Episodul 52. Weekend cu pizza

Pfuai ce prăfărie s-a pus p-aici.

Chestia e că nu prea mai am inspirație la scris. Sau la gătit, dacă tot vorbim de inspirație. Nu prea îmi mai ies lucrurile. Bine, rectific, nu-mi ies eclerele. Am încercat sa facem o tură când au fost fetele aici. Am eșuat lamentabil, dar am găsit o explicație probabilă: nu respectasem reteta. Ultima dată când am făcut eclerele (cu rezultate satisfăcătoare, să zicem) avusesem pagina de net cu rețeta mereu sub ochi. Acum am cam făcut-o din amintiri, și se pare că am scăpat din vedere niște detalii când am transcris reteta în caiet.

Oricum, n-au ieșit nici de data asta. Se pare că al meu cuptoraș nu e capabil să ridice temperatura suficient ca să se dezvolte golul din aluat. Suspectez tensiunea mică drept cauză principală, dar oricum nu mă ajută detaliile. Am făcut un fel de gogoșele, le-am tăiat bine mersi în jumătăți și le-am dat pe deasupra (că “umplut” presupune un gol) cu cremă tiramisu. Am ales versiunea asta pentru că luasem brânza aia mascarpone acum ceva vreme, și am zis să o folosesc.

Tot ieri am reușit să pregătesc ardeii umpluți. Sunt cam gata, mai trebuie numai fierți și cuptorizați. Am zis să-i fierb azi după-amiază.

Îmi ies foarte bine fripturile de la o vreme. 

Asta e din timpul preparării, imediat după ce am întors-o. 

Două minute jumate pe fiecare față și voila de vezi minunăție:

 Cu piureul gata, friptura odihnită vreo 10 minute, poftă mare vă dorim:

Atribui succesul uber-mini-tigăii luate din Lotte mart. O tigaie de 20cm, cu fund dublu, care înmagazinează o cantitate respectabilă de căldură, reușind cu destul succes să simuleze efectele termince ale unui gratar cu cărbuni.

Ieri m-am ținut destul de ocupat. După foarte multă vreme, am reușit să prind ocazia și am mai dat niște găuri în ținte. Rezultatele nu au fost extraordinare, dar nici rele. În prima tintă am tras numai 7 lovituri, că nu m-am gândit sa le număr. Apoi, am scos câte 10 pentru fiecare. Deni a venit să spele mașina și am profitat de ocazie să-l trimit dupa apă (bidonul mare) și zahăr, că se cam terminase. Dacă mă uitam mai atent, îi ziceam să ia și o sticlă de apă de 1.5, că asta de acum deja parcă se înverzește la fund. Și dacă tot a venit și nu se grăbea nicăieri, a tras și el o țintă. 

Uite-l aici căutându-și cele 10 lovituri. La el se cunoaște mai puternic lipsa de exersare, a împrăștiat alicele alea peste tot. Nu e deloc simplu să tragi cu arma nerezemată, mai ales după câteva zeci de pompe. 

Nu mai am tinte pentru 20 de metri, numai pentru 25. Astea sunt ceva mai mari, și mă fac să am sentimentul că trișez cumva. Sau mă rog, ca nu e mare scofală să pui 10 alice într-un cerc cu diametrul de vreo 10cm, de la 15 metri distanță. Cu toate astea, ținta aia se vede al naibii de mică prin cătare, iar arma nu e ușoară deloc. Ba chiar aș zice că e al naibii de grea, pentru ce reprezintă. Probail varianta cu pat de plastic ar fi fost mai ușoară, dar dacă asta s-a găsit, asta am.

Am reușit să termin și puzzle pe care l-am început cu fetele. Încă nu mă îndur să-l strâng, dar probabil o să fac și asta luni.

Am vrut să ies sa fac niște poze pe plajă, dar vremea nu e chiar prietenoasă. Nu numai că stă mereu să plouă (ceea ce mă face să fiu prevăzător cu aparatul), dar umezeala din aer face să nu se vadă mai nimic dincolo de 100 de metri. Pozele cu ceața nu sunt foarte impresionante, aș zice.

