o văd și nici nu-mi place să ma duc de nebun numai ca să o las să-și vadă de treabă.

Deci planuri planuri...Marți sper să ajung la Jakarta să-mi iau permisul de conducere și apoi să-mi deschid cont într-o bancă. Și dacă reușesc să ajung acolo unde am de gând, pot să mai iau diverse chestii de mâncat și de gătit.

Well, am fost la Jakarta într-o zi lucrătoare.

Am plecat de acasă la 6:00, chior de somn și fără strop de cafea în mine, așa că abia așteptam să beau o cafea. Din nefericire, nu m-am lipit. Da, ieri n-am reușit să beau o cafea toată ziulica...Trist de tot.

Partea pozitivă a călătoriei a fost că am reușit să deschid un cont în bancă (ceea ce ma aduce un pic mai aproape de marea realizare : primul salariu) și am căpătat și permis de conducere local. Nu că am mare nevoie de el, dar e bun în situații de urgență și de colo-colo, ca să nu îl mai chem mereu pe tov. șofer.

Chestie interesantă cu contul în bancă. Cardul o să-l primesc peste vreo 10 zile, pentru că e comandă specială. O să aibă instrucțiunile în engleză! Geee, auzi realizare! Nu mai discutăm de e-banking (pentru care vor cam 400eur permanent în cont) sau chestii gen SMS alert, astea deja sunt finețuri. Înapoiați rău de tot. Și birocrație...Aaaa, dar, pe formularul de cerere de deschidere cont este rubrică de nume, prenume, poreclă :). Cum bă frate să pui așa ceva pe un formular oficial?

Așa încât, am reușit să termin cu treburile oficiale pe la 3 după-amiază, am mâncat ceva că eram cam lihnit, am intrat în supermarketul cel mai apropiat de-am luat câte ceva (nici pe departe ce aș fi vrut, dar tot am reușit să acopăr o chestie importantă) și apoi hai spre Pelabuhan Ratu. E enervant ca mereu există stressul cu drumul de întoarcere. Mi se pare la fel de enervant faptul că depind de stimabilul ăsta și deci trebuie să țin cont și de faptul că poate nu are chef de condus 10 ore într-o zi. Bine, nu e chiar vina mea că nu are alta slujbă decât asta, dar tot ma simt aiurea. Poate el e fericit că mai mergem așa, că se capătă cu un ban extra.

Oricum, ideea este că o să încep să mai conduc pe drumul de întoarcere spre casă, să mă mai obișnuiesc cu mașina și cu comenzile astea puse aiurea. Dacă atâta amar de lume conduce așa, ar trebui să reușesc și eu.

Deci am plecat din Jakarta (de la biroul HO) pe la 16:30. Jakarta e la fel de aglomerată și în cursul săptămânii ca și în weekend, că doar nu degeaba au 60% șomeri. Și dacă nu-s la muncă, sunt pe stradă. Și uite așa parcurgi un kilometru jumate în 40 de minute L , încercând să ieși pe autostradă. Iar coada are la origine faptul că fiecare mașină trebuie să se oprească la gheretă și să plătească. Sigur, ar fi putut implementa același sistem ca în Dubai, dar aici se pare ca e mai important să dai niște joburi unor prăpădiți care să stea în ghereta aia decât să plătești unii mai deștepți și deci mai scumpi chiar dacă ceva mai puțini ca număr. Apoi, nimeni nu pare sa pună mare preț pe timp și punctualitate în țara asta. So, why bother? Pe la 18 abia reușisem sa ieșim pe autostradă. Parcursesem cam 3.8km deja J . Restul drumului n-a mers prea rău, așa ca tot 5 ore am făcut până acasă. Șoferul meu a dat ca lumea în pedala aia și am mai recuperat pe parcurs.

Am urmat sfatul lui Marius și am făcut rost de două lădițe de polistiren, cu capac, folosite uzual la transportat peștele. Astea le-am luat de la un tovarăș pescar (avantajul unui sat mic, toată lumea cunoaște pe toată lumea, așa că șoferul meu imediat a găsit pe cineva), dar amândouă sunt noi nouțe, ne folosite. Așa că am rezolvat (sper) și problema cu lada frigorifică și transportul alimentelor perisabile de la magazin până acasă. Inițial am vrut să iau una mare, pentru ca mi s-a părut groasă și rezistentă mecanic. Dar apoi m-am gândit că dacă nu iau prea multe cât să o umplu (și de obicei nu iau) o să fie mai puțin eficientă decât una mai mică umplută aproape de tot și cu gheață aranjată în jur. Așa ca am luat două, mai mici. Am dat pe ele cam 4 euro. Ceea ce nu mi s-a părut chiar mult, țînând cont că o ladă frigorifică de la magazin e cam 50 eur la dimensiunile alea...și cred că tot polistiren are între pereții ăia.

