Episodul 59. Derp's hobby.

Stimati tovarăși nu ne-a fost ușor! Să vă zic, deci.

Pentru că am ajuns la concluzia că dacă zaci prea mult în pat faci bube și cresc diverse părți componente până la dimensiuni la care ai nevoie de oglindă ca să-ți vezi puța, am zis să mai fac câte ceva. Netrebnicul de Robert s-a apucat să-mi povestească despre ce machete mai face el, așa că încet-încet, parcă mi-a venit și mie cheful sa mai meșteresc câte unele altele.

Ovcorzz, el e cu armata aerului, eu sunt cu barca pe valuri. Dacă vă amintiți, era cât p-aci să-mi trag un Tahoe 228 Bowrider, adica ĂSTA:

 da’ oricum astea-s detalii din antichitate.

Ideea e că mie îmi plac bărcuțele, să mă plimb cu ele, sau dacă nu mă pot apropia de alea în mărime naturelă, să le fac mititele și dacă se poate să le pun și pe apă. La o adică, apa e elementul natural pentru o barcă, nu?

Sigur, cel mai mișto e să ai și ceva radiocomandă la bărcuța respectivă, dar pe moment era vorba numai de umplut niște timp. Am cătat pe interneți nește planuri, am găsit ceva aproximativ lucrabil în persoana unui mic remorcher fluvial polonez. Acuma ca știu CE anume să fac, hai să văd DIN CE anume să-l fac pe monseur remorcherul. După îndelungi chinuri și nopți nedormite, cearcăne și ulcere (mneah, just kiddin’ a fost aproape un no-brainer) concluzia a fost clară: din carton. Mda, cartonul nu e un material la care te duce gândul când zici „rezistent la umezeală”, dar where is a will, there is a way. Ideea e că sculele pentru prelucrat cartonul nu sunt foarte multe, nici foarte complicate și nici foarte mari. Așa încât, la finalul de sfârșit, o să pot să le iau cu mine fără probleme.

Mno, deci hai să căutăm carton. Primul rezultat valabil: calendarul vechi (2012) de la birou. Cinci coli de carton grosuț și tare, taman bun pentru structura de rezistență. Apoi mi-a venit ideea cea măreață: dacă eu mai am calendarul vechi, poate îl mai are si Edgar. Îl avea, și mi l-a dat. Nu știu cât de bucuros a fost, da’ nici nu am stat prea mult pe gânduri vis-a-vis de problema în cauză.

Eh, acum că aveam materialul de bază, să văd cam cât de mare poate sa iasă drăcovenia. Well, nu cu mult mai mare decât cartonul pe care îl am la dispoziție, nu? Și dă-i și calculează, și fă probe cu imprimanta, și enervează-te și tot restul. Până la urmă, am reusit să încropesc un set de desene în urma cărora să iasă un model de vreo 40 cm lungime. Nici prea prea, nici foarte foarte, adică taman bun pentru ce vroiam eu.

Meh, dup-aia ne mai trebe și sculele, că nu se poate lucra numai cu briceagul și cuțitul de taiat pâine. Am tras o tură la Jakarta și am dat roată prin ACE. Mă, e de kkt, pe bune. Adică na, se cheamă tot ACE, da’ e departe rău de tot de ACE Hardware din Festival City. Materiale puține, scule tot așa. Am reușit să încropesc din listă, apoi am continuat la Gramedia. Asta e papetărie. Aici am avut ceva mai mult noroc, da’ și prețuri pe măsură! Nici nu vreau să-mi amintesc cât am dat pe nenorocitul ăla de carton japonez, mai ales acum DUPĂ ce am lucrat nițel cu el și am realizat că nu e chiar așa de potrivit scopurilor. Sad sad face.