Aseară am zis să încerc un nou tip de aluat de pizza. Am pregătit un fel de pre-dospire, din făină, apă și câteva granule de drojdie. Le-am lăsat peste noapte (vreo 12 ore) și am făcut aluatul acum de dimineață. Sunt foarte curios ce iese din toată chestia, că mi s-a lipit de mâini ceva de speriat. Oricum, diferența majoră este ca nu am mai pus nici ulei și nici zahăr. Drojdia ar trebui să se activeze de la cea dezvoltată aseară. Sper să iasa măcar comestibilă, deși am obosit de-am leșinat cât am frământat la bucățica aia de aluat. Teoretic ar trebui să am aluat suficient pentru două pizza, dar sa văd dacă merge ținut în frigider așa cum zice la teorie.

Astea sunt cele două bile de aluat, după două ore de dospit:

Până să se termine de dospit prostiile, am pregătit umplutura: subțire, ca cică așa e pizza adevărată, cu puține chestii deasupra.

La teorie zice ca numai unul sau două topinge, da' io am pus tot patru, că mi-e deja foame rău de tot. Sigur, arată foarte prezentabilă o pizza margherita, da' vorba lui Obelix : "Antreurile le-am mâncat, da' unde-i mâncarea?"

Am pus tăvile de aragaz la încins (odată cu cuptorul) și am pregătit pizzele pe hârtie de copt. Făină ca să nu se lipească, și chinuie-te să întinzi prostiile fără să le rupi. Sincer, metoda asta mai tradițională o fi valabilă pentru pizze rotunde, da' să dai formă oarecum rectangulară (potrivită pentru tăvile mele de aragaz) e jale maximă! Cu chiu cu vai, am reușit ceva aproximativ:

Știu că se vede în colț prima pizza, dar am uitat sa fac poză la prima și am facut la a doua. Fi-ți și voi înțelegatori, ce naiba! Și asa mi-am făcut telefonul numai faină și cocă...Inițial am vrut să folosesc sony, da' când am văzut ce-i pe mâinile mele, mi-a pierit gândul  la fel de iute cum a și venit.
Pizzele gata de băgat în cuptor:

Le-am dat la cuptor 20 de minute, apoi le-am inversat (tăvile între ele în cuptor, și pe cea din tava de aragaz am sucit-o și față/spate)

Rezultatul final se vede bun și miroase bine. E drept, telemeaua cam dă un miros specific, dar mie îmi place și în plus, nu-mi place sa arunc chestii. De-asta am și folosit telemeaua în loc de mozarella sau cașcaval, plus toate resturile de șunci și costițe pe care le mai aveam prin frigider. Una peste alta pare să fie ceva comestibil, ba chiar bun. Dacă merită efortul? Greu de zis. E multă muncă pentru pregătit aluatul, și e nevoie de mult timp liber. Pentru mine singur, e cam cu semnul întrebării. Desigur, nu am mare lucru de facut în weekenduri, așa că de "o dată" merge, fără discuție. Dacă mai sunt și ceva oaspeți/soacre/gagici de impresionat cu talentele multiple, atunci rezultatul merită chinuiala, mai ales că gradul de dificultate și cantitatea de muncă nu cresc cu mult mai mult la marirea cantităților. Și una e sa muncești să-ți sară un ochi pentru o pizza, și altceva e să depui aproximativ aceași efort pentru patru bucăți și să zicem 6 persoane. 
Pentru o chestie de seara când vii de la servici și nu e nimic altceva? Mmmm, nu, nu prea. Dar hei, pentru asta s-au inventat pastele carbonara, nu?

Raportăm ca e gustoasă rău de tot (da' rău, rău de tot!!) și bine că am băgat ieri 6 beri în frigider.

Hai la revepa!

Episodul 51.1ver1/final release

Deci acu' ceva zile povesteam cum că șmecherii nu dau doi bani pe podul ăla și că e izolată bucata respectivă, and so on and so forth.

Well, se pare că ceva tot s-a întâmplat, sau cineva a avut interes să se facă reparația. Pentru că vineri dimineață când m-am oprit acolo, deja începuseră să lucreze. La ora 7 când am trecut eu erau niște omuleți la lucru, însiraseră niște pietre în coșuri de-alea paralelipipedice din plasă de oțel zincat (cum se văd și dincoace, în poza de mai jos), era și un excavator la fața locului. Cum-necum, se apucaseră de treabă. Am vorbit cu un tovarăș de acolo și mi-a zis că e posibil ca duminică să dea totuși drumul la circulație pe pod, chiar dacă reparația o sa fie doar temporară. Am zis eu că e bună treaba dacă zic așa ceva. Chiar dacă nu reușesc până duminică, în cursul săptămânii următoare tot ii dă drumul și nu mai trebuie să mă gândesc cum ajung acasă cu fetele,  toate cumpărăturile și bagajele.

