Episodul 49. Armoniosu'

Mey, și o fost chef măreț la Edgar, aseară pe la șa’juma așa.

Deeeci > FĂRĂ DECI!

Acum două săptămâni, v-am zis că am fost cu Edgar pe post de barbeque consultant. Eh, aseară a fost the grand opening la grătar.

Nu am avut mare contribuție la chestia respectivă, cel puțin la partea de aprovizionare. La partea de execuție, ne scuzaț dar am fost responsabilul cu grătăreala. Poze n-am făcut că oricum era cam întuneric, da’ vă povestesc acușica ce și cum.

Deci prima victimă a fost un mușchi de porc, legat cu simț de răspundere cu sfoară alimentară și dat cu un baiț făcut de Edgar din diverse chestii. În principal mi s-a părut ulei de măsline și ceva usturoi și cimbru, dar probabil mai avea și altele. Ăsta a fost aproape gata când am ajuns eu la locul faptei, așa ca n-am ami avut de făcut la el decât să îl mai ung de câteva ori cu baiț de-ăla apoi l-am scos într-o tavă (de fapt două, dar Edgar n-a văzut că erau una într-alta, probabil nici măcar când le-a cumpărat) și apoi în cuptorul lăsat la minim, să stea cald până vin oaspeții. Ceva mai încolo mi-am dat seama că trebuia să-i fi spus lui Edgar să-l acopere cu folie de aluminiu ca să nu se usuce. Nu s-a uscat, sau cel puțin nu de tot, da' totuși...

Păi și dacă tot am rezolvat noi chestiunea cu pricina, m-am apucat de mușchiul de vită. Și ăsta a stat la marinat în ceva sos cu usturoi și mirodenii, și încă de luni. Mirosea îngrozitor de bine, chiar și crud. 
Asta e problema când ai de-a face cu al’de turban ăștia, musai trebuie haleală halal și bere fără alcool. Și grătăream eu de zor la mușchiul ăla, când se aude un răget din casă:

-          Niiinaaaaaaaa!

Era desigur Edgar, nervos foc că EU nu am bere rece la grătar. Sare din papuci săraca fată, îmi aduce o bere (pe care nu pot să spun că mi-o doream chiar cu îndârjire, da’ dacă e, primește-o Doamne și p-asta), eu mai reglez nițel focul, mai învârt nițel carnea să se facă dungi de-alea cruciș pe ea, toate bune și faine.

Cependant, Edgar se ocupa de cartofii pentru piure iar Nina aranja masa. Era un mic gol de sarcină, apare iar Edgar.

-          Nina, sit down and have e beer. You’ve worked hard enough!

Se asează fata pe scaun să-și traga sufletul, n-apucă să stea 20 de secunde că se aude iar urletul deja binecunoscut:

-          Niiiinaaaaaaaa!

Deci pe mine deja ma pufnea râsul, da’ asta îi e soarta. De data asta vroia să afle dacă pusese castroane pentru salata de castraveți.

Pusese.

Încă 20 de secunde mai târziu...

-          Niiiinaaaaaaa! Vino să guști salata de castraveți să vedem dacă îi mai trebuie piper sau sare! 

Nu mai trebuia.
Ei, și au început să vină. Primul a venit Amlan, șeful de la IndoPower. E unul dintre cei mai cu bun simț din toată gașca locală. A venit omul cu vreo 6 doze de Bintang Zero (pentru el) și vreo 12 de Bintang Pils (pentru noi). Frumos din partea lui, cu un plus pentru faptul că invitația fiind pentru ora 7, el a apărut la 7:02. Omul a crescut mult în ochii mei, sincer.

Al doilea a venit Thomas. Eeeeei, pișicheru’ a venit, da’ nici el cu mâna goală. Tot ca de obicei, Thomas a venit cu vreo 8 sau 10 doze de Heineken și cu… Lina.

Cum adică, “cine e Lina?”. Lina e o tipă care lucrează la Kuda Laut, resortul unde stă Thomas. Tipa a lucrat o perioada în Taiwan, așa că rupe și nițel chinezește. Și na, se pare că Thomas s-a ferit cât s-a ferit, pân' l-a nimerit. N-arată rău gagica, și nici cu engleza nu se descurcă prost.

Eh, au venit până la urmă și ăilalți doi de la PLN, Budi și Nasrul (ăla care se invită singur și unul din ăia care au trecut “întâmplător” pe la mine în seara aia), am pus ultimele bucăți de carne de vită pe grill, și hai la treabă.