Eu am o problemă cu răbdarea. Adică na, aștepți nitel să se mai usuce un strat, să se întărească lipitura, da’ până la urmă tot fac si eu ca King Julian: „How long does it taaaakes!!??” A fost chinuitor să lipesc foile imprimate pe cartonul suport, apoi să le pun la presat și să aștept...până a doua zi? În plus, uite ce ușor a fost de zis „pus la presat”. Mai greu a fost să găsesc efectiv locul potrivit pentru asta. Dar cum românul s-a născut poet și inginer, am constatat că mașina de pâine e suficient de grea și suficient de mare ca să slujească cu succesuri sccopului respectiv. Asa că, iată sandvișul: mașina de pâine, placajul pentru laptop (inutil de când am HP-ul ăsta nou, că nu se încinge aproape deloc), foile de carton lipite, apoi cartonul japonez ca suport final. Rezultatul a fost bun, așa că după îndelungi așteptări, am purces la taiat primele piese. În dublu exemplar, că în mod normal piesele astea trebuiau făcute din carton preșpan (eheeeee, de când n-am mai văzut asa ceva!) de 1.5mm grosime. Sufletu’ lu’ Avram Iancu, de unde dreaq sa găsești așa ceva. Așa că am zis ca fac sandvișuri din 3 straturi de carton pentru chila, și 2 straturi pentru coaste.

Una bucată foarfece de la IKEA, limba scoasă nițel prin colțul gurii, io și cu ăia de grădiniță decupăm cu spor! Well, aici se cam opresc asemănarile, pentru că ultimele decupaje (locașele de îmbinare între chilă și coaste și nervuri) trebuie decupate cu cuțitașul special. Seamănă cu bisturiele chirurgicale, și credeți-mă că taie tot ca alea! Motiv pentru care nu sunt niște scule pe care sa le lași pe mâna copiilor, nu daca vrei să umpli locul de sânge și degete.

Precizia taieturii este dată numai de îndemânarea celui care o face, așa că au ieșit...average. Că de, n-am mai făcut asa ceva de vreo 20 de ani, cel puțin. Ba dacă stau bine sa mă gândesc, e prima oară când fac așa ceva, că pe vremuri foloseam traforajul.

Planurile în sine sunt simpluțe rau de tot, așa pentru casa pionierilor cilcul primar. Tipărite acum 50 de ani pe o hârtie oribilă, după scanare au apărut și mai oribile. Și extrem de imprecise. În modelismul tradițional (adică placaj și lemn, cum făceam pe vremurile de mult apuse), erau niște piese numite curenți. Adică baghete de lemn de 2x2mm, care mergeau de-al lungul machetei exact ca să elimine efectul ăsta de torsiune longitudinală. Aici nu aveam cum să folosesc așa ceva nici dacă aș fi avut respectivele baghete. Nu, nu le am. Nici nu am de unde să iau așa ceva. Forget about it, would you? Ca urmare, am făcut piesele pentru schelet, le-am pus nițel unele peste altele sa văd cum vin, și n-am fost foarte încântat. Deși chila e făcută din 3 straturi de carton (două de calendar și unul japonez) tot ansamblul nu era suficient de rigid. Se impunea prezența unor nervuri longitudinale. Well, prima problemuța a fost că nu aveam piesele respective în planuri. Așa că m-am apucat de măsurat, de desenat, și am căpătat niște nervuril longitudinale. Sort of, that is. Că nu am nici florar și nici altceva cu care să pot trasa curbe. Ce ramâne? Sfânta improvizație, adică pe latinește ad labam. Am făcut o curbă aproximativă pentru una din părți, decupat din hârtie și reprodus în oglindă pentru partea ailalta. Și voila de vezi, parcă e ceva mai bine! Well, ceva mai bine nu înseamnă perfect. Vă ziceam mai devreme că planurile sunt cam aproximative. Ei, așa sunt, și cea mai tare fază a fost că schițele pentru coaste nu erau toate făcute simetrice. Shitfuck! Una dintre coaste e așa de descentrată ca a trebuit s-o fac din nou. Riglă, măsuratori, decupat iar, etc. Nici alelalte nu sunt foarte precise, dar asta a fost prea de tot.

Am pus piesele împreună, m-am declarat aproximativ satisfăcut de rezultat, așa că le-am lipit cu aracet (foarte bun, surprinzător de bun aracetul ăsta al lor) și hai din nou la așteptat.