Sâmbătă dimineață am plecat spre Jakarta, tot cu motoreta. Chestia care m-a surprins (în mod plăcut de data asta) a fost voluntariatul pentru reparațiile de la cealaltă parte a malului.

Ăia care se văd în plan îndepărtat sun copii în uniforme. Bine, probabil e mai fun să ajuți la reparația digului decât sa te duci la școală, dar totuși, e prima oară când îi văd pe localnici făcând ceva pentru comunitate. Nu de alta, dar când șuvoaiele de apă au adus gunoiul și noroiul în mijocul drumului, nu s-a sinchisit nimeni.

Sâmbătă dimineață pe la 8, înainte să plec spre Jakarta, am stat nițel de vorbă cu Nick (proprietarul de la Ocean Queen). Am fost mirat să-l văd acolo, mai ales că tipul e destul de mare ca om, și nu-l văd deloc încăpând pe locul din spate al unei motorete. Am aflat că a trecut podețul per pedes, apoi o altă mașină l-a așteptat de partea asta. Mi-a zis că se lucrează din greu la pod, că aveau aduse reflectoare pentru iluminat pe timpul nopții, o grămadă de oameni și 3 (da, trei) excavatoare! Îmi zicea că nu a văzut asemenea desfășurare de resurse în locul ăsta niciodată, și că tipul de acolo i-a confirmat ca duminică sau luni cel târziu or să dea drumul la circulație. Pe la 12:30 eu eram deja pe autostradă, la aprox 20km de Jakarta, când mi-a dat mesaj Nick să-mi spună că s-a dat drumul la circulație pe pod. Whow! Ok, nu știam cum arată la fața locului, dar dacă Nick a confirmat, însemna că se putea trece cu mașina.

Aseară la întoarcere, ne-am ținut răsfularea și am încetinit pe măsură ce ne apropiam de locație. Era deja noapte și nu am putut face poză. Azi dimineață tot nu ne-am oprit ca eram cam în întârziere, dar oricum am putut vedea câte ceva. Practic au finalizat umplerea cu piatră și pămând a "inimii" podului, o bandă de circulație pe mijloc. Încă lucrau la "coșurile" cu piatră din laterale, alea care ar urma să asigure lățimea normală a drumului. Sigur, e denivelat și deja s-au făcut făgașe în pământul și piatra de umplutură, dar e totuși practicabil. E foarte reconfortant să știi că nu mai trebuie să te îngrijorezi de ploaie. E foarte bine că au dat drumul circulației pe pod. Sigur, ar fi interesant de știut cum de s-a întâmplat minunea. Radu spunea că armata ar avea ceva tabere de antrenament ceva mai în sus pe munte, și deci ei ar fi la originea "telefonului roșu" care a pus în mișcare atâtea resurse.

Well, nu contează foarte mult acum. La întoarcere o să fac niște poze și editez articolul în consecință, deci stați p-aci nu va mișcați!

Iar dacă primesc poze de la restul, vă arăt ce friptură de mistreț am făcut duminică pentru la masa de prânz la Radu.

Episodul 51: Vine valu' și-mi ia malu'

S-au întâmplat câteva chestii care îmi tot fărâmă bucățica de Wa rămasă prin fundul sertarului.

Să încep cu începutul, adică sâmbătă dimineață. A început să plouă pe la zece, sau așa ceva. 

Nici o surpriză pân-aici, doar de-aia îi zice anotimp ploios, nu? Partea nasoală a fost că nu s-a mai oprit până a doua zi. Timp de vreo patru ore a plouat de-a rupt, cam așa:

În două ore s-a revărsat apa din câmpurile de orez din spate, a venit și torentul de pe deal și împreună au transformat Ocean Queen într-o mare de mizerie.

Piscina arată ca o băltoacă de-aia stătută, pietrișul de pe aleea din spatele casei mele s-a mutat vreo 3-4 metri mai la vale, minuni de-astea. Nu le-am mai făcut poze că e deprimant și așa.

Nu e mare problemă, într-o săptămână piscina o să fie curățată și na, poate o să mute cineva pietrișul ăla la locul lui. So far nu s-a învrednicit nimeni, așa că presupun că o să-l mut eu cu ligheanul, când o să am timp.