A fost deci piure de cartofi, cartofi prăjiți (a comandat Nina la restaurant), sos de ciuperci, salată de castraveți și carnea. Și dă-i și luptă, și luptă și dă-i, și am început să facem mișto de Nasrul. Ca el nu mai mănâncă, e plin. Ca să știți despre ce e vorba, e un tip la vreo 30 de ani (poate mai puțin), înalt cât mine și slab ca un biscuite. Sigur că i-am zis că nu iese din iarnă, Edgar a zis că vine sezonul ploios și îl ia apa, de-astea. Ne-am hlizit de n-am mai putut, apoi Edgar face mișcarea decisivă: aduce cântarul. Iarăși râsete, ocazie cu care am constatat că Nasrul e de-a dreptul obez, 53 de kile întregi! Păi la asemenea statură, normal ca nu se poate ascunde dupa o singură mătură, ce naiba! Îi trebuie cel puțin două!

Mă uit eu așa nițel, și zic în sinea mea “meh, Edgar e dublu cât el…” Se urcă edgar pe cântar, sărpraiz: chiar e dublu cât el! 106 e cifra câștigătoare, apoi  disaster struck: momentul de tristă amintire…

M-am urcat pe cântar cu speranța că o să văd o cifră mai prietenoasă, da’ singurul lucru bun care se poate spune despre ea e că e totuși numai din doi digiți. Fârtaților, 94.3 kile. Ultra armonios!

Meh, în apărarea mea pot spune că eram totuși îmbrăcat, încălțat și cu echipamentul pe mine (a.k.a telefon, briceag, portofel, curea) și deja băgasem în mine două porții de friptură și vreo 6 beri, da’ totuși…

Așa încât, având în vedere vestea tristă de mai sus, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să mă retrag într-un colt întunecos și să mor în liniște și pace. Am tot răsucit problema pe toate fețele, încercând să-mi dau seama ce aș putea să modific la alimentație ca să mai dau jos nițel din kilele alea. Din nefericire, ar trebui să renunț la absolut tot. Și mai din nefericire e că nu prea am ce pune în loc. În mod normal, ar trebui să scad drastic cantitatea de carne roșie și grăsimi, și sa cresc vegetalele. Well, easy said than done, că respectiva carne poate fi luată din Jakarta o data la 3 săptămâni și ținută în congelator, da’ cu vegetalele nu merge la fel. O salată luată azi, peste 3 zile e deja veștedă. Așa că soarta este crudă și nedreaptă, iar eu o să-mi port armonioșenia cu grație nemăsurată.

Dacă știți vreun regim cu fripturi, cartofi, dulciuri și leneveală, ziceți tare!

Episodul 48. Welcome to the party!

Deci ieri a fost ceva petrecere dată de Indonesia Power. Aniversarea a nu știu câți ani de la înființare, plus prima barjă cu cărbune primită în centrală. OK, e frumos că tovarășii organizează ceva. A venit tot poporul, au fost 3 stații cu mâncare, două afară mai pentru populație, una înăuntru, mai pentru noi. Menu localnic, așa că am zis pas la 90% din ce era acolo. Am mâncat numai câteva bucățele de friptură de capră, am băut niște apă (îmbuteliată) și am mai stat de vorbă cu șeful de la IndoPower.
Well, surpriza emisiunii azi dimineață la ședință. Nimeni de la PLN, iar colegii noștri locals nu arătau prea faimos. După ce am terminat cu ședința și ne-am întors la birou, am mai aflat detalii.
70 de tipi de la PLN la spital, toxiinfecție alimentară. Doi dintre colegii noștrii cu vărsături și dureri de stomac, dar se țineau pe picioare.
Well, să vă fie de bine masa, că ieri mă uitam la ei cum își încărcau farfuriile de parcă n-ar mai fi mâncat de 10 zile. Da' hey, era gratis, nu? Vă doresc poftă bună, că strâmbați din nas și mă considerați snob când spuneam că nu îmi place mâncarea locală, ăla care o face pe bucătarul nu pare să se mai fi spălat pe mâini de ceva vreme și în general hrana ar trebui păstrată în frigider nu afară cu muștele pe ea, deci nu, mulțumesc, eu nu vreau mâncarea voastră.
Sunt curios să aflu dacă vor fi și urmări legale pentru compania de catering care a asigurat mâncarea.

