Episodul 41. Weekend în natură

Să vă povestesc numai un pic despre ceva weekend. Ăla trecut adică, pentru că ăsta n-a fost chiar uber, deși n-a fost rău de tot.

Așa. Deci se discuta despre mers în ceva excursie sâmbăta trecută, la un parc amenajat într-o pădure de pini de pe lângă Sentul. Asta e la vreo 30km sud de Jakarta, dar din fericire se ajunge repede de pe toll road.

Am plecat de vineri după-amiază din PLR și după ore multe și chinuitoare am reușit să ajung la Radu. Drumurile spre Jakarta au ajuns un chin. Muncesc (nițel cam în zadar, dacă mă întrebați pe mine) tovarășii ăștia la ceva drum acolo și e o porțiune foarte îngustă. Practic pe acolo nu pot trece mașini mari în același timp. Cum localnicii nu sunt renumiți nici pentru inteligență nici pentru bun simț, de foarte multe ori se trezec doi de-ăștia cu patru oo fiecare să se bage până în fund la taxatoare și gata pozna. Nu mai poate trece nimeni. Data trecută am avut nevoie de o oră și 20 de minute pentru 500 de metri parcurși. La asta se adaugă faptul ca în exact aceeași zonă, drumul este complet explodat. Șanțuri, gropi, bolovani. Și peste toate astea, motoretele și minivanurile care se bagă peste tot. În tot haosul ăsta, apare un bunicuț nițel retardat care împinge un căruț cu roți de bicicletă pe singura bucată a drumului rămasă nedistrusă. Complet rupt de realitate și de cei 400 de oameni care nu se mișcă cu orele, împinge căruciorul și speră să vândă niște gogoși fierte. Asta cu vândutul diverselor chestii lângă șosea e o afacere foarte înfloritoare. Sunt o grămadă de tovarăși care merg pe lângă coloanele de masini oprite și oferă apă, suc, snacksuri, de-astea. Desigur că dacă drumul ar fi mai bun, s-ar circula cu aproximativ 35-40 km/h și atunci ciuciu vânzare. Uneori am impresia că intenționat nu vor să repare bucata aia de drum, ca să aibă ăștia clienți.

Ok, sâmbătă dimineață s-a dat adunarea, mașina lui Radu cu 7 inși în ea, la mine Victor și Daiva. Am plecat de la Radu și am format coloana pe autostradă. Adică am încercat, că Radu nu s-a prea gândit că noi nu știm unde trebuie să ajungem și după vreo 10 minute deja l-am pierdut în ceață. Ne-am regrupat la ceva centru comercial în Sentul, și apoi am mers la munte. La intrare, iarăși frumusețe. Costă 10000 IDR/persoană pentru localnici și 300000 pentru turiști. WTF!? Mai ia lumea acolo un 50% în plus, dar de 30 de ori mai mult??? Din fericire, Radu și  Teo au reușit să-l convingă pe cerber (pe limba lui) că suntem ne-turiști, și am plătit taxa cea mică.

Desigur, e o metodă clară de a îndepărta pe eventualii doritori. Nu trebuie sa fii mare geniu ca să-ți dai seama că nu am fi dat banii ăia nici omorâți și la fel gândesc mulți. Așa că nu rămâne decât să te miri cum reușesc cu atât aplomb și deosebit succes să se împuște singuri în picior. Tot ce fac este să miaune peste tot că "vrem investiții externe, suntem saraci, dați-ne bani", ca în momentul în care te văd să urle din toți plămânii "Nu vă vrem aici, cotropitorilor! Albi rasiști ce sunteți! De-aia nu trimiteți turiști aici, că sunteți rasisți și colonialiști!" Ca și saudiților, le e greu să priceapă că modul lor de abordare a problemei nu aduce beneficii. Hai mai bine vă zic despre parc. Desigur, vor taxa aia la intrare. Ei, pentru numai câțiva bănuți în plus față de taxa aia modică, nu numai că localnicii intră în parc, dar o fac cu motoreta. Că doar de-aia vii în parc nu? Să mergi cu motoreta! Rrrrright!

Așa că mergi relaxat pe alee, și din spate apare o pârțâitoare de-aia, lăsând în urmă duhoarea și norul de fum specifice motoarelor în doi timpi. În caz ca nu știți cum e aia, trabantul și wartburgurile aveau motoare în doi timpi. Am răbdat un dobitoc, doi, deja la al treilea îmi doream să întind un fir de oțel la nivelul potrivit și să mă apuc de filmat decapitările...Le-am zis ideea mea și celorlalți, dar nu au fost foarte încântați de metoda mea de rezolvare a problemei. Cică sunt prea brutal și sângeros, imagine that...În plus, toți retardații se opreau și se întorceau să ne întrebe dacă nu cumva vrem să ne urce ei până sus. Mistah, mistah, ride mistah? Mi-am băgat adânc mâinile în buzunare ca să nu-i strivesc țeasta de un pietroi, cu cască cu tot. Mă urangutan nenorocit (îmi cer scuze urangutanilor pentru comparație, sincer), dacă tu bolborosești pe limba ta ceva, înseamnă că te aștepți să și înțeleg nu? Dacă te înțeleg, înseamnă ca sunt de suficientă vreme aici ca să știu că ești un dobitoc sinistru și deci nu am nevoie de tine. Iar dacă presupui că sunt unul dintre walking ATMs, de ce p@#$la mea îți mai dai drumul la gură știind că nu înțeleg o iota din ce zici??!!! Vită, fii sigur ca dacă am nevoie de ceva întreb eu singur!

Se putea intra și cu mașina, dar aia nu era extraordinar de deranjant. În primul rând pentru că unele dintre masini chiar își aveau sensul acolo. Mă refer la cele cu care veneau pasionații de mountain-bikes. În parcul respectiv sunt amenajate trasee speciale pentru asta, și chiar sunt folosite. Părerea mea ar fi că puteau să permită accesul numai mașinilor care aveau și biciclete pe ele, dar în fine, e țara lor nu a mea.

Am mers noi p-acolo, și e chiar mișto dacă te duci nițel mai alături de drumul pietruit. Copacii sunt frumoși, e suficient de curat (chiar surprinzător, considerând locația), iar la capătul de sus al pistelor pentru coborâre (ale bicicliștilor) e un chioșculeț de unde poți lua ceva apă și suc rece, nucă de cocos și chestii de-astea.