Luni dimineață am mers la servici fără probleme. La întoarcere însă, stai nițel că nu-i chiar așa. S-a surpat drumul chiar în fața podului, și nu se poate trece cu mașina mai departe.

Bun, și ce facem? Păi căutăm o rută ocolitoare. Cu masina nu se poate, dar nițeluș în aval e un podeț pe care se poate trece cu motoreta. 

De la locul respectiv până acasă nu mai e chiar mult (vreo doi kilometri jumate), dar nu e deloc comod să mergi pe motoretă. Am văzut ce rezultate poate avea o căzătură. Iar biata motoretă nu-i deloc fericită să care 90 de kile în plus (peste alea 60 ale lui Deni)

Așa, și cu mașina ce facem, unde o lăsăm? O lăsăm la o cunoștință ceva mai încolo. Mno bun, hai să încercăm. Thomas era de părere să stea la hotel în Pelabuhan Ratu până se rezolvă situația, dar eu nu am fost dispus să fac asemenea concesii. Eh, "ceva mai încolo" pentru cunoștința aia au însemnat încă vreo 2 km, da' dacă n-ai încotro, ce să faci?

Luni seara am ajuns ok acasă, marți dimineață am recuperat mașina fără problemă, dar la întoarcere our luck just run out.

Unul dintre dezavantajele motoretei este că n-are acoperiș. Așa că dacă te prinde ploaia, te cam udă. Și ce sanse sunt să te prinda ploaia în anotimpul ăăăă, ploios? Mari de tot. Ceea ce s-a și întâmplat. Prima parte a drumului am făcut-o pe o ploicică măruntă, fără mari probleme. Nu cred ca mai aveam mai mult de 500m de mers până acasă, când a început ploaia.

Am ajuns cu toate hainele ude fleașcă, de parcă aș fi căzut în apă. Rucsacul are totuși ceva proprietăți impermeabile, așa că amărâtul de laptop nu a pățit nimic. Același lucru și cu telefonul, deși practic a stat învelit într-o cârpă mustind de apă (a se citi buzunarul de la cămașă).

Abia pe la opt jumate s-a domolit nițel ploaia, dar pe la nouă a început din nou, mai tare. Omușorul de la pază s-a chinuit să devieze șuvoaiele ca să nu mai inunde piscina din nou, dar nu prea i-a ieșit. Așa că iar băltoacă mizerabilă în loc de piscină. Sigur, în timp se rezolvă. Dar oare câți nervi își face omul ăla care îngrijește piscina, daca tot la două zile, când zice și el mersi că încep să se vadă rezultatele muncii, trebuie s-o ia de la capăt?
În casă n-a intrat prea multă apă, doar nițel în baie (pe lângă bec), într-unul din dormitoarele din spate, în două locuri în living și desigur, pe terasă. Numai infltrația din baie a fost mai serioasă cu picurat din tavan, restul s-au limitat la pete de umezeală. Dar stau și mă gândesc ca mai sunt totuși cam 4 luni de sezon ploios. Câte lucruri pot să mai meargă prost? Multe, că Murphy nu doarme!

Probabil că până la urmă lucrurile or să se rezolve cu podul. Dar când? Drumul e întrerupt de  trei zile deja și nimeni nu pare să dea doi bani pe asta. Nu contează că ambulanța nu mai are cum ajunge dincolo de râu, nu contează că s-a întrerupt circulația mărfurilor în direcția aia. Până și în mult hulita noastră țară, există chestia aia pentru situații de urgență. Și când se rupe un pod, apare imediat armata și improvizează ceva până se decide ce fel se rezolvă permanent situația.

Am trecut azi dimineață pe la locul faptei. A apărut un mare morman de pietre, dar nu lucra nimeni. Sigur, înțeleg că nu se poate rezolva așa de ușor, dar nu pare să caute nimeni o soluție temporară. Iar dacă nu ai o soluție temporară, ar trebui să depui eforturi să implementezi soluția permanentă, nu? Well, așa e, doar că nu, vorba lui Manowar. Am auzit că reparația poate să dureze încă o lună, dar asta o fi valabil dacă o să se și apuce să facă ceva. Nu par să se grabească cu nimic. Nu par deranjați de situație, așa cum nu par deranjați nici de noroiul și gunoaiele aduse în șosea de torente, sau de alimentarea precară cu apă și energie sau de condițiile de igienă în care își prepară mâncarea. Iar dacă ei nu sunt deranjați de situație, nu cred că trebuie să mă aștept să reacționeze prea rapid ca să soluționeze ceva. Li se pare normal să nu facă nimeni nimic, pentru că probabil și ei ar face la fel...