Episodul 47. China Mom

Chinezii sunt bipolari. Nu am reusit să descopăr chestii "in between" la ei. Depinzând de dispoziția în care mă aflu, sunt ori foarte enervanți, ori foarte amuzanți. În general, nu reușesc să se exprime decât în două feluri: ori mormăie ceva neinteligibil printre buze strânse, ori vorbesc tare de parcă țipă unii la alții. Azi a fost ziua de țipat.

E fain tare când ești într-o ședință în care numai unul dintre chinezi rupe ceva engleză, iar ceilalți 8 au de discutat între ei. Încep să se agite, unul dintre ei deschide discuția cu un ton care sugerează că nu-i de glumă, shit is on the way. Îl întrerupe altul, cu 10 dB în plus, apoi altul, încă 10dB, în 5 minute era un vacarm acolo. Eu și Edgar ne uitam ca la un meci de tenis, că oricum nu înțelegeam nici un cuvințel. La un moment dat se liniștesc lucrurile și începe ăla să explice în engleză. Desigur, ăsta e ăla care mormăie. Ce să-nțelegi frățiuc, parcă avea prune în gură. Stăteam și eu și Edgar cu ochii mijiți și corpul nitel aplecat în față, încercând să pricepem ce zice, când își aduce aminte cucoana (e o tipă la vreo 50 și de ani, nu știu ce departament are pe mână) că ea nu și-a zis părerea în discuția/cearta anterioară. Măi și începe să țipe și să gesticuleze, cam un minut a durat tirada. Arăta exact ca maică-mea când nu-și mai vedea capul de treabă iar noi n-o ajutam. Începea să tune și să fulgere că "aici nu e hotel, nu faceți nimic, numai eu sa le fac toate, bla bla, etc etc", știți scenariul. Imaginea era atât de grăitoare, că am rezistat aproape 30 de secunde, apoi am început să râd pe înfundate. Edgar s-a uitat la mine cu reproș, mi-am înghițit râsul, și am răspuns înaintea celorlalți:

"C'mon mom, I’ll clean my room, peal the potatoes, do the dishes and throw away the garbage, just calm down, would you?"

Pur și simplu, nu m-am putut abține. Din nefericire, nu au înțeles...Sau n-au gustat umorul, că și asta se poate. Damn...

Episodul 46. Boooring

Well well, I’m back.

Ce-am mai făcut? Nu mare lucru.

Un tort de clătite. Adică am făcut niște frișcă, nu foarte dulce (la 400ml de smântână am pus două plicuri – ultimele - de zahăr vanilat) dar era prea târziu ca să mai mănânc din ea atunci, așa că am pus-o în frigider.

Asta cred că era joi. Vineri seară am făcut clătitele. Am vrut să mănânc, dar iarăși nu am simțit nevoia. Apoi, tocmai halisem ultimele două napolitane și am zis că e destul dulce pentru o seară. Mi-a venit ideea asta cu tortul, așa că am pus clătitele, am umplut cu Nutella, la fiecare două foi am pus și niște frișcă să mai taie din dulceață, iar când s-au terminat clătitele am pus deasupra restul de frișcă. 

Nu mi-am bătut deloc capul cu aspectul estetic. Vorba iepurașului : “vaaai ce tolt flumooosh! Ale și glazulă, ale și un călăleț de ciocolaaaată! Vaaaai, ce călăleț flumoooosh! Și ale și cal și sabie, și șa, și almuuuulă….vaaaaai ce flumos! Acum dați-mi o linguiiiță, că-l mănânc aici!” Iepurașul era peltic și a devenit isteric după ce și-au bătut joc de el lupul și ursul.

Tortul a ieșit ok de gustos. Paaarcă mergea un pic mai multă cremă, numai un pic. Clătitele sunt totuși moi, chiar dacă nu se taie prea grozav ultima foaie. Probabil cu o linguriță de tort, cu muchia mai ascuțită și mai plată, rezultatul e mai bun. I don’t really care. Erau bune și niște nuci prăjite și sfărâmate, puse așa, la vreo 3 foi o dată. Eh, maybe next time, if…

Am mers ieri cu Edgar la Jakarta, în calitate de barbeque consultant. Fun. Până la urmă a luat un grătar pe gaz, cu grillul din fontă, capac mare și termometru. Was a real bitch to fit in the car, tough. Desigur că Edgar nu a vrut să mă asculte și să scoată naibii al treilea rând de scaune din mașină. Desigur nu le folosește nici dracu’, dar hei, de ce să mă asculte pe mine? Lasă-le acolo, că nu încurcă! Well, except for the times when they do.