Am întâlnit și un exemplar al faunei locale, pe numele lui Gigi-târâtoru' (a.k.a. Rhabdophis_subminiatus)

Nu am stat la discuții cu el, dar se pare că ești relativ în siguranță dacă nu ești broască sau șopârlă...

După ce am terminat noi cu plimbatul p-acolo, ni s-a făcut cam foame așa că am luat cool-boxurile și ne-am retras să halim și să facem planurile pentru următoarea perioadă. Am ales o văioagă lângă un pârâu și am mâncat pateu de ficat (excelent, făcut de Radu) și diverse brânji și alte șmecherii, dat pe gât vreo două beri și cam asta. Eram noi în toiul discuțiilor când a apărut un tovarăș localnic împreună cu mijlocul lui de subzistență:

Și un prim plan cu șeful turmei:

Este un localnic adevărat! Are o expresie foarte hotărâtă, de revoluționar convins. Doar că nu pare să-l deranjeze că e în noroi până la gât, ba chiar aș zice că-i place, nu? Cam ca ăstora de pe șantier...

Mult prea multe nu mai sunt de zis despre plimbarea asta. Am ajuns acasă (la Radu, adică) după-amiază și am avut la dispoziție vreo 2 ore să ne pregătim pentru evenimentul serii, Roving Inside. Nu mă întrebați de ce  se cheamă așa de complicat (în loc de "hai să ne strângem într-un bar că e bere gratis, ceva haleală și ne și distrăm") da' asta a fost alegerea lor.

Barul destul de mișto, organizat cu ceva diferențe de nivel. În partea de jos o zona cu mese, mai sus barul propriu-zis. Ne-am împrăștiat de cum am ajuns în zonă, eu rămânând aproape de noul meu prieten, Sebi. Orădean lucrând în Budapesta, ceva mai înalt decât mine și cu aceeași constituție atletică cu indicii clare de apartenență la tagma băutorilor de bere (a se citi : quite obvious, large capacity beer tank, a.k.a burtoi).

Am degustat noi câteva halbe (vreo 3 poate?) când au început distracția ăia de jos. Prima șmecherie a fost ceva concurs de băut bere cu furtunul. Adică exista o combinație de pâlnie și furtun, se turna halba pe un capăt și nefericitul trebuia sa facă față debitului. Unii au avut mai mult succes, alții mai puțin, dar păreau ca se distrează. Dup-aia, omul cu microfonul a anunțat că Justin (ceva chinez australian, aș zice), campionul ne-contestat la băut bere-viteză, își pune la bătaie centura de campion.

- Eh, no stai așee măi dragă, zice Sebi. Bogdane, ne dăm și noi jos la ei?

- Sigur da, șo pe ei!

Așa că am coborât împreună în arenă, dar din nefericire nu mai era decât un loc la masă. Sebi s-a alăturat, și readyyyyy?? steadyyyy!!! GO!

Pune Sebi mâna pe halbă, bâldâbâc peste cap, zdrang cana pe masă, în uimirea totală a asistenței. Nici n-au apucat să-și dea seama când li s-a întâmplat. Iar cel mai afectat de eveniment era sărmanul Justin, căruia chiar nu-i venea să creadă că i se întâmplă așa ceva! Pur și simplu, omul suferea. Galeria românească în schimb jubila, aplauze peste tot, urlete de încurajare, tot tacâmul!

Cât l-am felicitat eu pe Sebi și am mai băut împreună vreo două halbe în cinstea victoriei, jos se organiza ceva similar, dar pentru tante, cu apă minerală. Aplauze politicoase și cam atât, așa ca era cazul sa inventeze rapid ceva nou pentru distracția cetățenilor deja înfierbântați. So, let there be Beer-pong! Șase halbe în capătul mesei, iei mingea de ping-pong și o arunci într-o halbă. A intrat, bei halba!

După trei tentative nereușite, un englez a spart gheața, apoi o localnică. Sebi era pe la budă probabil, așa că de plictiseală m-am dus și eu în zona de jucat. Un tip de acolo mă bate pe spate și zice ceva, io zic înapoi "yeah, sure!", iau un biloi și zbâc, derect, da' derect în halbă! Urlete de extaz, apare Marius lângă mine, ia biloi și zbang și el în halbă. Am ciocnit tovărășește cu toată lumea, și s-a produs revelația. Aplauzele pentru învingători erau însoțite de prezentarea clasică "Icsulescu, from <insert country here>".

Desigur când s-a strigat "Bogdan, from Romania" și apoi "Marius, from Romania" iar mai devreme fusese "Sebi, from Romania", trendul era clar: Romania vs. Restul lumii. Urlete de încurajare, așa că hai pe echipe. România vs. Restul lumii la beer-pong. Cine baga bila în halbă, obligă adversarul să bea halba. Mno bine dară măi...

Long story short, i-am bătut măr, fără sa bem nici o halbă. Ceea ce ne-a cam întristat, că sincer nouă ni se rupea în 16 de concursul lor. După ce am marcat amândoi câte o lovitură, noi aveam în continuare 6 halbe de nimerit, ei numai 4. Așa ca ne-am oferit să le bem și noi halbele lor, să fie egale sansele pentru tura doi. Inutil, așa că Marius a aruncat cu spatele următoarea bilă, iar eu așa, în scârbă (să fiu sigur că nu nimeresc). Degeaba, a treia rundă le-am marcat iar și am fost încununați câștigatori. 

Dup-aia au jucat twister și i-au spulberat Marius și Cristina...

A fost o seară clară de Romania uber alles, am turnat x beri în mine și a fost super. Și mai meseriaș a fost când ne-am dat seama că noi ne distram, iar unii dintre participanți le luau chiar în serios. I mean, Justin era făcut verde de nervi că a pierdut coroana de campion, așa că a venit la Sebi să-l provoace la o revanșă. Amândoi ne-am prins de când l-am văzut că ăla își taie dreaq venele dacă nu câștigă, așa că Sebi a băut așa molcom, ăla a aruncat direct în stomac jumate de halbă și daaaa, a câștigat! Sebi l-a bătut încurajator pe spate, a recunoscut că e cel mai bun și gata ce mai, fii căpitanul nostru bă! Aceeași fază cu tantea localnică de la concursul de beer-pong. Stai să mai arunc o bilă că mi-au alunecat ochelarii. Înca una că m-a incomodat poșeta. Încă una că mă strânge papucul stâng. Își dorea atât de tare să câștige, că uitase că era acolo să se distreze.

Eeeeei, și duminică dis de dimineață, hai cu barca!!

Ne-am strâns la ora care trebuie la locul cu pricina, am făcut cunoștință cu cine mai era nou în zonă, și hai pe barcă.

