Episodul 57. Ce face omul într-o zi liberă. Post pseudo-tehnic.

Warning: în acest post e vorba de probe, sincronizări și alte marafeturi mai puțin cunoscute oamenilor care n-au de-a face cu centralele electrice. Dacă nu vreți să vă doară capul de la prostiile care urmează, mai bine ziceți pas și mergeți pe MemeCenter să vă descrețiți fruntea.

Deja știți că localnicii adoră sărbătorile. Mai mari, mai mici, sarbătoare să fie, că poate nu mai trebuie să mergem la muncă. În schimb, mergem în orice altă parte, eventual facem ceva mizerie p-acolo, să se simtă bine ăia care trebuie să curețe peste trei zile când se termină cu distracția.

Soooo, joi (adică ieri) zi liberă. Probabil ceva legat de paștele catolic, habar n-am. În fine, ideea e că miercuri pe la 11 deja drăgălașii noștri colegi au început să se care spre sătucele de baștină. Cu rânjetul pe buze, te informează că „hăăă, mistah, we go Jakarta now, hăăă, bye bye. see oyu on monday!” Care monday o să fie pe la 12 așa, că doar ce atâta grabă?

E inutil să le spui că mai au cam 5 ore de stat până să se termine ziua. La o adică, nu au cerut voie, doar te-au informat. Da’ dacă tot s-au carat, înseamnă că noi ăștia care am rămas trebuie să fim disponibili și gata de treabă.

Deci miercuri pe la ora 14:00 am aflat că tovarășii chinezi sunt deciși să sincronizeze blocul 2 joi. Haideți joi la blocul #2!! Asta ca să poată raporta frumos la Shanghai că au îndeplinit planul cu O zi mai devreme. Well, se bagă repede sub preș faptul că e cu o zi mai devreme față de a doua amânare, da’ vorba lui Călin, astea-s detalii. Mmbooon, deci miercuri după-amiază se apucă tovarășii de încins țevile p-acolo. Thomas s-a dus să-i tragă nițel de limbă pe conaționalii lui, eu m-am dus acasă așteptând veștile să văd când trebuie să revin pentru probele electrice.

Pentru cei dintre voi care, deși nu le aveți cu Power Plant, ați decis să citiți, ceva explicație: Nu poți sa bagi abur în turbină așa cum ți se scoală. Sunt o gramadă de parametri de urmărit, o grămadă de lucrușoare care trebuie sa îndeplinească o grămadă (și mai mare) de condiții. Aburul trebuie să aibă anumite calități, legate în special de puritate. Conținutul de diverse substanțe este atent verficat (sau ar trebui), presiunea și temperatura la fel. Apoi, aburul este foarte fierbinte, și dacă îl bagi prea repede în țevi prea reci, apar dilatații aurea, sau chiar fisuri generate de școuri termice. Ca sa pună capac la toate astea, chiar și după ce aburul îndeplinește toate condițiile, țevile sunt fierbinți și zici gataaa, hai cu aburul în turbină, și acolo ai multe de verificat. Turbinele astea sunt șmecherii foarte delicate pentru niște chestii care cântăresc multe-multe tone. Așa că trebuie grijă. Multă.

Abia pe la 21:00 mi-a dat Thomas mesaj că la ora aia bagă hidrogenul în generator (că de, răcire cu aer încă nu s-a copiat ăăă inventat în China, așa că mai devreme de miezul nopții nu admit abur în turbină. Din ce știam de la blocul #1, cu admiterea aburului, verificat, casing expansion și toate cele, mai devreme de 4 dimineață nu aveau cum să atingă FSNL (pentru non-PP people: Full Speed No Load, adică turbina la 3000rpm, generatorul ne excitat, întreruptorul deschis). Am fost aproape cu estimarea, pe la 5:30 au fost la FSNL. Ceea ce a fost de bine, c-am apucat și eu să dorm nițel. Complet aiurea desigur, da' cine mai stă să numere? Am adormit prima oară (îmbrăcat) pe la opt jumate. Apoi m-a trezit SMS-ul de la Thomas. M-am schimbat, m-am culcat, m-am foit, adormit, da' pe la 4 s-a dus naibii de tot. Deni a venit la ora normală pentru servici, așa că hai la centrală să vedem ce se întâmplă. Eh, n-are rost să mai iau sandvișuri, sigur o să fie ceva p-acolo de ronțăit...

Stupid MO.

Am ajuns în camera excitației pe la 7:30, exact când se apucau de probele de scurtcircuit (prima, la bornele generatorului). După ce s-a terminat asta, o presimțeală m-a făcut să folosesc timpul pe care-l aveam la dispoziție (cât demontau ăia bara de scurtcircuit) 

Asta, adică:

ca să merg la magazin și să-mi iau niște cornuri. Patru cornuri într-o pungă, 1$. Bune și alea. Știam că de obicei probele durează cam 8 ore, așa că i-am dat drumul lui Deni, că n-avea nici un sens să stea degeaba în șantier să mă aștepte pe mine.

A urmat o nouă etapă de stat în picioare până la 12:15 când s-au terminat probele de scurt-circuit. A mers mai repede ca la blocul 1, că pe partea de 150kV au folosit și ei ca toți oamenii normali cuțitele de punere la pământ, cu bypass la interlock și gata. Data trecută au urcat niște negri pe schele de-au pus scurtcircuitoare pe linie...(am constatat că la momentul ăsta cei non-PP deja și-au băgat picioarele și au plecat pe siteuri mai plăcute, așa că nu mai explic ce-s alea cuțite de punere la pământ, bypass la interlock și altele)

Acu’ dac-au fost deștepți, a durat ceva mai puțin. Ei, după atâta testare, cică pauză de masă. Mdea, pentru cine are. Ei aveau...Desigur că nu s-a învrednicit nimeni să îmi bage și mie sub nas un pachet de-ăla standard de care le-au adus ălorlalți. Așa că da, TOȚI ăilalții au căpătat un...set de-ăla, na, o cutie de carton cu ceva de halit în ea, da’ hei, nu e pentru albi!  Mi-am mâncat cornurile alea (înceeeet, să pară mai multe), am băut niște apă și cam atât. M-am dat nițel pe net (ce bine e să ai sculele proprii cu tine) apoi hai înapoi la treabă în camera excitației, la varice.

Probele au durat până pe la 15:30 (au găsit și niște cabluri inversate, că nu se putea altfel) și apoi cică stați așa că acușica sincronizăm, în juma de oră!

Mmda, doar că nu. Am mers în camera de comandă, și desigur, nu s-au putut abține.