Filele de bordaj pentru acoperirea scheletului au fost la fel de păcătoase. După cum se vede, unele nu s-au putut folosi deloc, că nu se potriveau de nici un fel cu restul. Am reușit să le pun împreună până la urmă și cu chiu cu vai am pus și puntea (tot așa de asimetrică și aia).

 

 

 

Se vede clar cât de vălurit e corpul și piesele de diverse culori. Probabil dacă m-aș apuca din nou de lucru, ar ieși mult mai bine. Da' nu cred că e cazul sa mă apuc să refac totul, mai ales pentru o chestiune pe care o s-o las moștenire maimuțoilor locali.

Acuma, fiind un model din carton, în mod normal nu are nici un sens sa decupezi puntea sub cabine (așa cum se vede în prima poză de deasupra). La modelele navigante se face așa ca să ai acces în mațe, pentru motoare, servo-uri, acumulatori, etc. La mine nu e cazul. Cu toate astea, am decupat puntea și am acces la mare parte din structura internă. Scopul? Pai v-am zis ca vreau să-l pun pe apă, așa ca o să-mi trebuiască acces în mațe ca să lipesc p-acolo pietrele/piulițele care or să constituie balastul. Din ce măsurători grosiere am făcut, vaporetul o să disloce cam jumate de litru de apă. Așa încât, greutatea finală a năzdrăvniei finale ar trebui sa fie tot pe la jumate de kil. Well, la momentul de față nu cred că are mai mult de 100 de grame. O să-l cântăresc după ce trec de următorul mare hop: finisarea corpului.

În mod normal, ar trebui să dau cu chit de cuțit (e plin de așa ceva în Dedeman sau Practiker sau BricoStore la noi), da’ maimuțoii ăștia n-au auzit de așa ceva. Am vrut sa cumpăr o cutie de lac să impermeabilizez drăcia de carton, da’ ăla de la magazin a venit din spate cu o cutie de 4 litri de baiț. O fi crezut că îmi trebuie pentru un yacht ceva, da’ oricum nu avea alta mai mică. Deci, chit de cuțit nu e, lac nu. Ce să fac? Well, improvizăm! L-am trimis pe moșu’ Deni la tâmplărie să-mi ia o pungă de rumeguș fin. Amestecat cu aracet, o să iasă un chit satisfăcător de bun. Sper. Tot îmi trebuie și lac, dar o să văd ce mai pot găsi în alte părți.

Și pentru că nu prea mai am mare lucru de facut la asta până nu termin cu corpul navei (și o să dureze destul), m-am apucat de confecționat chestiile de pe punte. Cabinele, catargul, luminile, capace, toate prostiuțele. Care prostiuțe trebuiesc fabricate, apoi vopsite. Grea treabă, mai ales că n-am mai facut așa ceva ever.

Ei, gata cu vaporașul. Acum să vă zic alta povestioară.

Frate ce poate să pută mâncarea lor!

E nasol să nu te decizi la timp să fii ăla rău din birou, pe care să-l urască toată lumea la fel. So, când unul dintre colegii localnici a venit în birou cu ceva hrană de-asta de-a lor, nu am urlat din prima „ieși dreaq afară cu puțitoarea ta cu tot!”, așa cum ar fi trebuit de fapt să fac. În schimb, am bombănit ceva pseudo-politicos, am rânjit ca un tâmpit (ce sunt, dealtfel, că altfel nu-mi explic) și am luat un rulou de-ăla. În principiu arată ca niște spring rolls. Doar că prăjite. În ulei mult. Foarte mult. Foarte, foarte mult. Și după toate aparențele, foarte vechi. Foarte, foarte vechi.

Am fost pus în dezavantaj și de faptul că biroul lui Thomas e chiar in fața ușii, așa că cetăteanul cu pricina s-a dus întâi la el, Thomas a luat o drăcovenie de-aia și s-a apucat de mâncat înainte ca ăsta să ajungă pe partea cealaltă a mesei, la mine. L-am văzut eu ca mănâncă, așa că na, am luat. How bad can it be?