Am plecat pe la opt din marina. De-a lungul canalului de ieșire, niște vile super arătoase. Arhitectură modernă, noi, încă ne stricate de vreme, tot ce trebuia. Mi-ar fi plăcut sa locuiesc într-o casă de-aia. Dar nu acolo! Gizăs cum putea să PUTĂ!!! Aveai senzația că navighezi pe o imensă canalizare deschisă. Apa era neagră complet, pluteau tot soiul de chestii, și în general îți venea să vomiți la modul ultra! E incredibil cum ar putea să se gândească cineva că e o idee bună să investești bani serioși, nu glumă, intr-o casă amplasată pe marginea unei imense canalizări deschise...

Din fericire pentru sistemele noastre olfactive, mirosul s-a diminuat pe măsură ce am ieșit spre larg, apa s-a curățat și ea și a căpătat o culoare plăcută.

Așa că pentru aproape un sfert de oră, am fost cel mai fericit pește din acvariu. Viteză, vântul în păr, motoare, siajul superb în urma bărcii...

Deci am mers cam un sfert de oră sau așa ceva, și am ajuns la prima insulă. Am înțeles ca e proprietate privată, așa ca nu am stat decât vreo 10 minute sa ne clătim ochii. Pentru ca aveai cu ce ți-i clăti, mai ales după privelștea jalnică de la ieșirea din portul Jakarta. Well, check this out:

Absolut incredibil...Mno bun, călătorului îi stă bine cu drumul, așa că am purces din nou la drum spre insula pe care urma sa petrecem mai mult timp la înotat și snorkelling.
Poză cu maimuța. Adica Sebi și maimuța, that is.

Ăsta e debarcaderul. Chestia aia mică ce se vede alături era o plasă în care locuiau niște crabi mari, oferiți spre vânzare. Guztoooozzzzzz!!

Singura parte mai nașpa aici a fost că apa era la adâncimea asta de juma de metru până hăt departe. Mergeai prin apă până la genunchi de oboseai (plus înțepatul în resturi de coral, bonus) până să poți să te înșiri la un snorkelling.
Am stat pe insula asta vreo câteva ore, și a fost super. Numai ca ni s-a făcut și foame, așa ca hai iar la drum către o altă insulă, gazda unui restaurant bun.
Aveau stimabilii acvarii cu pește ca la piață, îți alegeai prânzul cu deștul propriu. Mai alături aveau niște țarcuri în care locuiau niște rechini, remora, și o grămadă de alți peștoci.

Iar dacă vă întrebați cumva ce s-a întâmplat cu crabii cumpărați de pe insula precedentă...Nu vă mai întrebați. Uite-i!

Sincer, mi-a părut rău că s-a terminat. A fost foarte mișto. Ne-am mai oprit într-un loc pentru snorkelling, și a fost super și acolo. Mi-a părut rău că mi-am abandonat echipamentul (masca, tubul și labele) în Dubai, dar o să-mi iau probabil altele de aici. Poate ceva mai bune, și să le păstrez ca atare.
Dacă mai fac rost de poze, o să editez postul și le tot adaug, așa că țineți aproape.

Episodul 40. Aniversare...

Da dragii moșului, s-a făcut un an de când sunt pe meleagurile astea. Nu că ar fi băgat de seama cineva, nu. Dacă până și eu am uitat, de ce ar fi ținut minte altcineva? Și dacă și-ar fi adus aminte, what difference does it makes?
Bine, ieri am fost ocupat la Imigrasi să rezolv cu extinderea vizei. Că vorb-aia, trebuie aplicasi la imigrasi și tot restul.
Aplicasi, imigrasi, renovasi, inspecsi, polisi, konstruksi, sertificasi, manajemen, enjiniring, parkir and so on, and so forth. E chiar mișto, că poți înțelege chestii de bază chiar dacă între cuvintele de tipul ăsta mai apar și tutup masuk hati-hati keluar și încurcătura standard de dipnabnagkanganten_mjjjjrtttwtf! Ah, și bomboana de pe colivă, am văzut scris pe un camion al companiei petroliere (PERTAMINA) scris "jipiel". Așa, ca un cuvânt separat, nu acronim. Pathetic...
Chestie care îmi aduce aminte de Mahmud (safety officer la AREVA) care îi zicea lui Nick că "I spoke broken Malayalam, Sir". Adică punea "-la" la sfârșitul cuvântului englezesc și aia era malayalam. Bine, adevărul e că suna foarte aproape de original, limba aia fiind cunoscută ca având în componență doar câteva sunete: p, r, l, a și cam atât. Așa că hamerla ladderla spannerla.
Mno bun, să revenim la oile noastre. Deci înainte de sărbători (săptămâna trecută, that is) am fost iar la ei, în încercarea de a rezolva problema cu viza. Doar că atunci, fiind miercurea aia ultima zi înainte de un weekend foaaaaarte lung, sistemul saracul de el "s-a blocat" și nu a mai putut fi repornit. Al naibii sistem, cum s-a stricat el cu 4 ore înainte de sfârșitul programului exact în ziua de dinaintea sărbătorilor...Well, având în vedere că nu are sens să te duci acolo și să urli în fața ghișeului "buuuuuulllshiiiiit!!!" a rămas să revin. Ceea ce am și făcut, ieri.
Am plecat normal de acasă, trecut pe la birou, ajuns la Imigrasi pe la 13:30, nu cred că a durat mai mult de trei sferturi de oră toată afacerea, cu așteptat cu tot. Frumos, destul de bine (și surprinzător) organizat pentru tovarășii ăștia, așa că am plecat la oarece cumpărături. Ei, pe la 16:30 eram gata și cu alea, și la 16:45 ieșeam din parcarea mall-ului. Mă așteptam să pierd mai mult timp în Jakarta, fiind ora de vârf și tot restul, dar am ieșit cu bine pe autostradă, ok și la ieșirea de la Ciawi, și apoi...s-a cam dus dreaq norocul. Stai, și stai și apoi mai stai nițel. Ori te grăbești undeva? Deci verificați asta afară :lol: La ora 16:45 navi spune 152 km până acasă la Ocean Queen. Am parcat în fața vilei la 23:30, după ce Deni a condus ca la raliu pe serpentinele de după Cibadak.
Așa încât, momentul aniversar (24 Mai, ora 15:40) s-a cam pierdut în negură. Și Bintang, că la ora aia probabil haleam și halbeream în 99's, lângă Ranch Market.