Banner mare cu „Felicitări pentru sincronizarea cu succes a grupului #2”, masa întinsă, două sticle de vin, sucuri, diverse chestiuțe. Nu se învață minte deloc ăștia. Nu te apui de sărbătorit până nu ești sigur că ai CE sarbători! Ăștia? Neaaa, hai să pregătim petrecerea!

Tovarășii chinezi au instalat kitul de injecție la releul de sincronizare, apoi s-au dus să facă ceva. Și duși au fost. După vreo 20 de minute de stat de pomană, mi s-a părut că zgomotul de fond e altul. M-am uitat pe ceva ecrane p-acolo, hopaaa! Nu mai avem turbina la 3000rpm, ci se duce în jos, destul de rapiduț. S-a tot dus în jos până pe la 1300, apoi au prins-o și au început s-o accelereze iar. N-au reușit să urce mai mult de 2900, apoi a început iar să scadă. De data asta numai până pe la 1850, apoi au prins-o iar și de data asta au reușit s-o stabilizeze la 3000. Bun, adică într-o oră am ajuns...ăăăăă...unde eram acum o oră. Și mai stai nițel. Și încă nițel. M-am dus la unul dintre chinezi și l-am întrebat :

-          Aveți un banner de-ăsta pe care să scrie „sorry for the mishap, the tickets are valid for the next show”? Să-l rulați peste ăsta...

N-a gustat prea tare gluma, da’ tot atât mi-a păsat și mie.

În cele din urmă au reușit sa facă dummy sync, toată lumea s-a îmbulzit la făcut poze cu...sincroscopul. Acuma, nu că aș fi eu mare dibaci, da' ziceți și voi, ce naiba e așa de pozat la asta?

Apoi mai stai nițel. Și dup-aia încă nițel. Și încă un pic. Am cugetat nițel și am zis că ori e laie, ori bălaie, și i-am dat SMS lui deni să vină să mă ia. Dacă urma să sncronizeze, se termina până ajungea el. Dacă se opreau, până ajungea Deni aveam timp să aflu ce a mers prost. 

Până la urmă au sincronizat, încă un rând de poze cu sincroscopul, aplauze, felicitări, 16MW, apoi 22. Io am făcut poza la 12MW, că deja începuse să se agite lumea.

Dar deja nu se prea mai uita nimeni la ecrane, că toată lumea era ocupată cu îmbuibatul. Banane, portocale, ceva fursecuri (am gustat unul și m-am chinuit un sfert de ceas să mi-l dezlipesc de gingii), suc, bere, vin. Desigur, toate calde. Fuck, numai mocangiii beau orice că-i gratis. Am luat și eu un pahar de vin cu care am ciocnit cu vreo doi tovarăși, apoi l-am abandonat pe masă într-un colț. Un altul mi-a pus în mână o doză de bere. Era mai caldă decât mâna mea, așa că am lăsat-o și p-aia pe un colț de masă și gata, destul cu petrecerea. Thomas a reușit să mă prindă și pe mine într-o poză, chiar înainte de asaltul glorios al gloatei asupra mesei.

Nu cred că a durat mai mult de 3 minute din momentul surprins în poza lui Thomas pâna la devalizarea completă a chestiilor comestibile/potabile de pe masă.

Eu unul mi-am băgat picioarele și am plecat acasă. Deni a ajuns când eu eram aproape de poarta centralei, așa că m-am urcat în mașină și dus am fost!

Episodul 56. Amestecătură

Ăsta e un episod în două episoade :confuzed: Adică două subiecte. Well, this:

Ăștia din Asia de Sud-Est sunt nițel mai olteni așa. Mă, n-or recunoaște ei c-au greșit, nici să-i pici cu ceară. Să recunoască ei, cinstit și pe față, că habar n-au despre ce e vorba? Never ever, mai bine se fac de kko.

Weeeeellll, au luat chestia asta foarte literal.

Nu, poza nu e făcută într-un mall relativ obscur, în care lucră vânzători și amenajat de proprietari de magazine. E făcută în Terminalul 2 din Soekarno-Hatta International Airport, punctul de legătură al Indoneziei cu restul lumii.

Bun, io acuma înțelege că limba engleze este grele pentru unii, așa cum este și limba română, care este. Că doar nu ne-om fi născut cu toții numai pentru succesuri, mai trebe și ceva eșece ca să avem de unde învăța. Da’ pwwla mea, dacă nici în aeroportul internațional nu ești în stare să îți faci afișele ca lumea, asta zice câte ceva despre gradul de imbecilism al tovarașilor respectivi. Că așa arată și scrisorile lor (documente oficiale, care la un moment dat pot fi cerute/prezentate în fața Curții de la Haga, în caz de arbitraj internațional) oarecum mai poți înțelege. La o adică, e greu să găsești doi chinezi și 3 indonezieni capabili să vorbească engleză cursiv. De unde naiba să-i alegi, din 2.3 miliarde de oameni? Absurd! Apoi, ăsta e un șantier, presupun că ăia care au fost capabili să învețe engleză sunt atașați pe la ambasade...În plus, uneori chiar e urgență. Scrisoarea trebuie trimisă ACUM, că arde!

Dar în aeroport? Un indicator ca ăla nu se face "la urgență". "Hai repede Gigele că ne vede șefu' cum stăm!" Se comandă undeva, se verifică înainte de darea în fabricație, apoi se instalează. Care e urgența de nu s-a găsit nimeni capabil să citească și să se gândească nițel:

Stai așa! Ăsta e un lift care handicapează oameni? E permanent, sau numai cât ești în lift ești handicapat și dup-aia îți revii? Amputează membre, cretinizează, te procopsește cu un Down ceva?

Oricum ar fi, dacă până și ei recunosc că e de kkt, de ce i-aș contrazice?

--------------

Așa. Acuma partea a doua, care e culinară.

De mai multă vreme mă bate gândul să fac niște clătite cu brânză. Am vrut să le fac aseară, da’ m-am uitat la Top Gear și s-a făcut târziu, asa c-am lăsat-o pe dimineață.  A plouat nițel, și aseară și azi dimineață, așa că nu m-am mai dus la piscină. Rău am făcut, că acuma s-a mai îndreptat vremea, dar e aglomerat acolo. Așa că m-am enervat, și am purces la facut clătite.

Am făcut aluatul din doo oo(lelilor) și restul am reglat din pâine (vorba lui Dănuț). Adică din apă și faină. Am zis sa fac nițel mai multe, în ideea că după ce termin de umplut cu brânză, ce ramqne le umplu cu Finetti. Adică Ceres-ul local, că Finetti l-am terminat alaltăseară.

Na de-aici, work in progress:

Brânză...ce brânză? Am folosit-o pe cea de vacă și oaie. Aia pe bivoliță și oaie o mai țin nițel. 