Încă stau să mă gândesc cum le aduc pe fete la hotel, și cum cărăm bagajele și cumpărăturile. It will be a challenge. And a real bitch...

Episodul 50. Dubai

Well, I’m back.

O săptămână în Dubai nu e mare lucru, dacă privești obiectiv. Dacă ești first timer, e destul de puțin ca să apuci să vezi tot ce e de văzut și să te și odihnești nițel. Dacă ești harap hârșit ca mine, poate fi prea mult. Doar că n-a fost.

A fost o săptămână de vacanță pe care mi-am dorit-o mult, și de care cred că aveam nevoie. În ultima vreme, vacanțele mele au cam semănat a “ce mai avem de făcut azi?” Asta a fost diferit. Am stat la plajă în fiecare zi, m-am bucurat de mare și de soare…

Pe la începuturile traiului meu prin Dubai, aveam o idee cum că “all credit card is bad, bad, bad thing”. Touch it and you die. Painfully. Între timp m-am mai deșteptat. Am constatat primul avantaj: poți cumpăra chestii de pe net, care uneori sunt mult mai ieftine și mai ușor accesibile decât dintr-un magazin normal. Cum ar fi licențele pentru softuri. Sau bilete de avion. Sau rezervări la hotel. De-astea. Well, așa că în Dubai devenisem suficient de familiar cu conceptul de credit card și avantajele lui. E ok, atâta timp cât îți menții creierul în funcțiune. Îl pui pe pauză, desigur că se duce dracului șandramaua cât ai zice “cash”. Era mișto să ai un card de credit cu limită de 10k €, să te sune banca pentru confirmare la orice plată mai generoasă într-un magazin sau la orice plată (chiar și minusculă) pe internet. Ei, acum am mai aflat un detaliu. Sunt chestii pe care pur și simplu NU POȚI să le faci FĂRĂ un card de credit. Cum ar fi, închiriatul unei mașini. Sigur, poți plăti cash contravaloarea chiriei. Dar tot trebuie card pentru garanție. Fără asta, ne pare rău da’ mergeți cu autobuzul sau taxiul. Desigur că totul s-a dus foarte naibii când am plecat din Dubai, făcând trecerea de la Sheik la Bule (sau Bulă). Fără un contract pe termen nelimitat, nu poți căpăta credit card. Iar într-o țară unde măgăriile de tot felul sunt la ordinea zilei, credit cardul e cvasi-inutil.

Ceea ce a dus în cele din urmă la un schimb de sms-uri cu Vio la 2 noaptea în aeroport, că n-am binevoit sa țin minte și pin-ul de la cardul pe care-l căpătasem cu atâta strofocare de la Luminița. Și dacă Robert nu avea chei de la noi sau dacă nu reușea să se descurce, atunci să fi văzut fericirea maximă. Dar ca să revin, e grozav să ai un card de credit, chiar și unul cu o limită destul de modestă. Bine, știam de la Luminița că respectivul card e în RON, și urmează să se facă ceva conversie. Ce nu am știut, (și mi-a plăcut la maxim când am constatat-o prima oară) a fost când m-a întrebat tante de la casa de marcat din Hyper Panda dacă vreau să plătesc în RON sau în AED. Sigur, pentru cineva un pic mai obișnuit cu asta probabil e ceva banal. Eu m-am simțit nițeluș privilegiat. Hei, cineva a auzit de RON! Nu chiar toată lumea, dar măcar cineva!

Așa…

Uitasem cum e să fii tratat ca lumea și fără să trebuiască să fii jupuit cu orice preț. După ce m-am făcut de megabaftă la biroul celor de la Dollar din Terminalul 3, omul mi-a zis că pot să merg în Terminalul 1 (mi-a zis și cum să fac asta) și îmi trimite mașina acolo. Ceea ce am și făcut. Iar el a făcut ce a zis. A trimis masina acolo.

Lancer nou nouț, 80km la bord. Cool. Plasticele încă pe bancheta din spate, India style. Not so cool.

A fost grozav să conduc iarăși pe drumurile din Dubai. However, mi-am amintit de ce urăsc  cu pasiune mașina aia. Durează o veșnicie de când apeși pe accelerație până se întâmplă ceva util. Da, zgomotul crește repede, altceva nu. Ca să-l citez pe Clarksonius, “What am I ? I’m flower? Mmm, no, I think not. I’m a bottle? Mmm, not that either…Aaaahhh, I’m a gearbox, I'm supposed to change gears!”