De ziua în sine v-am zis până aici. Acum să zicem câte ceva și despre semnificația în sine a momentului. Partea psihologico-pufi, aia care nu se vede cu ochiul ne-dilatat.
Vremea e în continuare foarte capricioasă. Nu știu cum arată în mod normal sezoanele la ăștia, da' ăsta cu ploaia trebuia să se fi dus în spume și să înceapă ăla uscatul. Hai, o ploaie la două săptămâni nu e bai, ba chiar benefică pentru verdeață. La două săptămâni am zis, nu la două zile! M-am legat de vreme pentru ca asta se leagă foarte strâns de șantier. Un an de zile pe șantier...
E enervant șantierul ăsta. Și vremea. Luni e soare și frumos. Marți dimineață la fel. Adică tocmai bine când faci inspecția săptămânală (Which is complete bullshit, e doar pierdere de vreme, dacă nu face nimeni nimic să rezolve problemele văzute. În fiecare săptămână e același lucru, vedem aceeași mizerie, de luni de zile. Nimeni nu dă doi bani. Și eu și Edgar ne țipăm plămânii, arătăm cu deștu', so what?). Crăpăm de cald trei ore în șantier, înotând în noroi și mizerie, iar după amiază începe să plouă. Și dă-i și plouă...O ține așa vreo 4 ore, cât să fie sigur că s-a făcut la loc tot noroiul care doar ce se uscase. Apoi se face iar cald și soare. Mult mai cald, adică. Asta ca sa nu va gândiți că se răcorește cumva în timpul ploii. Nu, e doar mult mai umed. Soare se face până sâmbătă la prânz vreau să spun, că doar n-o să fie vreme faină în weekend, nu? Și tot așa ciclic, natura râde de mine la modul cel mai ticălos, ca o hienă nemernică pusă pe glume proaste.
Șantierul...În alte locuri, în jumate de an deja aveam o grămadă de sisteme gata. Aici nu e nimic gata de funcționare. Bucățele ici și colo, jumătăți de sisteme, țevi gata, cabluri gata, hopa, nici un instrument instalat. Instrumente instalate, ok, no problem, doar că nu e nimic configurat în DCS. Ok, hai că le configurăm acum. Ete na, pe ce să le configurezi, că dulapul unde ar trebui sa ajungă toate semnalele astea nu e cablat încă. Cum nu e cablat? Așa bine, ca aici se pare ca niciodată nu știe stânga ce face dreapta, iar dacă le zici chinezilor "Cine este Chief Commissioning Engneer în proiectul ăsta?" ți-l arată pe unul mic și slab care stă într-un colț, nu vorbește engleză (obviously) și care în general arată ca și cum și-ar dori să fie în orice alt loc în afară de ăla. Iar lucrurile continuă similar cu tot restul. În ritmul ăsta, în loc să stau aici doi ani, o să am de stat vreo 4. E bine, sau e rău?
Păi asta ne aduce înapoi la cifra asta frumoasă, un an, si la restul bullshitului filozofic.
Reciteam ce am scris anul trecut pe vremea asta, și îmi dau seama că eram calm. Probabil latura fatalistă din mine a reușit să convingă restul că "se poate și mai rău". Și probabil chiar așa e, din câte mi-a povestit Edgar despre Sudan și  Saudi...Adică sigur așa e, dintr-un punct de vedere cel puțin.
Nu îmi place chestia asta cu "lasă că-i bine și așa". Nu mi-a plăcut niciodată, și nu cred că am de gând să încep acum. Doar că stilul ăsta ciclic în care se împing limitele acceptabilului e nesuferit. Stai și tu ca un Derp normal și îți deguști berea, și îți zici că "hey, this isn't THAT bad, isn't it?". Doar că Mr. Brain decide că e timpul pentru nițel trolling și îți amintește de chestii de gen Dubai, Siara bedah, autostradă, călatorii frumoase, Musandam, Germania, și alte asemenea. Și desigur că parcă berea nu mai are gust chiar așa de bun (fuck, Becks e mai bună iar Urquell Pilsner ce să mai vorbim, asta e bere sau ce dreaq e?), îți dai seama că e futere de cald și te bâzâie niște insecte, dacă vrei să mănânci cam trebuie să-ți faci, dacă vrei să pleci undeva trebuie să suni șoferul și să speri că e disponibil, și doamne fere să îți lipsească ceva din frigider sau din baie, că ai pus-o elegant de tot. Toate chestiile cu care abia reușisei să te împaci în sinea ta, revin ca un bumerang/tren și te terciuiesc deplin. Zbaaang, no more tits. Sorry, I meant teeth. Ah, and you're pissing blood. And puking your own liver out. And your spine is broken in three places. That kind of things. Otherwise, you're just fine...
Și apoi apare efectul de domino. Și lucrurile care te enervau numai într-o oarecare măsură încep sa ți se pară complet de neacceptat, și iar și iar și te trezești urlând. Și vrei să omori pe cineva, să strici, să îți verși furia într-un anume fel sau măcar să găsești un vinovat pentru mizeria respectivă și...
Ești singur. Nu e nimeni în jurul tău. Nimeni căruia să i te plângi sau cu care să poți concluziona filozofic "well, this sucks" în timp ce deschizi altă cutie de bere, sau  măcar cineva pe care să-l bați la sânge. Așa, just for kicks. Vrei să spargi un vas ceva dar bucata rațională din creier îți reamintește că e foarte posibil să nu poți înlocui chestia respectivă decât peste 3 săptămâni, și asta dacă o să ai timp. Și furia fierbe în tine și încet-încet se transformă în disperare. Nici măcar să fii furios nu mai poți, pentru că nu ajută la nimic.
Și uite-așa fain-mișto te transformi într-o legumă modernă: pe afară arăți ca în poză, ba chiar mai bine, dar pe dinăuntru ești aproape congelat, și sigur nu mai ai aceeași savoare pe care o aveai odată. Te-ai transformat într-o poză prăfuită a ceea ce erai, și habar n-ai când ți s-a întâmplat asta. "Back in my days" devine ceva al dracului de real și tangibil și îți dai seama că ești bătrân. Foarte batrân.
Și totuși, ce te mai ține în funcțiune?
Păi tot efectul ăla de domino, care e cumva ciclic. Pentru că după ce ajungi în starea aia de disperare și depresie, exact imaginile care te-au adus acolo (Dubai, Siara, Germania, etc.) te ajută să-ți revii. Și te gândești la lucrurile pe care le-ai avut și la momentele pe care le-ai trăit, și te gândești "Fuck yeah, am fost acolo. Am avut o viață frumoasă, am văzut și am trăit lucruri la care alții nici nu visează. Bieții de ei, ce săracă trebuie să fie lumea lor...Nici măcar nu au amintiri frumoase, d-apoi altceva. Et in Arcadia ego..."
Eh, și uite un gând dintr-ăsta te face să zâmbești în sinea ta, ștergi pe furiș lacrima care s-a adunat în colțul ochiului (well, sigur a fost ceva gâză, mi-a dat în ochi) și iei o halbă ținută câteva minute în congelator, deschizi o bere rece...Și constați că e ultima pentru că ai uitat să iei data trecută când ai fost la magazin și iar te apucă dracii. Ce ziceam mai devreme? Ciclic, da.
Pentru că ciclic pare să fie cuvântul definitoriu pentru viața de aici. Plictiseala alternează cu momentele când nu știi ce să faci mai întâi, apoi stările de nervi alternează cu cele de calm și relaxare, și tot așa. Probabil schimbările astea sunt benefice. Dar la un moment dat încep să se simta limitările. Locul e o cușcă în sine. Una nu foarte mare. Și deși lucrurile alternează suficient de des cât să nu o iei razna imediat, nu alternează suficient de rar, iar senzația de nou sau inedit se tocește cu repeziciune.
- Ce faci vecine?
- Bine vecine. Ce-ți fac copiii?
- Bine vecine. Și ai mei, și ai tăi?
- Bine vecine. Salut vecine.
Neverending story.
Fuck, cred că iar am nevoie de o plecare undeva, să mai fac plinul cu lume normală și civilizație. Da' n-am unde. Sunt un pește mirat într-un acvariu second hand.