Am cubulit mărunt și o bucată de costiță, pe care le-am călit nițel în tigaie. Nu stiu de ce mi-a venit ideea asta, dar asta e.

În castron am pus bucata de brânză (250gr), niște mărar (mai generos așa), pătrunjel și oregano (câte puțin, așa numai de gust) și le-am amestecat nițel cu furculița.

Am adăugat și cam 100ml de smântână (ce mai era într-o cutiuță începută), am băgat nițeluș mixerul în ele să se facă pastoase, apoi am adăugat costița, și uite na umplutura pentru clătite. Umplutură avem, clătite avem, hai la treabă!

Cred ca a fost cea mai solicitantă umplere de clătite din viața mea. De ce? Păi simplu, că doar nu era să las coarnele de la mixer în chiuvetă înainte să le limbocez. Sweet Gizăs și restul sfințișorilor!!! Telemeaua asta e înfiorător de bună, grasă, cu gust de maturat, e o minunăție!! Mai aveam nițel și mușcam din coarnele mixerului, bine naibii că sunt grosuțe. Nu îmi dau seama acum cât de scumpă este față de cea care se găsește în piața mare la sibieni, dar e bună rau de tot.

Punând în combinație voința slabă (că doar nu m-am făcut cât un porc rezistând tentațiilor), foamea serioasă (aveam deja multe ore de la ultima masă – respectiv aseară – plus o cafea enormă băută de dimineață, plus apropierea de ora obișnuită de mâncat pachetul la servici) și combinația aromelor din brânză cu cea din șunca părpălită și din verdeață, vă dați seama că a fost greu de tot să-mi țin degetele la locul lor și să termin de umplut clătitele. Un coșmar, pe bune!

Well, umplutura a ajuns exact pentru cele 12 clătite. N-a mai rămas nimic nici în castron, nici clătite de umplut cu ciocolată. Bine, în castron oricum nu ramânea nimic, da’ vorba vine. Privind poze de deasupra, poate vă gândiți că ar fi trebuit să fiu mai generos cu umplutura. Well, nu. Brânza e destul de sărată, și presupun că dacă aș fi pus mai multă umplutură, ar fi fost mai puțin gustoase.

Presupun că ar merge mâncate nițeluș încălzite în cuptor (poate apoi cu un fir de smântână pe deasupra și nițel pătrunjel proaspăt tocat?), cu ceva salată din roșii, castraveți și ardei gras, tocate cubulețe foarte mici, ca un fel de salsa. N-am din ce face așa ceva acum, dar o sa încerc altă dată și vă zic. Ah, și desigur, dacă aveți, folosiți mărar proaspăt, nu uscat. Mi-e tare ciudă că nu am acces la verdețuri proaspete.

Ceva mai încolo, o să fac niște fileuri de piept de pui cu cașcaval și ciuperci, și o ciorbă din aripi de pui. Săptămâna puiului cred că-i zice.

Hai să fim iubiți!

Episodul 55. Vacanța

Am lipsit. Și de pe net, și din Indonezia. Asta pentru că am mai dat o tură la Nemția, apoi cică în vacanță. Revin la chestiunea cu vacanța.

În Nemția, tot la drăgălașul nostru de HO. ACOLO, toate bune și frumoase. ACOLO! Da’ până am ajuns acoloooo...a fost excitant rău de tot. Să vă zic!

Călătoria a început banal, ba chiar bine.

Am plecat de la servici cu vreo 6 ore înainte de zbor. Făcusem check-in online, nu aveam bagaj, tot ce era de făcut în aeroport era să mă duc la ghișeul dedicat și să-mi iau boarding pass-urile, așa că 45 de minute sunt suficiente pentru asta. Am mers bine prin toate satele, am mers bine și pe autostradă, până la intrarea în Jakarta. When shit hit the fan...Mai precis, am ajuns la Jakarta aproape perfect, cu 3 ore la dispoziție ca să parcurg 35km de autostradă. And you know what? It wasn’t enough!!! Cumva toți au decis ca au treabă pe autostradă în ziua aia, așa că viteza medie a fost de vreo 9km/h. Insuficient ca să ajung la timp pentru zborul ăla. Din fericire, nu eram singurul. Traficul nu iartă pe nimeni, așa că împreună cu cel puțin un coleg de suferință (un olandez de vreo 130 de kile) am luat avionul următor. E o chestie bună să zbori din două bucăți de-astea inegale rău de tot. N-am zis? Nu, nu cred. De data asta am zburat cu Malayesia Air. Emirates aveau niște preturi absolut nesimțite pentru perioada asta (seriously, 1885$!!??), Qatar nu era mult mai departe dar cu niște orare de vomitai, Singapore încă și mai nesimțiți decât Emirates. Așa că Malayesia sa fie. Urma un zbor de două ore până în Kuala Lumpur, apoi 13 ore jumate până la Frankfurt. Chiar eram bucuros, am zis să am niște vreme să mă uit prin aeroportul din Kuala Lumpur, că doar erau două ore jumate între zboruri. Cică. Măcar niște magneței să iau! Ei, dar cum am pierdut zborul care îmi dădea alea două ore jumate pâna la conexiunea spre Frankfurt, am ajuns la zborul care îmi dădea numai o oră și 5 minute. Well, as long as nothing go wrong...Deja intuiți încotro se îndreaptă, nu?

Prima oară au anunțat că e o întârziere de 10 minute. Peste 20 de minute au anunțat o întârziere de 20 de minute...Rezultatul final? Am decolat cu o oră întârziere. Exact ora aia care era între avioane. Am avut un moment de FML, dar nu aveam ce să fac altceva decât să rabd. Am ajuns la Kuala Lumpur cu 10 minute înainte de ora de decolare a zborului spre Frankfurt. Evident, în mod normal asta ar fi însemnat bye bye, că poarta se închide cu 20 de minute înainte, d-apoi sa mai treci și prin security screen and such. De data asta am avut noroc însă, pentru că la aceeași oră (22:59 ora locală) erau programate 3 zboruri: Frankfurt, Paris CDG și Amsterdam. Well, printr-o fericită coincidență, TOȚI ăia de la business class din avionul nostru erau pentru unul din astea 3 zboruri. Cum cazarea peste noapte a tuturor ălora de la B-C ar fi costat ceva parale, Malayesia a decis să opteze pentru o alegere mult mai înțeleaptă, așa că au oprit cele 3 zboruri până când au ajuns omuleții la ele. Așa încât, la ieșirea din tunelul avionului erau 3 tovarăși, fiecare cu câte o pancartă pe care erau scrise cele 3 destinații. A urmat o cursă rapidă prin aeroport, cu cetățeni urmând grăbiți oameni în uniforme, am urcat în avion împreună cu celălalt pasager pentru Frankfurt (slavă domnului că a fost tipul ăla de la B-C, că numai pe mine nu cred că m-ar fi asteptat), ne-am asezat pe locuri și imediat căpitanul a spus "Cabin Crew, secure doors and take position for take-of". Așa că am decolat.