Închidere numai la ușa șoferului, mereu uitam să încui mașina. Așa că trebuia să mă întorc de la 2 3 metri să încui drăcovenia. Nu că ar fi avut vreo importanță dacă uitam, da’ na, obiceiul…Nu-i bai, și-a facut treaba.

A meritat? Poate din punct de vedere financiar, nu. Probabil am fi ieșit mai ieftin cu taxiul și metroul. Dar am trecut de faza la care caut exclusiv cea mai ieftină variantă. La naiba, dacă eram 100% sigur că o să-mi dea un A4, aș fi plătit și 1000$ pentru chestia aia, deși pare complet imbecil să faci asta. Dar pentru “or similar”, nu mersi. Eu dau 1000$, nu “or similar”.

Open beach plină de ruși. Plină ochi. Extrem de aglomerat (deși aia nu e o surpriză, că acolo e mereu lume), și în afară de câțiva rătăciți, ziceai că ești în Crimeea. Ruși, ruși, alți ruși.

Din fericire, și ceva rusoaice notabile :megusta: Ce n-am reușit eu să înțeleg, e de ce mama naibii au ținut să vină cu mă-sa la plajă? WTF!? Ok, dacă era și ceva borac implicat, mergea teoria cu “mamaia cu nepotul, noi la distracție”. Dar nu erau așa mulți copii. Iar cei care erau, erau în mare majoritate numai cu părinții. Babele respective era acolo numai așa, ca să strice peisajul. Admiri și tu o pereche faină de țâțe sau de buci, pui hoalbele pe zoom maxim, și brusc îți apare în retină o morsă de-asta. Păi cum naiba să nu-ți explodeze creierul și să nu-ți dea sângele pe ochi? Dezastru curat. Alt tip de fază penibilă, pitzi cu mă-sa pe plajă, mă-sa cu aparatul și gagica pozează sieecsi. Pentru mă-ta!!?? JFC!!!!

Surpriza mare a fost vineri pe Marian Beach. De obicei, locul ăla era cam la fel de populat ca și 47. Adică nu prea. Ei, vineri a fost atâta lume că aveai senzația de Open Beach. Din fericire, aici erau mai mult vestici, prietenii sovietici au rămas dincolo.

Eniuei…

Orașul e așa cum îl știu. Food court de la Batutta e nițel schimbat. Curtea exterioară unde mâncam de obicei la prânz a dispărut. În locul ei, sunt două sau trei locații noi. Automatic (ăla cu shawormele alea uber bestiale) s-a modernizat și arată foarte diferit acum. Dar tot grozav e puiul ăla dezosat la grătar. S-au mai terminat de prin lucrări (în special pe partea dinspre Floating Bridge spre aeroport), dar la Cora acolo în Oud Metha tot e aiureală cu benzile alea și preselecția.

Altă surpriză extrem de plăcută: CatBoy s-a întors la Dubai 92, și programul de dimineață e iarăși CatBoy and Geordie Bird Breakfast. Când plecasem eu din Dubai, CatBoy plecase și el înapoi în UK. A fost grozav să-i aud iarăși glasul. Accentul ăla e grozav, când spune “my mom” și se aude “mi mum”. Plus bancurile. Nu-mi imaginam să mă răscolească atât de tare un program la radio.

Bine, nu e numai programul la radio. Toate lucrurile știute puse la un loc, au reușit să mă întoarcă pe dos la gradul maxim. Senzația aia de lucru cunoscut, de…bine. Am simțit orașul cum mă cuprinde și mă ține în brațe, o senzație de…acasă, pe care o simt numai când aterizez pe Otopeni. Da, indiferent cum, nu reușesc să mă desprind, și mereu SIMT când ajung în România. Acum mă gândesc că poate e de la mașină, naiba știe? Sigur, nu se compară E85 cu SZR, dar totuși reușesc să mă confund cu mașina, s-o simt legată de mine și eu de ea. Nu e vorba de sentimentele legate de revederea familiei. Alea sunt “pe alt raft”. Stau acum și mă întreb dacă nu cumva sentimentele mele față de Dubai sunt mai strâns legate de Syyara decât am crezut. Oare dacă nu aș fi luat decizia atunci să iau mașina, mi-ar mai fi părut atât de rău după Dubai, sau aș fi tratat plecarea cu aceeași nepăsare pe care o am în legătură cu Indonezia? Fără Syyara, ar fi rămas oare Dubai numai locul de unde să câștigi un ban grămadă si atât?