Episodul 39. Telefonul

Dacă nu știați, aflați acum. Telefonul meu a fost grav(id) bolnav.
Simptomele de cancer au început de mai multă vreme, cu apăsat din ce în ce mai greu tastele. Nu, nu e vorba de efort. Vreau să spun că apăsam de câte trei ori ca să ia comanda o dată.
Cam luna trecută pe vremea asta, a avut primul atac cerebral. Slide cover, în loc să apară ecranul normal de după deblocare, s-a întâmplat exact...nimic. Apăsam de tasta de apel de mi se tocea dejjjtul și tot degeaba. Am zis inițial că s-au murdărit contactele și e cazul să-l curăț nițel cu oarece produse alcoolice. N-am scule, așa că am desfăcut ce șuruburi am putut cu vârful briceagului, dar nu am reușit sa ajung la locul faptei. Două șuruburi sunt ascunse într-un fel de tunel, și vârful briceagului era prea lat ca să încapă acolo. În plus, am cam văzut că în alte părți (vizibile cu ochiul nedilatat) erau micro-întrerupatoare, deci șansele să fie contacte oxidate dincolo era din ce în ce mai reduse...La doar câteva zile distanță, un nou atac. De data asta, S5200-le meu viteaz a dat ochii peste cap și a înțepenit cu limba scoasă. Cam așa , adică:

Am luat decizia (ero(t)ică de-altfel) să îmi iau telefon nou, mai ales după ce am constatat că ăsta e în serviciu deja de 3 ani. In phone years, that equals (at least) 30 human years, trust me!
Am făcut oareșce săpături arheologice, investigații, interviuri, și m-am decis la un Motorola Defy+. Gorilla glass, IP67, taman bun pentru zona asta ploioasă. Plus că e smart phone. Adică, măcar unul din noi să fie smart, nu?
Am căutat modelul în Jakarta, dar nu l-am găsit în mall-ul unde m-am uitat eu după el. Întrebat din nou Radu de unde l-a luat pe al lui, aflat, da' n-am apucat să ajung acolo și nici timp de colindat Jakarta n-am avut atunci.
Plin de încredere, am scos din sertar vechiul și prăfuitul Nokia 3410, în ideea că o să-l folosesc până când reușesc să revin în Jakarta si să caut mai în amănunt. Din nefericire însă, majoritatea numerelor de telefon le aveam stocate în memoria telefonului cel decedat (nu în SIM), așa că a fost aiurea tare...
În vremurile lui bune, 3410 stătea cam o săptămână cu o încărcare. Doar că vremurile lui bune au apus de ceva ani, așa că acum săracul de el nu mai duce nici 24 de ore. Lăsat peste noapte pornit, a doua zi spre sfârșitul programului bateria era gata. Trist. Și enervant desigur.
Ideea geni(t)ală mi-a venit într-o zi pe drum spre casă, când am trecut pe lângă un atelier de reparat telefoane. Așa că l-am trimis pe Deni cu telefonul să afle ce si cum și dacă se poate face ceva cu decedatul. Poate e doar în comă, nu mort de tot...Mi-a adus sărmanul telefon cu arcul de la slide sărit, dar cu un diagnostic: e fufu cablul care face legătura între corpul telefonului și slide, și durează o săptămână să vină panglica cea nouă de la Jakarta. Costul operațiunii: cică 200000IDR. Adică 16€, care va să zică. Cum noul telefon urma să coste pe la 200€, am zis că e ok să fac încercarea. Diagnosticul în sine iarăși avea sens. Butoanele care nu funcționau erau toate pe slide. Butoanele cu tastele mergeau ok, controlul camerei foto mergea ok, interlocutorul mă auzea (când reușeam să stabilesc conexiunea, that is). Toate astea erau plasate pe corpul telefonului, tot ce era pe slide mergea prost sau deloc: difuzorul (nu auzeam interlocutorul, nu suna telefonul), tastele de navigare în menuuri și cele de apel/cancel, dungi aiurea pe ecran.