Ziceam de diferențele între zboruri. Well, chestiunea e cam așa: dacă ai două zboruri foarte diferite ca durată, șansele sunt mari ca unul dintre zboruri sa fie ceva „regional” și să semene mai mult a cursa Făurei - Galați decât a zbor internațional. Cam așa e cu zborurile astea Jakarta-KL, sau Jak-Sin. Avantajul este că sunt MULTE. Practic, la fiecare 45 de minute pleacă un zbor încolo, cu o companie sau alta. Fuck, ăștia de la Malayesia aveau zboruri la fiecare oră și un sfert. Așa că a fost foarte bine, am reușit să prind legătura la zborul de Frankfurt. Din punct de vedere al comfortului însă...Dezastru. Zborul scurt e înghesuit, că doar e scurt și nu trebuie să ai loc de picioare prea mult. Zborul lung e...well, lung! Al dracului de lung, adică. Mi-a trecut os prin os aproape 14 ore până la Frankfurt, într-un scaun al cărui spătar era defect și nu se dădea pe spate. Am ajuns aproape mumifiat, înțepenit ca un cadavru și cu foarte mult entuziasm în vene.

Ce am rezolvat la sediu nu e foarte important acum. Pe scurt, am job dacă îl vreau. Că e diferență serioasă între banii pe care îi iau acum și ce mi-ar da pentru stat la HO. Desigur, ar fi acolo, nu aici. Drumul spre casă ar fi de două ore și un sfert, nu 18, și ar costa 250€, nu 1000.

Am făcut o mică plimbare în Friedberg. Asta e ceva mai la nord de Bad Vilbel și Dortelweil, dar e un oraș nițel mai măricel. Nu, nu cine știe cât mai mare, numai un pic. Dar la fel de frumos, ordonat, curat si aranjat ca și celelalte. Mi-ar place să locuiesc acolo. Și dacă ajung să stau la sediu, cam asta aș și vrea. Să stau în Friedberg, adică.

Și ca să știm despre ce discutăm, na: Asta e ceva stradă p-acolo. Nu știu cât de importantă, probabil două dintre calitățile ei sunt că : 1. Duce la ieșirea spre autobahn

și 2. are pe ea clădirea primăriei. Adica asta:

Dacă mergi ceva mai încolo, ajungi nu foarte greu la capătul orașului, la cetatea veche, cu turnuleț. Nu se iegzistă orășel care se respectă în Germania dacă n-are turnuleț.

Ați văzut ferestruicile alea micuțe în poza a doua? Well, partea mișto e ca acolo chiar stau oameni. Nu e ceva ornament, sau muzeul local sau ceva. Acolo stau ei. Ma întreb care o fi adresa? Turnul cetății, scara din drapta, imediat lângă camera gărzilor?

Cum era de așteptat, în interior e amenajat un parc. Se vede că e mizerabil și lăsat în plata domnului, nu își bate nimeni capul cu el. E criză...

Ca să fiu sigur că v-am stricat ziua, na și cireașa de pe tort:

Am fost și la Frankfurt. Degeaba de data asta. Am fost vineri, era sărbatoare, așa că era închis peste tot. PESTE TOT, am zis. Mallul era deschis, adică ușa de la intrare și o cafenea înăuntru, că în rest nema! Se vede câtă lume era și pe stradă. Bine, vremea deosebit de plăcută ( 5°C, vânt nu chiar slab) a ajutat și ea probabil.

 Am ajuns iarăși la pod, și de data asta am făcut o poză la lăcățelele de care vă povesteam în episodul celălalt.

Am profitat însă de ocazie și m-am plimbat cu vaporașul, chestie pe care nu am făcut-o data trecută. Miștocuț, am băut un ceai fierbinte și m-am zgâit pe geam ca ăia mici. Și dacă tot nu aveam ce vedea prea mult (nu tu un gunoi, un PET, un braconier ceva, numa' niște cormorani, lebede și rațe care chiar prindeau pești - nu le-am pozat că erau departe și nu s-ar fi înțeles nimic din poză), am făcut una (poză) cu termocentrala. Da, aia din mijlocul orașului.

Eh, cum am terminat treaba în Germania, hai înapoi. La ghișeul din aeroport, primul semn că ceva nu e chiar ok: boarding pass numai pentru KL. Pentru cealaltă bucată, KL-JAK, la ghișeu acolo. Mmmmmm, ok, o fi zborul operat de altcineva și de-aia. Mi s-a mai întâmplat la fel în China. Cum la Nemția nu există chestiunea cu traficul sau alte bălării de-astea, am ajuns la aeroport conform planului, cu destul timp la dispoziție. Timp pe care l-am folosit ca să execut cu brutalitate două sandvișuri absolut demențiale, plus o ditamai halba de bere brună. Asta pentru ca nu i-am zis arkadașului că vreau bere blondă. Da’ la naiba, nici n-a avut importanță, că a fost cea mai uber bere neagră pe care am băut-o EVER. Berea neagră de la noi (rromanika, adică) are gust puternic de caramel sau ceva, indiferent ca e Ursus, Silva sau altceva. Asta avea doar gust de bere. Bere foarte bună, mai precis.

Am ajuns deci la KL, cu două ore și 40 timp până la zborul spre Jakarta, și hai la ghișeu să iau boarding pass. Heheeee, doar nu era sa meargă așa ușor, nu?

Chestiunea e că atunci când am pierdut primul avion, s-a anulat și rezervarea la ăsta de întoarcere. Cum? Cică e automată chestia. Cică mi-au trimis mail. Ei nu mă-nebuni!!?? Pe buneeee??? Vaca domnului, ai trimis email (automat, cum altfel) la o agenție de turism, vineri noaptea. Adică fix atunci când n-avea cine să-l citească, d-apoi să îi dea eventual și forward către mine.

Una peste alta, nu mai aveți rezervare și zborul e fully booked. Sunteți pe lista de așteptare, poate se eliberează ceva.