Gravă eroare.

E greu de asociat mirosul ăla cu ceva. E atât de scârbos că nici nu vreau să-l descriu, simt că mă apucă hepatita numai gândindu-mă iar la el.

Da’ asta e, am făcut prostia, acum o trag. Văzându-l eu pe Thomas că a halit respectiva chestie din 4 îmbucături, am zis să încerc totuși. Well, nu am reușit să apropii aberația aia la mai mult de 20 de centimetri de nas, că m-a izbit duhoarea. În plin, ca un bocanc cu ținte. Am lăsat mizeria pe masă, poate era doar o iluzie. Pe dracu’, cu cât stătea cu atât parcă puțea mai tare! Am învelit-o într-o folie de aluminiu (vestigiu glorios al feliilor de pizza care mi-au slijit drept pachet), dar parcă tot puțea. Am învelit-o în a doua folie (aceeași proveniență), da’ degeaba.

Am avut așa un flash-back cu cășăria: „Un butoi de galbeni celui care mă trece peste dealul de colo!”

Am vrut să-mi acopăr fața cu mâinile, poate se mai filtrează mirosul, dar horror!! Și mâinile îmi miroseau la fel de la manipularea ororii ăleia! Am dat de 4 ori cu dettol pe mâini, dar rezultatul nu a fost prea îmbucurător. În cele din urmă, am pus mizeria într-o pungă rătăcită prin sertar, și la gunoi cu ciuma! După încă ceva vreme, parcă a redevenit respirabil în birou...

Acuma, chestia aia e istorie. Dar mă face totuși să mă gândesc la ăstia localnici și hrana lor. E chestie de „local culture” sau pur și simplu abrutizare și îndobitocire? Oare există cineva care să considere mizeria aia ca mirosind apetisant? Mie îmi e greu sa cred, dar posibilitatea există. Luând în considerare faptul că 90% din mâncarea lor este prajeală de-asta și amintindu-mi de „aromele” mâncării indiene, nu pare chiar imposibil. Dar oare le place, sau e doar resemnarea în fața inevitabilului? Oare tot așa li s-o părea și lor că pute mâncarea noastră? E foarte greu de crezut asta, pentru că în cazul ăsta nu ar trebui să existe nimic în comun. Dar și noi și ei apreciem aromele unui grătar bine făcut. Deci undeva, există totuși o legătură. Ce anume îi face să se complacă în chestia asta? Well, poate e mai bine ca asta să rămână o întrebare retorică.

 

 

Episodul 58. Iar cu valu', iar cu malu'

Anul trecut prin decembrie, a plouat fain de tot, s-a umflat râul și a luat cu el o bucată de drum, chiar înainte de podul din Cisolok. Au reparat băeții, temporar desigur, și toată lumea a uitat de incident.
Până aseară, that is, când a plouat iar, s-a umflat râul și a luat cu el ACEEAȘI bucată de drum.