Am avut o zi interesantă în șantier. Chinezii au băgat rotorul în generatorul 1, așa că mai toată ziua am stat acolo. În picioare, desigur, și fără să se gândească cineva că poate aș bea și eu niște apă. OK, nu toți contractorii au idei de-astea (Hyundai avea grijă, cu Fisia puteai să mori acolo) așa că am trecut peste.

Ideea era că lucrarea respectivă, deși foarte importantă, este cam plicticoasă. Sigur, este interesant cât aliniază rotorul și mișcă 50 de tone câte 3 mm în sus sau în jos, dar apoi, când începe treaba de rutină (sau când au tras deja tot vinciul și trebuie să-l deruleze înapoi ca să mute punctul de ancorare), nu mai ai nimic de făcut decât sa te uiți...în gol.

Iar cine mă cunoaște, știe deja că mie nu-mi trebuie mult să „plec”. Am avut o grămadă de timp să privesc în gol și să mă gândesc la diverse. Și stăteam eu așa, și am simțit că ma cuprinde un fel de pace interioară. Parcă aș fi fost o mașină bună (A4 cu cauciucuri noi, poreclit Syyara Bedah, de exemplu), care după mulți kilometri de asfalt rupt și peticit și prost aliniat, intră pe o zonă cu asfalt nou și perfect drept. Toate zgomotele se duc, rămâne numai zumzetul motorului și fâșâitul pneurilor...Și toate lucrurile par să fie la locul lor, și nimic altceva nu pare sa mai conteze. Pur și simplu te simți bine.

Well, n-a durat prea mult senzația respectivă (ca orice lucru bun, nu ține mult), că au venit ăștia de la client și au început sa pună întrebări „deștepte”. Păi mă tovarăși, dacă erați așa de curioși, de ce p#l@ mea n-ați stat și voi TOATĂ ziua acolo să vedeți ce și cum? Ați venit 20 de inși la început, v-ați făcut poze lângă rotor, apoi ați dispărut cu toții ca măgarul în ceață și ați venit la sfârșit să aflați „Acum ce fac?” „Și aia cum au făcut? Da’ ailaltă?”

Mno bun, până la urmă am plecat și eu de acolo când lucrau la montat lagărele să aibă rotorul pe ce sta.

Am continuat ziua în mod apoteotic, cu facturile către HO. Acuma când or să ajungă la Frankfurt și când mi le-or și plăti, naiba știe. Nu prea mai e în mâinile mele.

Cireașa de pe tort, la întoarcere am condus eu. Am fost șoferul șoferului meu :). Fun. Trebuie repetată șmecheria, că nu prea știu cât e de lată mașina și am tendința să cobor cu roțile din stânga în șanț. Asta și din cauză că șoseaua este foarte îngustă și toată lumea are tendința să meargă pe mijlocul ei. Da, și nu sunt marcaje pe mijloc, între sensuri, ca să te poți ghida după ele. Mai am de învățat...Dar am ajuns acasă în timp normal, ceea ce nu e rău pentru prima oară.

Mi-am petrecut o bucată din seară cu o tură la piscină, apoi am conceput o hyper-ultra-mega supă/ciorbă de pui, și gata. Alune, bere și "Rome". Că de mâncat n-am avut chef să mănânc nimic. Următoarea haleală în plan: paste bolognese cu carne de vită. Apoi mazăre cu pulpe de pui, dar trebuie să verific dacă am destulă mazăre, că nu știu cât e într-o cutie. Dacă între timp mai fac rost de cartofi (poate se găsesc în piață) poate fac și o salată orientală. Dar asta mai încolo, că deja cu ce am zis pâna acum s-a acoperit mai bine de-o săptămână.
Vineri am condus iar spre casă, și merge bine. Mașina nu prea îmi place, nu sunt adeptul chestiilor ăstora înalte, dar e foarte potrivită pentru drumurile de aici. Așa că bună-rea cum este, face treabă.
Se pare că am cam exagerat cu statul la soare în weekend, ca m-am cam transformat într-un gen de lobster. Încă nu ma ustură, dar azi am cam simțit soarele pe umeri și am decis să ma retrag. Și da, clătitele au ieșit bune și de data asta ;) dar am constatat că nu-mi mai plac chestiile alea prăjite. Chicken nuggets, sărăciile alea. Au fost bune la început, când nu aveam altceva de mâncare. Acum când deja îmi gătesc singur chestii comestibile, încep să-mi aduc aminte de ce le ocoleam cu atâta ardoare în Dubai. Sunt pur și simplu nașpa.