Mdea. Mai erau două zboruri spre Jakarta, unul cu Lion Air, celălalt cu Garuda. Am zis că-mi bag picioruțul și dau bani în plus, numai să ajung la Jakarta. Teoretic, trebuia să fiu la birou deja...Hai la ghișeele ălora. Hai pa, că ghișeele erau în celălalt terminal, DUPĂ imigration. Cine dracu’ știe ce trebuie aici pentru viză? Well, poliția lor de frontieră. Oamenii au fost foarte amabili, mi-au pus ștampila pe pașaport fără nici o discuție (ocazie cu care am aflat că e și gratuită) și hai fuguța să căutăm bilet. Desigur, zadarnic. Fully booked, amândouă zborurile. Fully booked și următorul zbor spre Jakarta. Nu, nu ăla în care trebuia să fiu și s-a anulat rezervarea. Următorul! Era 8 dimineața și zborul de la ora 12 era și ăla full. Nașpa! Zborul la care avusesem rezervarea era la 9:10. La 8:30 i-am dat mesaj lui Edgar că sunt blocat în KL și n-o să pot ajunge la birou în ziua respectivă. La 8:45 mi-au anunțat numele prin stație sa mă duc la ticket counter. Îmi făcuseră loc la zborul de 9:10. Am înșfăcat boarding pass-ul și hai la poartă. Care poartă? Evident, aia chiar din capătul terminalului. Așa că dă-i și fugi! Am ajuns la avion, au închis ușile și off you go! A doua oară în 3 zile, am avut senzația aia din liceu, când fugeai ca disperatu' cu geanta în mână după autobuz, neștiind dacă șoferul te-a văzut și te asteaptă, sau ai pierdut autobuzul și ai pus-o la prima oră...Desigur, după ce te vezi pe scaun/în autobuz, avea senzația aia cvasi-orgasmică de "whoaaa, ce m-am scos și de data asta!"  iar șoferul/pilotul sunt niște candidați la canonizare, că au avut suflet să te aștepte.

Am ajuns la Jakarta la timp, Deni mă aștepta, așa că la ora 15 eram la birou. Murdar, transpirat, obosit. Perfect pentru o zi de lucru, hehe.

Pe drum, mi-a zis că în ziua când am pierdut eu primul avion, i-au trebuit 12 ore să ajungă înapoi acasă. Fuck!

O săptămână mai târziu, hai spre casă. Hehe, de data asta mi-am luat 7 ore la dispoziție pentru drum, să fie! De unde data trecută îmi trebuiseră 3 ore de la intrarea în Jakarta până la aeroport, acum mi-au fost suficiente 4 ore și un pic de la birou la aeroport...

Ziceam mai devreme de diferențele între organizarea zborurilor. Cum știți, spre casă zbor cu Qatar Airways, cu escală la Doha. Asta împarte zborul în două etape relativ echilibrate. Sigur, sunt aproape 9 ore până în Doha, apoi aproape 5 până la București. Dar e clar mai bine așa, decât un zbor foarte lung și unul foarte scurt. Parcă nu înțepenești la fel de mult, parcă nu te plictisești atât de tare. Una peste alta, prefer două zboruri echilibrate ca durată. Well, asta dacă nu e direct. Cumva, sentimentul pe care îl ai știind că odată terminat, apoi chiar e terminat, "bate" chestia cu pauza între etape. Dar probabil e chestie de preferințe personale, nu ceva absolut.

Soooo, cică am fost în vacanță. Cumva însă, încep să pierd sensul cuvântului. În mod normal, o vacanță ar trebui să fie o bucată de vreme în care te odihnești, nu una în care nu mai faci ce făceai până ieri, da’ faci țâșpejdemilioane de ALTE treburi pe care nu le-ai făcut până atunci din diverse motive. Desigur, la mine motivele alea se axează în jurul faptului că lipsesc de acasă, dar ideea de bază tot aia rămâne: vacanță presupune ceva (sau măcar și ceva) fun.

Ceea ce nu s-a prea întâmplat de data asta :sadface:

Concret? În "vacanța" asta n-am apucat să ies din oraș (dacă fac excepție de drumurile de la și spre aeroport). Nu, faptul c-am mers pe centura orașului între două centre comerciale nu se cheamă ieșire, să fie clar!

În rest, toate sunt la fel. Drumurile patriei sunt ceva mai nașpa decât erau ultima dată, dar tot sunt minunate față de astea de aici. Disciplina în trafic n-o fi ea aia din Germania, da’ iarăși, depinde al naibii cu ce o compari. Când vii din Maimuția, e parfum!

N-am apucat să ajung nici la Moieciurizare. Aș fi vrut să plec sâmbătă dis de dimineață de acasă, să stau vreo 2 ore cu Gashka, apoi spre aeroport. Dar sâmbătă a avut Alex ceva evaluare la engleză, apoi antrenamentul la karate înainte de Cupa Clubului. So, no Moeciu for me this time. Asta s-a tradus și prin no mici, no gratar, no bere, no...almost nothing. Asceză, ce PLM! Că nici acasă nu poți face mare spanac. Nu când îți petreci trei sferturi de zi în mașină. Sigur, aici se poate comenta la modul "păi mulă, da’ n-aveai decât s-o pui pe Vio la volan și tu te făceai muci non-stop dacă vroiai". Mmmm, da, doar că NU. Adicătălea, după ce stau 6 luni uitându-mă la volan, atunci când am poate singura ocazie din an să conduc, s-o irosesc pentru băutură? Și încă băutură de unul singur! Se știe doar, ăsta e cel mai lame tip de băut ever.

So, pe plan de entertainment, complete failure. Casa merge binișor, dar cu sincope. Nici o surpriză majoră, ceea ce e de bine. Dar tot nu-mi dă pace faptul ca am fost acasă și n-am apucat să respir aerul cu aromă de brad, de lemn proaspăt taiat, de carne pe jar.

Așa că sunt iarăși în Indonezia, unde toți care mă văd (ăștia de la birou adică) îmi zâmbesc și mă bat pe spate, "eeei, ai fost acasă, ți-ai încărcat bateriile!" Mmmmmyeah, sure thing, I did...

Where’s my gun? I wanna kill somebody. Anybody. EVERYBODY!

Episodul 54. De prin curtea școlii

Iarăși nu am mai scris nimic de multă vreme, da’ ce să fac dacă nu s-a mai întâmplat mare lucru? Well, cel puțin până acum de curând...

Dar, așa puține câte se întâmplă, hai să vi le mai zic.

De JavaLava v-am spus data trecută. Ce nu v-am zis însă, a fost ce s-a întâmplat DUPĂ masajul pe care mi l-a făcut Entim. Mi-a molestat toate oasele și toți mușchii, așa că dacă înainte de masaj mă dureau numai picioarele, după masaj ma durea tot corpul. Plus ca eram uleios. Am încercat sa mă spăl cu săpun să mă degresez nițel, da’ eram ars de soare pe umeri așa că n-am putut să frec prea bine. Șortul era și ăla îmbâcsit de uleiul de masaj...Două zile am mers de parcă aveam un băț în kur. Nu mai vreau masaj, never ever.