Echipa de retarzi de la ACE habar nu are ce vinde. Bine, probabil asta e valabil oriunde în lume, la orice tip de magazin. Greu găsești pe cineva care chiar își bate capul cu așa ceva. A trebuit să stau jumate de oră să le explic ce să demonteze și cum, ca să încapa monstrul în mașină. A fost greu de tot, pentru că a trebuit să iau prospectul grătarului și să citesc. Cuvinte și propozitii întregi…Imagine that for a challenge!

Se uitau la mine ca la altă minune când le-am arătat cum sa scoată știfturile de siguranță și apoi cele două bolțuri care țineau capacul, scăzând astfel dimensiunea pachetului cu aproape 30 de centimetri. Când am scos cele 4 șuruburi care ținau sasiul cu roțile (încă 15cm off) aveau niște fețe de ziceai că tocmai avuseseră o revelație profundă, gen “mi s-a arătat Profetul!”

E greu tare să fii atât de prost, dar ei se descurcă admirabil…

Dacă tot am ajuns la ACE și săptămâna trecută, m-am uitat pe la plitele astea cu gaz. Ăsta al meu are un singur ochi reglabil și folosibil, un gen de grătar complet inutil și încă un ochi, care merge numai pe modul “burn bitch, buuuurn!”.

Am zis că merit și eu o investiție de 30€ și mi-am cumpărat un aragaz nou. Cu trei ochiuri, două mari, reglabile, și unul mic, aproape fix. Adică e și el reglabil, dar domeniul e foarte restrâns.

Ia priviți ce frumos arată:

Sigur, inoxul ăsta e magnet de amprente și pete de tot felul, dar oricum se curăță mai bine decât tabla aia emailată. În plus, sper ca tot ansamblul să fie mai ușor de curățat. Oricum ar fi, e un progres mare față de vechiul aragaz.

Am uitat să-mi iau mazăre. Oricum Edgar se duce și săptămâna viitoare, așa că o să-l rog să-mi ia două cutii de mazăre să-mi fac cu pui.

Azi poate reușesc să fac o ciorbă cu concentrat de tom-yam și niște pește. Am și coriandru proaspăt, așa că ar trebui să iasă ok. O să-mi fac și orez, să am de mâncat cu supa/ciorba pe post de pâine.

Acum sa văd când reușesc să public postul ăsta, că nu a mers azi netul deloc. Nici pe terasă, nici în casă, nicăieri. La piscină e foarte aglomerat, sunt iarăși rușii în vizită. Sau poate spionează ca să vină să ocupe? Vorb-aia “Mișto țară, o luăm!”…

Episodul 45. himmel arsch und zwirn

N-am mai avut chef de scris pentru că am de citit. Am găsit pe net cărțile lui Robert B. Parker, alea pe care le-am comandat în US pe bani grei (8 $ cartea, cel puțin) și transportate acasă cu mare trudă.

Sunt fericit ca un pește în apă, e grozav să citești ceva mișto. Gratis :wink:

În rest, lucrurile sunt normale. Șantierul începe să se miște, se învârt motoare, a venit prima șarjă de cărbune (jumătate din stratul mort, ăla la care nu ajunge mașinăria de încărcat/descărcat), cică mâine încep cu spălarea chimică a cazanului. Dacă mențin ritmul ăsta și nu se fufu ceva echipament de bază, poate chiar sincronizăm anul ăsta. Cadou de Crăciun pentru ăștia.

Zice ăla de la PLN în gura mare: “aaa, vreau o friptură maaare și bere, nu mâncare indoneziană”, și arată cu mâna cât de mare sa fie friptura. Mare. A arătat ceva gen fleică de dimensiunea unei tigăi.

Mno bine moșule, dacă asta vrei, asta îți dăm!

Așa că am făcut o masă cu ocazia back-feeding. Adică Edgar a cumpărat ceva rib-eye steaks din Jakarta, eu am făcut-o nițel pe bucătarul (prilej cu care mi-am tras o pixdă pe degetul mare, de-o minune!) și cică i-am hrănit pe pomanagii.

Fripturile luate de Edgar au fost faine, chiar dacă nu la dimensiunea uriașă cerută de urangutanu’ șef (pe numele lui, Budi). ‘Well’ - zicem noi – ‘dacă nu-s chiar mari, or să fie în schimb mai multe’ așa că a luat și niște fileuri și niște tenderloin, și hai cu ele la fript.