Initiate Rant mode...Rant mode initiated...
Ranting.
Eh, locals...Doar nu vă așteptați să aibă cuvânt sau să înțeleagă ce le spui. De-aia l-am și trimis pe Deni să rezolve, ca să vorbească ei între ei. Da' în fine, și asta "e grele" la o adică.
Serios de tot vorbesc, am momente în care îmi venea să-i strâng de gât, să-i măcelăresc și să le scot mațele pe ochi de nervi. Și asta în principal pentru că în viața de zi cu zi se vede clar că sunt jumate retardați dar nu recunosc.
Acum două săptămâni, amărâții ăia de la hotel îmi furnizează un exemplu clar. Eram la restaurant cu Teo și Radu și tocmai avusesem o oarece criză de glicemie (cred asta pentru că s-a rezolvat ad-hoc cu un Snickers, două lingurițe de zahăr și două cani de vitamina C), și cică să mănânc ceva. Vine amețita de servici, și comand PE LIMBA LOR "cumi bakar", adică calamar fript pe grătar. Vaca se uită la mine, și zice: "cumi goreng?" adică prăjit în ulei? Nu mă vaca domnului, BAKAR! Capisci? BAKAR, că nu mănânc eu ceva "goreng" în uleiul în care prăjiți voi (cartofi, pește și orice altceva la un loc) după ce l-ați furat de la egiptenii ăia care l-au îmbălsămat pe Tutankhamon, fută-vă dumnecați de dobitoci!
Epic de tot...Teo și Radu îmi ziceau mai de mult că nu vreau să socializez și ca dacă aș vorbi limba, aș vedea că de fapt sunt oameni foarte ok. Da mă, nici n-am zis ca nu sunt ok, doar ca sunt incredibil de dobitoci iar eu am oroare de proști. Dacă aș fi zis în engleză, ar fi avut (să zicem) circumstanțele atenuante că vezi dom'le, nu a înțeles săraca. Trecem și peste faptul că 98% din lumea care vine acolo sunt turiști STRĂINI (și deci ar fi cazul sa vorbiți și engleză, dobitocilor!).  Da' mă, dacă nici pe limba lor nu pricep când vorbești cu ei, ce scuză mai au pentru retardul avansat pe care îl afișează? Adică exact chestia cu "taci din gură și toată lumea presupune că ești prost, sau deschizi gura și nimeni nu mai are nici un dubiu..."
Ăia de la hotel mai au scuza (să zicem) că sunt niște amărâți jumătate ne-educați. Eeeei, da' ce credeți că bravii mei colegi de birou (partenerul local CANUSA) sunt mai breji? Neaah, tot o apă și-un pământ. Cică ingineri cu experiență mă! Le-am zis de câteva ori să nu mai facă raportul săptămânal după rapoarte vechi de când șantierul, ci să modifice doar ce este necesar din ultimul raport, cel din săptămâna precedentă. Aș! Citeam raportul dobitocului meu de coleg (sorry, dar e chiar imbecil) și văd că scrie acolo că e în desfășurare construcția întreruptoarelor de înalta tensiune. Vorba lui Manowar, "hai zi zău cu limba scoasă!". Mă retardel, stația e pusă sub tensiune de 4 luni de zile, nu crezi că între timp s-a cam terminat și mama instalației acolo!?
Rant mode OFF.

Revin la povestea cu telefonul.
Săptămâna trecută am fost la magazinul de reparat telefoane, nu, nu am ajuns la Jakarta, poate mâine. I-auzi mă, adică eu abia reușesc să mă descurc la Jakarta într-o zi întreagă dus-întors cu țintă precisă la supermarket, iar tu te descurci în 8 ore? Ok, i-am dat credit și am revenit peste 3 zile. Desigur, degeaba. Se duce un prieten, vino mâine. Buci, nici vineri nu era rezolvată chestia (nici nu mă așteptam să fie) așa că îmi luasem gândul.
Azi dimineață însă, mi-a venit așa într-o doară să-i zic lui Deni să sune la ăia, poate știu ceva. Well, sărpraizz: s-a dus cu telefonul în plic (desfăcut bucățele, cum îl lăsasem) și s-a întors cu telefonul...up and runing! Deni fiind un tip diferit de localnic (dar totuși localnic, vezi fazele cu EU: "tomorrow, 8:30 we start for Jakarta!" Zece minute mai târziu, EL: "so, tomorrow, 7:00, we start!") mi-a adus factura, restul și piesa decedată.

Asta e bucățica nefastă care mi-a generat o grămadă de nervi:

Iar aici în detaliu cred că se vede ruptura. Cine știe câte semnale se rătăceau p-aici, cautând disperate să ajunga la destinație...

Mai trebuie să găsesc cardul de memorie și se cheamă că am rezolvat.
Resurected like Jesus (even tough HE was dead for just a lame 3 days, my brave S5200 was dead for almost a month. Beat this, Bible!), we are now rejoined in a happy life!

Episodul 38. De ceeee măăăăăă!!!??

Deci m-am enervat. Rău.
Deschid io computadoru' dis de morning, și îmi apare atenționare de la ESET. Da mă, știu, mai am licență numai vreo două săptămâni. Ok, băieții uber-deștepți mi-au dat direct link spre magazinul de unde am cumpărat licența trecută. Adică US, că în Dubai merge super fain să plătești în dolari de pe cardul de credit în Dirhami. Pana mea, dacă e apă caldă, apoi e! În plus, la vremea respectiva era mult mai ieftin să plătesc în dolari (la curs bun și fix) decât în euro.
Uite ce frumos:

Well, am completat eu ceva detalii p-acolo, dar când ajung la adresa de livrare, halt! We don' ship in this country. Nu, nu Indonezia sufletului. Era vorba de Rromanistan...
Ok, hai să merg pe site la .ro, că vorb-aia cică să fiu patriot.
Eeee, și acolo a deschis supapa de presiune. Un site de tot rahatul, al unei firme de cretinoizi dezaxați și complet retardați, care au buton de "comandă online".
Buton care te duce pe o pagină unde completezi matale un formular în care dai : nume + prenume, adresă, e-mail, număr de telefon mobil, CNP, număr și serie de buletin și primești în schimb...Nimic! Da, alea sunt câmpuri obligatorii. Nu se duce formularul sufletului dacă nu le compeltezi. Și ce primești? Un kkt, desigur, pentru ca boii încălțato-retardați nici măcar nu au afișat PREȚUL pe undeva. Îți lași toate datele personale pe un site și nici măcar nu știi cât costa produsul pe care vrei să-l cumperi.
Desigur că mi-am băgat piciorul și am abandonat toată chestia. Nu m-am mai uitat la alții, dar de pe siteul vieții românești nu ai link către site-ul oficial al ESET.
După care m-am băgat pe ESET.de. No problem, google translate lucră eficient, prețul afișat pe fiecare produs, cu modalitate de cumpărare, etc.

Date personale? Nume, prenume, adresă, e-mail. Sincer, sunt absolut sigur că din toate astea singura importantă e adresa de e-mail, ca să poată să-ți trimita username și parolă pentru download. Din nefericire, nu a mers sa-i păcălesc cu adresă de Bad Vilbel și IP de Indonezia, că la pasul cu plata deja mi-a zis ca e o eroare și sa încerc mai târziu...
Da' pe bune. Stimați imbecili, cum vă închipuiți voi animale tâmpite de pe site-ul de kkt al vieții satului http://www.nod32.ro/comanda-antivirus/index.php că o să cumpere cineva ceva de la voi? Iar dacă totuși se întâmplă minunea, ăla e dobitoc notoriu și-și merită soarta! Să vă moară de tot, în cele mai cumplite chinuri și cele mai rușinoase situații posibile! MS!