Acum să vă zic de următoarea săptămână după JavaLava, când am fost la Jakarta de mi-am luat laptopul cel nou. Prima parte nașpa a fost când am constatat că nu mai au pe stoc modelul pe care îl vroiam eu, ăla cu W7HP, ci un alt model oarecum similar, dar cu W8HP. Trist, pentru ca nu îmi place W8 de nici o culoare. Am acceptat situația pentru că în plus față de configurația dorită de mine avea placă grafica dedicată și SSD-ul ajutător de 32Gb, nu de 24. Din fericire, citisem pe subiectul ăsta cu interfața din W8 destule chestii și prima chestie pe care am descărcat-o când am ajuns la Radu a fost classicshell, ca sa am interfață de W7.

Apoi, treaba a mers și mai nasol. A doua surpriză (cea cu adevărat neplăcută) a fost că jegul ăla de modem de la Telkomsel nu e suportat în W8. Shitfuck! Am tot cautat în disperare soluție, ioc. Așa ca vrând nevrând, am luat alt modem/router. Adică, așa ceva cred ca este, că bag SIM-ul în divaisu’ ăsta și apoi mă conectez prin wi-fi la rețeaua pe care o dă năzdrăvanul. Avantajul e ca pot sa conectez 5 device-uri la reteaua asta, și pot să-l las într-un loc în timp ce eu mă mai mut nițel cu laptopul prin jur. Ăsta s-a dovedit a fi avantajul suprem până la urmă, că îmi ajunge prelungitorul până afară, șmecheria se contectează acolo uneori chiar pe 3G, iar eu stau în casă la răcoare cu laptoapa mea cu tot.

Sau așa ar trebui să se întâmple în teorie, că practica a demonstrat că în colțul ăla de rai nu merge mai nimic. Una peste alta, merge ok-ish, deși am mai dat o căciul(iț)ă de bani și pe ăsta.  Adică toți banii pe care trebuia să mi-i dea Deni pe laptoapa veche. Ce, nici de asta nu v-am zis? Sorry, my bad. Deci laptopul vechi, în loc să-l umple praful pe un raft undeva, i l-am vândut lui Deni pe mirobolanta sumă de 100$. Plătibilă în rate. Mi-a dat deja 20$, urmează restul. Cândva.

După toată șmecheria aia, hai la făcut update-uri. Și dă-i și descarcă, 680Mb de updates la windoză, plus ESET-ul, plus plus plus. Da’ le-am făcut, și ducă-se.

Pe seară, hai că vin Cristina, Marius și Victor, să bem bere și să stăm la povești. Enter cook mode, și dă-i bicepși!

Am făcut niște chifteluțe (premieră, recunosc, n-am mai facut așa ceva până acum, mereu am fost numai la capătul de consum al lor) și niște somon în tigaie. N-am făcut poze, dar somonul a ieșit absolut criminal. Tăiat cubulețe de 2cm, sare, piper, suc de lămâie, ceva verdețuri, și nițel perpelit în tigaie. A mers de minune cu niște cartofi fierți. Chifteluțele au ieșit și ele foarte bune, berea a fost suficientă, așa că a fost ok. Și nu numai din punct de vedere culinar, toată seara a fost foarte faină, ca dovadă că ne-am dus la culcare pe la 4:30.

Duminică am mai bântuit nițel prin oraș, mi-am făcut cumpărăturile și hai spre PLR.

La servici nu s-a întâmplat mare lucru. Sunt ceva probleme cu partea de abur, dar e greu de detaliat că nu cunosc suficient procesul. Sârmele mele sunt suficient de ok, nu am bătăi de cap nici măcar minore. Cu aburul însă...Ideea de bază ar fi că debitul maxim al supapelor de siguranță și al bypass-urilor nu e suficient de mare ca să directioneze tot aburul la o declanșare pe sarcină mai mare de nu-știu-cât. Sau cel puțin așa am înțeles eu. Ca urmare, când a declanșat, a apărut ceva recul și s-au mutat niște vane și niște țevi de la locul lor. Iar. Că aceeași chestie s-a întămplat și ceva mai înainte, dar atunci au fost numai suporți deplasați. Una peste alta, totul e oprit de aproape 3 săptamâni și tovarășii cu ochii oblici cam dau în bobi și fluieră a pagubă. Chestia mișto e că același lucru e poate întâmpla oricând. Cum s-ar zice, țevăria noastră e cam de unică folosință.

Nu mă doare foarte tare inima de niciunii din ei, da’ chiar aș vrea să văd ce explicație dau (și chinezii și PLN-E) în cazul (extrem de posibil dealtfel) că e greșeală de proiectare, aprobată cu inima largă (și ochii bine închiși) de maimuțoii de la PLN-E.

Pe joi mă sună Teo, că poate reușesc să ajung sâmbătă în Jakarta să mergem să luăm pietre. Ok, hai s-o facem și p-asta. Am plecat la 6 de acasă, la 10:45 treceam fluierând PE LÂNGĂ casă...Asta pentru că dibaciu’ de Deni nu ascultă tot ce-i zic, și în plus e și indonezian. Adică mai...așa ca el. Știe deja de o lună de zile că Radu nu mai stă la vila din Mampang. Am fost deja la el de 3 ori în Thamryn, bun. I-am zis că Teo s-a mutat înapoi în vilă. Aaah, ce frumos! Da, foarte frumos, dar de ce nu ții și minte în p#$a meaaaa? Așa că omulețul când a auzit că mergem la Teo, a pus cap compas pe FOSTA locuință a Teodorei și hai acolo. Nu e departe, dar a trebuit să facem un U-turn complet inutil, și în trafic de sâmbătă. Adică nașpa. Whatever. Am luat pietroaie, hai înapoi la PLR. Drumul nașpa, aglomerat și explodat, nervi, trafic leeeeent și enervant, când sună telefonul.Victor.

-          Mă Bogdane, noi suntem în drum spre tine!

-          Bravo dragilor, și eu sunt în drum spre mine.

-          Cum asa?

-          Păi așa.

-          Ma, nu aranjezi un gratar de-ăla adevărat cu pește?

Așa că hai să văd cum rezolv și asta. La ora aia, sâmbăta seara, fără nici un aranjament prealabil...Tough job, but I did it!

Prima oprire a fost la bancă să scot niște lozzz$$, că eram chel. Și așa am împrumutat 50$ de la Teo că am terminat rezerva cu care plecasem și n-am găsit nici un ATM de BCA în locul ăla. Așa deci, scos lozzu’, am oprit la piață și l-am instructat pe Deni. De data asta n-a mai dat în bară, a venit cu un peștoc de vreo 3 kile, o minunăție! Hai acasă deci dară, și s-o găsim pe Entim să-l și facă. Că na, târziu fiind, închisese femeia telefonul și pas de dă de ea.