Nu cred totuși. Dacă era numai Syyara, nu ar fi trebuit să mă răscolească atât vizita asta. Lancer e masina perfectă să enervezi pe cineva care “simte” mașinile. Dacă vrei să faci pe cineva să urască masinile, atunci prima mașină în care trebuie să-l urci e un Lancer de închiriat, cu motorul de 1.3 și cutie automată. It’s an absolutely and completely pointless, awfull, horrible, annoying, irritating, flimsy, disastruous piece of crap. Built to show the world what NOT to do when you want to make a car.

Deci nu e doar masina și drumul. E ceva în locul ăla, care te ia și te întoarce pe dos de fiecare dată. Nici nu cred că trebuie mult. Două vizite la Spinney să-ți zâmbească frumos omuletii ăia pe care îi știi de atâta vreme (da Dănuț, Gopal - tipul cu mutră de japonez -  e tot acolo), una la Noon O’Kebab să-și amintească și după un an jumate fătucele alea că vrei un castron mare de sos de iaurt lângă Joojeh, și gata, ești prins din nou în mreje, și nu mai vrei să te dai dus de-acolo. Chestii mici, care se așează frumos una lângă alta și împreună reușesc să te copleșească și să te învăluie. It’s like magic…

Mmmm, no. It’s not LIKE magic. It IS magic. The magic of Dubai. And that’s the best kind there is!

Word!

Episodul 49. Armoniosu'

Mey, și o fost chef măreț la Edgar, aseară pe la șa’juma așa.

Deeeci > FĂRĂ DECI!

Acum două săptămâni, v-am zis că am fost cu Edgar pe post de barbeque consultant. Eh, aseară a fost the grand opening la grătar.

Nu am avut mare contribuție la chestia respectivă, cel puțin la partea de aprovizionare. La partea de execuție, ne scuzaț dar am fost responsabilul cu grătăreala. Poze n-am făcut că oricum era cam întuneric, da’ vă povestesc acușica ce și cum.

Deci prima victimă a fost un mușchi de porc, legat cu simț de răspundere cu sfoară alimentară și dat cu un baiț făcut de Edgar din diverse chestii. În principal mi s-a părut ulei de măsline și ceva usturoi și cimbru, dar probabil mai avea și altele. Ăsta a fost aproape gata când am ajuns eu la locul faptei, așa ca n-am ami avut de făcut la el decât să îl mai ung de câteva ori cu baiț de-ăla apoi l-am scos într-o tavă (de fapt două, dar Edgar n-a văzut că erau una într-alta, probabil nici măcar când le-a cumpărat) și apoi în cuptorul lăsat la minim, să stea cald până vin oaspeții. Ceva mai încolo mi-am dat seama că trebuia să-i fi spus lui Edgar să-l acopere cu folie de aluminiu ca să nu se usuce. Nu s-a uscat, sau cel puțin nu de tot, da' totuși...

Păi și dacă tot am rezolvat noi chestiunea cu pricina, m-am apucat de mușchiul de vită. Și ăsta a stat la marinat în ceva sos cu usturoi și mirodenii, și încă de luni. Mirosea îngrozitor de bine, chiar și crud. 
Asta e problema când ai de-a face cu al’de turban ăștia, musai trebuie haleală halal și bere fără alcool. Și grătăream eu de zor la mușchiul ăla, când se aude un răget din casă:

-          Niiinaaaaaaaa!

Era desigur Edgar, nervos foc că EU nu am bere rece la grătar. Sare din papuci săraca fată, îmi aduce o bere (pe care nu pot să spun că mi-o doream chiar cu îndârjire, da’ dacă e, primește-o Doamne și p-asta), eu mai reglez nițel focul, mai învârt nițel carnea să se facă dungi de-alea cruciș pe ea, toate bune și faine.

Cependant, Edgar se ocupa de cartofii pentru piure iar Nina aranja masa. Era un mic gol de sarcină, apare iar Edgar.

-          Nina, sit down and have e beer. You’ve worked hard enough!

Se asează fata pe scaun să-și traga sufletul, n-apucă să stea 20 de secunde că se aude iar urletul deja binecunoscut:

-          Niiiinaaaaaaaa!