Episodul 37: Derping in Doicilandia

Deah mă, am fost în nemția. Nu mult, numa' suficient cât să răcesc în ultimul hal, de-am ajuns să umplu două batiste în timpul de stat la birou. Așa că acum sunt în regim de avarie și abia mai mușin de colo-colo.
A fost destul de interesant totuși, așa că hai să vă zic.
Am plecat joi dimineață de acasă, pe la șapte juma'. Taman bine, cu întârzierile de rigoare de pe traseu (înghesuială ca la balamuc la ieșirea de pe autostradă), am ajuns puțin după prânz la biroul din Jakarta, cu ceva timp de pierdut până după 5 când aveam avionul. Discutat nițel cu șeful, făcut o excursie la Carrefour pentru oareșce cumpărături ne-alterabile, apoi hai la aeroport.
A fost asa și așa cu aglomerația până acolo, am ajuns la intrarea în zona aeroportului cu destul timp la dispoziție, ceva mai bine de două ore. Ei, da' cum toate merg șuuuper în țara asta, mai aveam de mers vreo 2km până la terminal. And then the shit hit the fan...Din trei benzi, brusc niște gigei au avut ideea genitală să facă niște lucrări (sula lu' Hector, nu era nimeni acolo în afară de blocheții sufletului) și să reducă lățimea drumului la doar una. Și cum discutăm despre Indonezia, țara în care nu există nici reguli, nici bun simț și nici creier la urangutanii locali, desigur ca s-au găsit cinci gigei care să vrea să treacă ACUM cu toții. Long story short, am parcurs cei 2 km până la poarta terminalului în cam 40 de minute, ajungând la check-in la mustață de cotoi.
Sărpraaaaiizzz! We are overbooked, așa că s-ar putea să rămâi p-aici musiu! Mă să-ți trag basca, să mori tu!?
Well, am glumit, zice el, da' mie tot îmi crescuse pulsul cu vreo 30 de bătăi așa...
Eh, și ajung la avion, leac de transpirat ca să...aștept. Nu știu ce pwwla mea am așteptat, dar timp de o oră nu s-a intâmplat nimic. Am stat în sala de asteptare ca un amețit, împreună cu alți amețiți, și nu a binevoit nimeni să spună de ce la 20 de minute DUPĂ ora la care trebuia să decolăm, noi nici măcar nu ne îmbarcasem...FY, Emirates! Eram deja de 12 ore pe drum, în sala de check-in nu mergea AC, în sala de așteptare nu mergea AC. Ei, dar ne-am îmbarcat, no broblem! Doar că în avion MERGEA AC-ul, și mergea pe poziția "simulare Cercul Polar, iarna". Am degerat de-am zis că nu se poate, cu toată pătura pe mine pusă și peste urechi și tot așa. Aproape 9 ore mi-a fost frig, după 13 ore de călatorit și stat în trafic în nu cea mai comfortabilă masina ever. Am aterizat în Dubai cu doar o oră întârziere, da' nu era problemă, că mai aveam încă 3 jumate de așteptat. Well, la apropiere am avut un moment de FML, când mă uitam pe fereastra avionului (atât cât se putea vedea, că nu eram la geam) la panorama orașului. Am văzut imaginea aia de o grămadă de ori, și tot mi s-a pus ditamai nodul în gât. Apoi, cele două ore jumate de bântuit prin Duty Free n-au ajutat nici ele.
Mă uitam la lumea din jur, și îmi aduceam aminte de vremurile când arătam la fel de relaxat și de fără griji ca ei. Dubai are efectul ăsta asupra unor oameni. Asupra mea sigur l-a avut, cel puțin. Și da, Terminalul 3 e super mișto. Am vrut sa fac niște poze, dar pozițiile bune erau deja ocupate de ceva pitzi locale, și am zis că mai bine nu. Apoi m-am răzgândit iar, și până la coadă am uitat de poze. Nu de alta, da' mi se făcuse foame.
Am schimbat niște dolari în euro și un rest de dirhami, și glonț la MacDonalds cu mine. Gizăs ce poftă a putut să-mi fie de un hamburgher ca lumea...taman la țanc, mi-au rămas dhs exact pentru încă unul.
Hai înapoi la avion, de data asta aproape la timp, fără probleme, încă 7 ore de stat pe scaun. Am reușit si să dorm nițel, parcă nici foame așa nu mi-a mai fost.
Și am ajuns la Frankfurt. Cool bro, ce fain e să fii european în Europa! S-a uitat neamțul nițel la mine, nițel la pașaport, ciuz bai bai, wellcome to Frankfurt, danke, bitte, gata!
Mulțam fain Cora (de-ie-ți Șefu' Ăl Mare sănătate) pentru tot ajutorul dat!
Hai la sediu, LI HO! Care sediu nu e în Frankfurt, desigur. E în Bad Vilbel. Sau e Dorteilweil? Una din astea, ca nu mai știu care și cum era. Cred totuși că era ceva gen comuna Bad Vilbel, satul Dortelweil. Uatevăr.

Unde am constatat că nu pot să intru până nu declar la poartă scopul și durata. Ăăăă, mkey, there you go:
- Io îs Bogdan, din Indonesia, la Dl. Pioth?
- Was?
- Nu vas mă, Mein name ist Bogdan, aus Indonesien, fur Herr Pioth.
- Ach soooo, Indonesien? Bitte!
Visitor card, sign here, etc. Sau cred că asta a zis, cel puțin. Între timp, Cora i-a făcut cu mâna, și-a trecut pass-ul peste cititor și gata problema. Păi cinstit e?
Mă, și am intrat în sediu. Băh frate, da' ce sediu!

Ni d-aicea holul central! Da mă, DOUĂ lifturi (unu' singur au amarăstenii, ce pana noastră!), că ce papucii lu' Mahmud, scările e pentru negri și femeile de servici! Și pentru țugulanii din Indonezia, care au silă de așteptat la lift și se ratăcesc și pe un culoar drept. Da, hai hliziți-vă, că nu o singură dată am uitat în ce direcție mergeam.