Mă, n-au ieșit rele deloc, da’ deloc vreau să zic. Punem noi castronul pe masă, se apucă dobitocii de glojdit, care e prima mișcare pe care o execută maimuțele? Daa, desigur, au înecat totul in ketchup și sos de ardei iute.

M-am uitat la Edgar, s-a uitat la mine, cred că amândoi arătam la fel. Combinația aia de furie și dezamăgire pe care o simți când cineva își bate joc de munca ta. Am deplâns soarta fripturilor noastre, aromele de grătar, unt topit, putin usturoi, rozmarin proaspăt, piper verde, toate ucise atât de gratuit, inutil și banal…La ce bun să te chinui cu ceva deosebit când ai de-a face cu animale?

M-a cuprins o dorință bruscă și greu de stăvilit să le zdrobesc țestele, vroiam să-i eviscerez cu un cuțit prost ascuțit și să-I sugrum cu propriile mațe, în timp ce îi calcam repetat pe cap cu bocancul.

Offf, troglodiți nenorociți, retardați și înfumurați. Habar n-au ce e aia mâncare. Au pretenția la ea, o cer, așa pe față, apoi își bat joc de ea înecând aromele în mizeriile alea... Pur și simplu, ne-a căzut fața, nu ne venea să credem. Maimuțele vorbeau între ele pe limba lor, mai tăiau o bucata de friptură, mai turnau niște sos peste ea…În timpul ăsta, sosul de piper verde se răcea…

Masa a decurs ca și data trecută. Au băgat în ei cu viteza fulgerului (probabil speriați ca o să-i omorâm totuși), au băut două beri și gata.

Păi mosh, ai zis că vrei o ditamai friptura, nu mai iei o bucată? Nuuu, că sunt plin! Păi știu ca ești plin (de kkt, fi-r-ai al dracului de bou încălțat!) da’ totuși, nu mai mănânci? Nu. Well, cale bună drum bătut!

După ce au plecat maimuțele, am mai rămas la vorbe, povești și beri cu Edgar și cu Thomas.

- Himmel arsch und zwirn, they've ruined our steaks, stupid ourangutans...

Asta a fost concluzia pe fond a serii, pe cuvânt...Dar credeați că s-a terminat? Hell no!

Cum ziceam, ieri au venit barjele cu cărbune. Lume multă pe doc să vadă evenimentul, hai să facem poze (făcea-i-ai mă-tii!) și hop și Budi.

-          Aaaa, a venit carbunele, trebuie să facem o petrecere.

Să faceM? Adică noi și cu mai cine mă amoebă? Că nu-mi aduc aminte să fi adus cu tine măcar un pai de mătură...

-          Facem, zice Edgar

-          Aaa, da’ nu numai vită de data asta! zice dobitocul

-          Dar ce altceva? Întreb eu nevinovat așa

-          Păi și porc!

Mmmmkey, o să luăm și porc.

Așa că vrând nevrând, iar avem de organizat. Edgar a zis ca se duce în weekend la Jakarta să ia grill (pe carbune sau la butelie, nu știu ce o sa decidă) și carnea.

Mă gândeam la stilul ăsta al lor de a se autoinvita. Nu au nici un fel de scrupul, probabil li se pare normal. „Ce faci deseară? Hai ca vin la tine să mănânc, dar vezi să faci pizza și friptură, da’ fără grăsime că nu-mi place!”

Eu unul nu știu cum să reacționez, sincer. Pe moment mă blochez, apoi următorul impuls este să-i sparg fața. Încă mă mai minunez cum de nu am cedat nervos încă.

Alaltă-seară eram pe terasă, citind ceva review pentru tablete (bateria de la laptoapă cică e gata, și iar m-a apucat dorul de un laptop nou) pe care îl începusem la servici și vroiam să vad ce si cum.

Răcoare, nu foarte mulți țânțari, când aud mișcare în spate.

Mă uit, trei dintre ăia de la PLN. Băgătorii de seamă. Nu ar fi mare lucru, dar...Ocean Queen e o locație foarte izolată. În plus, nu e nimic în jur care să te facă să vii acolo la ora nouă seara. La restaurant nu mai e nimeni de mult, totul e pustiu, și atunci ce dracu’ caută aici?

-          Salut, ce faci?

-          Well, citesc.

-          Ce citești?

-          Review pentru tablete de 10”.

-          Aaa. Cât costă?

-          Nu asta mă interesează acum, pe moment citesc detaliile tehnice.

-          Dar sunt scumpe, nu?

-          Nu știu, probabil. Cum spuneam, acum nu mă interesează prețul.