Deci pe mine deja ma pufnea râsul, da’ asta îi e soarta. De data asta vroia să afle dacă pusese castroane pentru salata de castraveți.

Pusese.

Încă 20 de secunde mai târziu...

-          Niiiinaaaaaaa! Vino să guști salata de castraveți să vedem dacă îi mai trebuie piper sau sare! 

Nu mai trebuia.
Ei, și au început să vină. Primul a venit Amlan, șeful de la IndoPower. E unul dintre cei mai cu bun simț din toată gașca locală. A venit omul cu vreo 6 doze de Bintang Zero (pentru el) și vreo 12 de Bintang Pils (pentru noi). Frumos din partea lui, cu un plus pentru faptul că invitația fiind pentru ora 7, el a apărut la 7:02. Omul a crescut mult în ochii mei, sincer.

Al doilea a venit Thomas. Eeeeei, pișicheru’ a venit, da’ nici el cu mâna goală. Tot ca de obicei, Thomas a venit cu vreo 8 sau 10 doze de Heineken și cu… Lina.

Cum adică, “cine e Lina?”. Lina e o tipă care lucrează la Kuda Laut, resortul unde stă Thomas. Tipa a lucrat o perioada în Taiwan, așa că rupe și nițel chinezește. Și na, se pare că Thomas s-a ferit cât s-a ferit, pân' l-a nimerit. N-arată rău gagica, și nici cu engleza nu se descurcă prost.

Eh, au venit până la urmă și ăilalți doi de la PLN, Budi și Nasrul (ăla care se invită singur și unul din ăia care au trecut “întâmplător” pe la mine în seara aia), am pus ultimele bucăți de carne de vită pe grill, și hai la treabă.

A fost deci piure de cartofi, cartofi prăjiți (a comandat Nina la restaurant), sos de ciuperci, salată de castraveți și carnea. Și dă-i și luptă, și luptă și dă-i, și am început să facem mișto de Nasrul. Ca el nu mai mănâncă, e plin. Ca să știți despre ce e vorba, e un tip la vreo 30 de ani (poate mai puțin), înalt cât mine și slab ca un biscuite. Sigur că i-am zis că nu iese din iarnă, Edgar a zis că vine sezonul ploios și îl ia apa, de-astea. Ne-am hlizit de n-am mai putut, apoi Edgar face mișcarea decisivă: aduce cântarul. Iarăși râsete, ocazie cu care am constatat că Nasrul e de-a dreptul obez, 53 de kile întregi! Păi la asemenea statură, normal ca nu se poate ascunde dupa o singură mătură, ce naiba! Îi trebuie cel puțin două!

Mă uit eu așa nițel, și zic în sinea mea “meh, Edgar e dublu cât el…” Se urcă edgar pe cântar, sărpraiz: chiar e dublu cât el! 106 e cifra câștigătoare, apoi  disaster struck: momentul de tristă amintire…

M-am urcat pe cântar cu speranța că o să văd o cifră mai prietenoasă, da’ singurul lucru bun care se poate spune despre ea e că e totuși numai din doi digiți. Fârtaților, 94.3 kile. Ultra armonios!

Meh, în apărarea mea pot spune că eram totuși îmbrăcat, încălțat și cu echipamentul pe mine (a.k.a telefon, briceag, portofel, curea) și deja băgasem în mine două porții de friptură și vreo 6 beri, da’ totuși…

Așa încât, având în vedere vestea tristă de mai sus, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să mă retrag într-un colt întunecos și să mor în liniște și pace. Am tot răsucit problema pe toate fețele, încercând să-mi dau seama ce aș putea să modific la alimentație ca să mai dau jos nițel din kilele alea. Din nefericire, ar trebui să renunț la absolut tot. Și mai din nefericire e că nu prea am ce pune în loc. În mod normal, ar trebui să scad drastic cantitatea de carne roșie și grăsimi, și sa cresc vegetalele. Well, easy said than done, că respectiva carne poate fi luată din Jakarta o data la 3 săptămâni și ținută în congelator, da’ cu vegetalele nu merge la fel. O salată luată azi, peste 3 zile e deja veștedă. Așa că soarta este crudă și nedreaptă, iar eu o să-mi port armonioșenia cu grație nemăsurată.

Dacă știți vreun regim cu fripturi, cartofi, dulciuri și leneveală, ziceți tare!