Nu vă plictisesc cu ce am făcut p-acolo, ideea e că am reușit sa termin la sediu pe la 15:30, poate chiar un pic mai dup-aia. Aia fiind ora locală, desigur. Mai adăugați 6 ore diferența de fus orar, și vedeți de câtă vreme eram eu nedormit ca lumea și nespălat. Mda, cam 40 de ore mi-a dat și mie. Am mers la hotel cu gândul să fac un duș și apoi Cora cică să-mi arate nițel p-acolo prin sat. Am zis că ok, da' socoteala din sediu nu se potrivește cu aia din cameră...
Cameră...stai să zic și de aia. Spartan. Strictul necesar. Nimic în plus. Pat single. Camera numa' nițel mai mare ca patul. Cu vedere spre curtea interioară și parcare. Un TV din vremuri mai de demult. Într-un cuvânt, comod, normal, dar cu un aer că ți se face o favoare să stai acolo. Nu inspira ceva primitor. Probabil e un motiv pentru care pe site-ul lor pe net sunt doar poze cu exteriorul și locația. Pentru că locația e  într-adevăr super, chiar lângă parc.

Ziceam de socoteala de acasă și aia din târg. Well, da, am avut de gând să ies în oraș, numai că după ce am făcut duș, am zis eu (în prostia mea) să ma întind nițel în pat, că mă dureau picioarele de numa' numa'.
Well, următorul lucru pe care îl știu e că era 3 dimineața. La Frankfurt, că lu' corpu' meu nu-i zisese nimeni că nu mai e în Indonezia, așa ca el a facut săracu' ce-a știut și el, a dormit până la 9 dimineață. Ora Jakartei, that is. Ce dracu' să faci la 3 dimineața? Nimic! Exact asta am și făcut, nimic.
Pe la 9 așa am pornit-o către Frankfurt, să vadă și ochiu' meu cum e acolo. Poze cu maimuța, deh...
Mă ce mișto e să te duci la gară și la fix și 37 să vină trenul. Apoi fix la și 46 următorul. La autobuze la fel. Poți să-ți reglezi ceasul după ei frate.
M-am dat pe strada principală, frumoasăăăăăăă, noi n-avem așa ceva la noi la țară!

Ni la ei ce tramvaie drăguț colorate au. A se remarca de asemeni și numarul impresionant de hârtii de pe trotuare...

Am vizitat și Domul (Catedrala Sf. Batholomeu) și am sperat sa prind ceva concert de orgă, dar n-am avut bafta asta.

Apoi am trecut podul peste Mein. Nu am înteles prea bine ce urma sa se întâmple la ora 3 (era un afiș pe care scria ceva din care nu am înțeles decât 15:00 uhr), așa că nu am mers cu vaporașul. Îmi pare rău, că nu a fost nimic. Habar n-am la ce se referea afișul ăla. Dar oricum, priveliștea de pe pod e grozavă. O chestie interesantă: pe laturile podului, la fiecare bară liberă și disponibilă erau prinse lacăte inscripționate cu nume. Presupun că e vorba de ceva logodne, că toate erau un el+ea. 

Încă o chestie: când zici "soare și frumos, o zi strălucitoare", sigur nu Germania e cuvântul care îți vine automat în minte. But hell, am avut parte de trei zile absolut superbe!

Din nefericire, apucasem să cumpăr ceva chestiuni pentru Alex, și eram cu sacoșa în mână. Mare sacoșa. Și grea. Mereu uit că nu am cum să "las la mașină" cumpărăturile și să mă mai plimb apoi. Așa că am carat de monstrul ăla de mi s-au lungit mâinile, și când deja îți dai cu sacoșa peste picioare, e cazul să renunți...
Ușor de zis. E plin prin piețele astea și pe străduțe de patiserii și cofetării. Cred că m-aș face de 200 de kile urgent dacă aș sta prea mult prin locurile astea. Miroase de-ți vine sa plângi când treci pe lângă ele (Baskin&Robbins, MoE, remember Dănuț?), și cum mă stiți de mare pofticios...M-am rezumat la ceva gogoșoaie (maaaaareeeeeeee) umplută cu cremă de vanilie și un melc cu măr și scorțișoară. Și cafea.

Și m-am întors pe seară în Bad Vielbel - Dorteilweil.
Bof, duminică, ultima zi. Pe la 3 aveam avionul, cică daca plec la 12 de acasă e ok, ca vine trenul la 12:15 și dup-aia S-Bahn la nu știu ce oră, etc. Nemțisme de-astea, de poți să planifici și câți pași ai de făcut între un peron și altul, mama lor de goți!
Așa ca am profitat de ocazie și m-am învârtit nițel prin oraș. Unul din ele, că nu știu care e. Dar e mișto. Un loc în care e grozav să trăiești. Lângă sediul LI este un supermarket în care găsești tot soiul de drăcovenii. Eu m-am înfundat cu prafuri pentru creme și chestii de-astea. Aș fi luat eu mai multe, dar mi-era gândul că nu prea am unde le pune. Păcăleala aia de geantă nu ia prea mult volum, și deja aveam o gramadă de loc ocupat de trăznăile pentru Alex. Așa. Apoi parcul. Cu rațe cu tot. Și cu un fel de castel vechi. Și cu un izvor de apă minerală. Și ceva ruine romane. Și un mozaic roman superb, reconstruit într-un fel de muzeu. Liniște. Ah, și uitasem să vă zic: ceasul meu zicea 10:30. Ceasul de la bancă zicea 11:30. Ce naiba? Well, norocul porcului că era ceasul ăla acolo, așa mi-am dat seama că s-a trecut în noaptea aia la ora de vară. Puteam lejer de tot să pierd avionul pe chestia asta.

Mă, și mai e ceva care merită remarcat. Băieții ăștia din Dorteilweil și Bad Vielbel sunt DEȘTEPȚI rău de tot! Păi altfel cum va puteți explica voi că am văzut cel puțin 10 sau 15 VW Golf Plus acolo!? Hei? Aud? Nu mai discutăm de Audi (A3 e preferatul totuși). E clar ca numai niște oameni dibaci ar fi putut alege masina aia. Și bomboana de pe colivă:

Cârciuma din gară! 

Păi mă fraților, când până și bodega gării arată așa, cum naiba să nu-ți dorești să emigrezi la ei!?
No, cam atâta fu povestea. Ar mai fi câte ceva de zis și despre complete fuck-up-ul din jakarta de la întoarcere și despre răceala cumplită care m-a cuprins, dar prefer s-o las așa, cu lucruri frumoase.
Hai pe data viitoare! Tchuss!