-          A, da, dar ai bani. Și cu cine mai ești?

-          Cum adică?

-          Ești singur?

-          Desigur. Nu am cu cine să fiu.

-          Da’ ești chiar singur?

-          Da, chiar așa, singur. Dar voi cu ce ocazie pe aici? Parcă locuiați în partea cealaltă de PLR...

S-a facut că nu aude întrebarea și a întins gâtul să se uite în casă. Dobitocul chiar verifica dacă sunt într-adevăr singur. Am avut impresia că au bătut tot drumul ăla numai pentru asta, sau poate sperau să vadă cum arată gagica mea locală. Whoaa, hai să vedem dacă albul e singur sau nu, și poate o vedem pe aia care a pus mâna (hehe, mâna, da…) pe el!

Gestul ăsta cu uitatul în casă mi s-a părut…penibil de tot. Deja nu mai e vorba de bariere culturale sau mai știu eu ce scuză jalnică. Nu, e nesimțire în cea mai pura formă. Prostie, lipsă de educație și imbecilism. Trebuie să îi vezi în elementul lor natural ca să-ți dai seama că nu e vorba doar de lipsa oportunităților și de-astea. Atâta pot. Creierul lor nu e capabil să folosească noțiuni complexe sau să evalueze o situație ceva mai ieșită din comun. Ah, și sunt modești rău. Au ei ceva complex de-ăsta cum că toata lumea cade în fund după gagicile lor. Ieri eram pe cheu cu toata mulțimea aia de gură-cască, și se bagă în seamă unul de la firma care asigura transportul maritim al cărbunelui. Evident, unul pe care nu-l mai văzusem ever.

Etapa 1: să facem poză împreună.

De ce oare? Ce sens are să faci poze cu cineva pe care nu-l cunoști? Care e scopul? Eu nu vreau să fac poze cu voi. Nu, nu vreau să îmi amintesc de niciunul din voi, nu am nici un motiv să vreau asta.

Etapa 2: de unde ești, ce faci, ai copii, câți, da de ce numai atâția, da ești cu familia?

WTF dude!? Ok, înțeleg că vrei sa faci conversație, da’ alege și tu pe unul căruia îi pasă măcar puțin. Bine, uite de acolo sunt, și mă dau și eu cu barca p-aici încercând sa vă dau o mână de ajutor. Încerc să-ți înțeleg îngrijorarea față de soarta liniei mele genetice, da’ sunt al dracului de sigur că nu e deloc treaba ta nici câți copii am nici de ce nu am între 5 și 8, ca “toată lumea”!

Etapa 3 : În cele din urmă, a ajuns unde a vrut: Ei, așa-i că sunt multe fete frumoase pe aici? De ce nu-ți faci o prietenă?

Daaa? Unde, unde? Că nu prea le-am văzut, for a start. O grămadă de femele, desigur. Care mai de care mai strâmbă. Așa că dau din cap politicos și mă duc să examinez cu atenție cauciucurile masinii, numai să mă lase dracului în pace. Ce naiba au ăștia toți frate? Toți se visează pești de una două te întreabă de prietena locală? Probabil că lăsați să vorbească, fraza următoare e “aa, păi stai că știu eu pe cineva, super gagică numai bună de măritat!”

Toți au timp și dispoziție de trăncanit, dar când îi întrebi ceva legat de jobul pentru care iau salariu, se face liniște sau începe “Simfonia a 4-a în ăăăă bemol major”.

Am vorbit săptămâna trecută cu Nick Andrew. Despre casă, cum merge treaba în șantier, politețurile de rigoare. I-am spus ce aș modifica eu la casă și i-am sugerat să facă modernizări și la celelalte bungalowuri. Multă lume se oprește în fața casei mele și se uită admirativ, apoi se scuză jenați când constata ca e locuit. Europenii, desigur. Nu localnicii. Ziceam episodul trecut că ăla se uita bine mersi la mine în casă ca la cinema…Dar multă lume vrea ceva nou. Ceva mai bine facut. I-am sugerat să mai modernizeze unul și să vadă reacția. Dacă este cerut mai mult decât restul, continuă. Daca nu, nu-și mai bate capul cu modernizarea celorlalte.

Ieri imi trimite Nick mesaj că s-a gândit la ideea mea și crede că este foarte bună, și în consecință vine fiică-sa cu un constructor și mă roagă sa îi las să se uite la mine ca să poata face ăla oferta pentru două vile. Am ajuns consultant…wait, what?