-          Boss, no problem, I go by motorbike to Entim house, bring Entim make barbeque! zice Deni

-          Bine măăăăăăăăăă! rag io fericit nevoie mare, și așa a fost.

Am găsit mangal la chișcul de lângă poartă, am pregătit gratarul și cuțitul și tava pentru Entim, au apărut. S-a apucat imediat femeia de făcut focul, și până s-au încins cărbunii a curățat peștele. Mno, problem problem, că la ora asta n-ai de unde lua bumbu barbeque ikan, mistah! A.K.A condimente pentru grătar șhăfu’

What? No problem mistah, înșfacă Entim o ceapă și niște usturoi, le face terci, io râșnesc cu spor niște piper și ceva verdețuri, unge Entim peștele cu tot spanacul ăla și hai pe grilll cu el!

Mă, a ieșit într-un mare fel, iarăși! De data asta, a făcut Cristina poze și mi le-a și trimis.

Behold!

Eh, și aștept io cu mare interes weekendul ca să pot dormi ca lumea, când sună Roth.

Că ce mai e prin șantier?

Apoi șefu’, raportăm cu succes că n-avem nici un succes.

Păi dacă tot n-aveți nici un succes, nu mai bine te duci tu în vizită la Tanjung Awar-Awar?

Meh, mey șhefu’, dacă-i ordin, cu plăcere!

Așa că-l sun pe Alan să aranjeze pentru hotel și pentru avion. Da, doar că nu, că marți e iarăși nu știu ce dreaq sărbătoare, mulți își iau și luni liber (nu noi) și peste tot e plin. În fine, reușește să-mi găsească loc la AtleteCentury, da’ numai pentru joi, că vineri e fully booked. Grand Kemang e full și joi, așa că asta e soarta, crudă și nedreaptă, da’ mai ales inevitabilă.

Soooo, miercuri se apucă Deni și spală bine cizmele, le împachetează frumos, iau casca și cică sunt gata. Am plecat din birou spre Jakarta joi, pe la 11:30. Am ajuns la 16:30 la Roth în birou, am luat un ditamai plicul cu ceva acte pentru șantierul din TAA, și hai la hotel. Trafic ca la balamuc, bucata de 3 în 1 full de polițai dornici de șpagă și amenzi. Well, dacă nu se poate altfel, luăm un țopăitor. Ce, nici de asta nu v-am zis? Ok, my bad.

Deci, cică ca să evite congestiile de trafic, sunt anume zone în Jakarta în care e musai să fie 3 oameni într-o mașină. Chestia e valabilă între 7 și 10 dimineață, și 4-7:30 după-amiază, sau așa ceva. Oricum, orice om cu creier în cap în loc de nisip sau gelatină (cum au ăștia) își dă seama că nu merge, că tot atâtea mașini or să fie pe stradă. Cumva, autoritățile au mereu impresia că oamenii se plimbă cu mașina așa, de dragul statului în trafic la semafoare. Well, una peste alta, mega-sistemul ăsta a dat naștere acestei meserii: țopăitor. Jockey. Practic, unul ca mine, care merge 99% în mașină doar cu șoferul, trage pe dreapta și ia în mașină un țopăitor, trece de locul unde stau polițaii, țopăitorul se dă jos iar albul își continuă drumul în treaba lui. Țopăitorul face 1$ sau 2, polițaii nu te opresc, toată lumea e fericită. Mai puțin albul, care ar prefera să scrie undeva mare „Mă albilor bogătașilor care mergeți către cea mai mare zonă comercială din Jakarta, ajutați comunitatea de disperați cărându-i 500 de metri mai încolo fără folos, pentru numai 1.5$, sau contribuiți la sporirea dimensiunii burții polițailor locali, contribuind 5$ șpagă pentru cafea și țigări”

Da’ cum am învățat deja că nu merită să faci revoluție, nu mai dezvolt subiectul.

Păi dacă tot am ajuns la hotel în zona Senayan, apoi hai să dau o tură în Ratu Plasa, locul de unde se cumpără electronice and shit, că am zis că vreau telefon nou. Well, da, doar că nu. Și oferta de telefoane arată ca societatea indoneziană. Probail pe bună dreptate, dar nu mă ajută cu nimic treaba asta. Well, vreau să spun că la orice magazin găsești doar două tipuri de telefoane: SGS3, iPhone 5 (clasa superioară) și gen Nokia 1100. Pentru că (dacă ați uitat, vă amintesc eu acum), în Indonezia nu prea există clasă de mijloc. Vine acum din urmă, dar greu. Așa că nu găsești prea multe lucruri medii. Ori prea prea, ori foarte foarte. Una peste alta, nu a auzit nimeni nici de Samsung S5610, nici de Nokia C5-00.

Sigur, aș fi putut să-mi iau S3 sau versiunea Mini, dar de ce? 350$, ca să folosesc...ce?

Nu mă uit la filme pe telefon, nu am ATÂTEA mailuri importante ca să mor dacă le citesc acasă pe laptop în loc să le citesc în mașină, așa că at the end of the day, eu nu folosesc telefonul decât la vorbit la el, dat sms-uri, alarmă dimineața, timer la gătit și poze în șantier sau aiurea. Am stat nițel și m-am întrebat, și am ajuns totuși la concluzia că nu sunt de acord să dau banii aiurea. N-are legătură directă cu prețul. E chestie de utilitate. Partea importantă a frazei nu era „să dau banii”, ci „aiurea”. E ca și cum mi-aș lua Rolls ca să-l conduc singur. WTF!?

Nu ideea de lucur scump mă deranjează, cât ideea de risipă. Well, am lăsat-o baltă pe moment, o să mai caut în alte părți. Dacă găsesc 5610 o să iau, dacă nu, mai astept.

Well, și joi seara m-am întâlnit cu Roth. Am mers la un restaurant mexican (tot în zona Senayan, îl știam ca locație dar nu am fost până acum să mănânc acolo), ras niște beri, stat la vorbe, de-astea. I-am admirat telefonul lui Roth, dacă tot eram la capitolul respectiv. Ah, da, Nokia C5-00. Make sense, doesn’t it? De pe Amazon, din Germania, că doar nu local...

Vineri dimineață alarma a sunta la 4:10. Incredibil de puțin și de prost am putut dormi, da’ treaba e treabă, așa că ura și la gară! Aeroport, that is.

Lucrurile au mers foarte bine, și Garuda e cu trei capete peste Lion Air, ca să vorbesc numai de astea două companii locale cu care am zburat. Nu știu ce hram poartă nici Air Asia, nici Batavia Air. Nu sunt sigur care mai e statutul ăstora de la Garuda, dar nu pare low cost în adevăratul sens. În primul rând, avioanele sunt decente. Curat, aranjat, OnFlight Entertainment, un sandviș (ceva danish Pastry, bun de tot), cafea (foarte bună și aia), ceai, suc. Dar marele avantaj a fost locul pentru picioare! Am stat normal, am călătorit bine. Zborul a fost scurt, doar o oră și 10 minute, dar sunt sigur că și pe o distanță mai lungă ar fi fost ok.

Cum Surabaya e tot pe coasta de nord, am zburat frumușel cu oceanul într-o parte și Java în partea cealaltă. Norocul meu, am avut loc la geam, pe partea cu Java.

Pozele sunt cam de kkolu kremali, dar pe fereastră se vedea tare frumos. Sa vă reamintesc că Indonezia e țara cu cei mai mulți vulcani activi din lume?

M-a așteptat în aeroport la Surabaya unul dintre șoferi cu un afiș pe care scria numele meu, așa că hai spre șantier. Mașina? Desigur, Kijang Innova, dar nu marca a fost surpriza, ci mașina în sine. Care mașină era cea a lui Edgar de dinainate de înlocuire. Abia aștept să-i zic șoferului luni dimineață că i-am văzut fostul trocarici.

Zona e destul de frumoasă, și pare ceva mai dezvoltată ca aici. Și mai puțin aglomerată. Șoseaua e mai largă, și deși nu perfectă, starea carosabilului e mult mai bună ca în partea dinspre sud de Bogor cu care sunt eu obișnuit. Traficul e ceva mai lejer în ceea ce privește partea ușoară, dar plin de camioane. Mult, mult mai puține scutere și minibuze, dar coloane întregi de camioane. Și foarte multe din camioane, transportau scutere. Nu mai durează mult, și află și ăștia cum e treaba cu scuterele...

Șantierul din TAA e și el poziționat lângă un oraș mai răsărit, așa cum e al nostru lângă Pelabuhan Ratu. Din fericire pentru ei, Tuban e un orășel semnificativ mai mare decât PLR. Și pare mai curat. Și mult mai puțin aglomerat. Nu e destul de mare cât să aibă un hypermarket (se bazează tot pe economia locală, ca și PLR), așa că și ei tot trebuie să-și completeze cumpărăturile din Surabaya, dar parcă e ceva mai bine decât aici.

Biroul din TAA e nițel altfel organizat decât al nostru. Au și ei un birou principal la ceva distanță de șantier (ceva mai departe decât noi, dar nu foarte), dar mai au un birou chiar în șantier. Casa în care au biroul principal e mai mare ca a noastră, mai nouă, și ceva mai bine întreținută. Am uitat să întreb dacă au și ei căderi de tensiune sau goluri cum avem noi, dar nu părea.

Șantierul în sine nu e foarte diferit de al nostru. Se pare însă că sunt mult mai orientați pe aparențe decât pe funcționalitate, și orgoliile implicate sunt ceva mai mari. Fiecare vrea să fie nițel mai șef decât ălălalt.

Primul exemplu, safety on site. Moaaa, ce tari suntem noi, și ce grijă avem! Au făcut scandal (nu mare, dar simplul fapt că au deschis gura e suficient) că de ce am mânecă scurtă. Și că să iau jachetă cu mânecă lungă și că ar fi trebuit să am casca prinsă cu curelușa la bărbie, da’ hai că mă lasă în pace DE DATA ASTA! 15 metri mai încolo, canale de țevi adânci de 2 metri deschise peste tot și nesemnalizate, căi de acces  improvizate și încă prost de tot, lucrările la înălțime nu sunt semnalizate în nici un fel și oricând poate să-ți cadă în cap de sus câte ceva fără să fii măcar prevenit că s-ar putea întâmpla așa ceva, se sudează deschis, aiurea și fără protecția echipamentelor învecinate, da’ hey, lasă că avem mâneci lungi și curelușa la cască!

Diferențe semnificative la echipament, unele în avantajul lor, altele nu prea. Depinde și ce vor de la centrala respectivă. Prima chestie pe care am remarcat-o, a fost că locul pare mai curat, și mai bine finisat.

Aparențele, cum ziceam. De la 100 de metri e grozav. De la 5 metri, începi să-ți dorești să fii la cel puțin 100 atunci când îi dă drumul. Am remarcat destule deficiențe babane de montaj, greșeli stupide pe care nici un constructor n-ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost de meserie. Au excitație statică cu inele cu perii, ceea ce ar trebui să le dea ceva mai multă flexibilitate în operare, da’ al naibii să fiu o să aibă destulă nevoie de asta, pentru că NU AU COMUTATOARE DE PLOTURI PE TRAFO DE BLOC SAU PE DERIVAȚIE!!!! Cum or să facă reglajul tensiunii ca să se adapteze la rețea, nu știu. Poate pe zona aia nu au deloc probleme cu tensiunea liniilor, dar chiar și așa, fără reglaj, deloc!? Well, PLN-E, the masters of design approval...
Ăsta e traful de servicii interne (surpriză, CU comuator de ploturi), și gardul e deja picat într-o rână, că fundația e așa mai puțin crescută, c-o fost și bolnavă când era mică...

Panourile de 0.4kV sunt clone de ABB, iar întreruptoarele sunt ABB SACE. Clone sau chiar originale, nu știu.

Am fost la prânz împreună cu Ian și Gerd la ceva restaurant local. Cam spanac în comparație cu Queens de aici din PLR, dar spre deosebire de PLR, ăla nu era chiar singurul. Bine, a fost alegerea lor că era relativ aproape și destul de ieftin, dar pe drum am mai trecut pe lângă vreo 3 sau 4 care arătau bine, și cică există unul chiar foarte bun acolo în Tuban, dar cu prețuri exorbitante. Well, să fie la ei.

Pe la patru jumate am pornit spre Surabaya. Traficul a fost mai aglomerat, dar am ajuns fără probleme la aeroport. Nu-i bai, lasă ca problemele încep acolo. Nu mari, dar enervante. La opt jumate trebuia sa decolăm. La și 45 noi de-abia ne îmbarcam. Am ajuns cu aproape 45 de minute întârziere în Jakarta, și la Ocean Queen pe la 3 dimineață, rupt în gură de somn.

Și n-am nimic de mâncare și mi-e cam lene să fac. Da’ trebuie, așa că probabil o să fac niște orez. Cu piept de pui, apoi niște somon. A ieșit uber mișto, asta pot să zic.

Am aflat că pe 9 martie era chestia cu măcinicii, așa că am făcut la iuțeală niște rulouri cu scorțișoară pe post de măcinici. Și astea au ieșit bune și sunt pe cale de dispariție.

Well, cam asta fu chestiunea.

Hai chipintaci și să fim iubiți!