Acuma, să nu credeți că dacă am zis "a plouat", seamănă cu ceva ce e pe la noi p-acasă. Aici când plouă, apoi plouă! Apa de mulți centimetri pe drum, torente pe marginea drumului de treceau de butucul roții, lemne și pietre rostogolite de pe pantele muntelui până în șosea, tot dichisul.
Dar să revin la drăgălașa reparație de acum...5 luni? Se vede în poză că partea stângă a drumului a rămas pe loc. Acolo au pus colivii de-astea de plasă umplute cu piatră de jos până sus. Ca urmare, au ramas pe loc. În partea astălalta însă, au pus colivii de-astea numai deasupra. Și se vede rezultatul.
Sper ca de data asta să se miște mai repede decât astă iarnă. Deja era plin de poliție și armată la locul faptei de aseară, iar dimineață m-am încrucișat cu o camionetă care transporta colivii de-astea, goale. Data trecută nu s-a văzut ceva mișcare decât după aproape o săptămână.
Desigur, întoarcerea acasă cu motoreta nu e ceva de care să-mi aduc aminte cu plăcere. Deni a împrumutat motoreta unui amic care locuiește chiar în piața din Cisolok, așa că hai acasă. Pe culmea ultimului deal, saraca motoretă a considerat că sunt prea gras pentru ea, și a făcut pană pe roata din spate. Da, aia pe care stăteau toate cele 90 de kile ale mele. Bun, nu mai e mult până acasă, așa ca hai pe jos. Doar că deja era târziu, și abia îmi vedeam mâinile, ce să mai zic de drum!
M-am împiedicat de vreo 4 ori, am salutat o grămadă de copii foarte interesați de albul rătăcit pe drum, apoi am ajuns relativ ok la drumeagul care coboară spre Ocean Queen.
Meh, deci din mașină e cum e, dar pe jos, și după ploaie...
E incredibil de alunecos asfaltul ăla. Probabil e și ceva mâzgă pe el de la umezeală, combinat și cu ploaia și ce-o mai fi, abia am reușit să evit două căzături. Da, așa, de-am-boulea. A trebuit să mă folosesc de balustradă ca să-mi țin echilibrul, și am coborât o parte   controlând alunecarea cu ajutorul balustrăzii. Well, balustrada e din beton, și nu foarte netedă, așa că am reușit să-mi fac și o taietură pe mână. 
Dar ca să încheiem într-o notă optimistă, premisele pentru o rezolvare mai rapidă a problemei sunt mai bune de data asta.
În plus, dimineață am găsit un e-mail de la HO, în care m-au anunțat de extinderea contractului până la 31 decembrie șiiiiiiiiii...mărire de salariu! Pe cuvânt că n-am cerut-o!

Episodul 57. Ce face omul într-o zi liberă. Post pseudo-tehnic.

Warning: în acest post e vorba de probe, sincronizări și alte marafeturi mai puțin cunoscute oamenilor care n-au de-a face cu centralele electrice. Dacă nu vreți să vă doară capul de la prostiile care urmează, mai bine ziceți pas și mergeți pe MemeCenter să vă descrețiți fruntea.

Deja știți că localnicii adoră sărbătorile. Mai mari, mai mici, sarbătoare să fie, că poate nu mai trebuie să mergem la muncă. În schimb, mergem în orice altă parte, eventual facem ceva mizerie p-acolo, să se simtă bine ăia care trebuie să curețe peste trei zile când se termină cu distracția.

Soooo, joi (adică ieri) zi liberă. Probabil ceva legat de paștele catolic, habar n-am. În fine, ideea e că miercuri pe la 11 deja drăgălașii noștri colegi au început să se care spre sătucele de baștină. Cu rânjetul pe buze, te informează că „hăăă, mistah, we go Jakarta now, hăăă, bye bye. see oyu on monday!” Care monday o să fie pe la 12 așa, că doar ce atâta grabă?

E inutil să le spui că mai au cam 5 ore de stat până să se termine ziua. La o adică, nu au cerut voie, doar te-au informat. Da’ dacă tot s-au carat, înseamnă că noi ăștia care am rămas trebuie să fim disponibili și gata de treabă.

Deci miercuri pe la ora 14:00 am aflat că tovarășii chinezi sunt deciși să sincronizeze blocul 2 joi. Haideți joi la blocul #2!! Asta ca să poată raporta frumos la Shanghai că au îndeplinit planul cu O zi mai devreme. Well, se bagă repede sub preș faptul că e cu o zi mai devreme față de a doua amânare, da’ vorba lui Călin, astea-s detalii. Mmbooon, deci miercuri după-amiază se apucă tovarășii de încins țevile p-acolo. Thomas s-a dus să-i tragă nițel de limbă pe conaționalii lui, eu m-am dus acasă așteptând veștile să văd când trebuie să revin pentru probele electrice.

Pentru cei dintre voi care, deși nu le aveți cu Power Plant, ați decis să citiți, ceva explicație: Nu poți sa bagi abur în turbină așa cum ți se scoală. Sunt o gramadă de parametri de urmărit, o grămadă de lucrușoare care trebuie sa îndeplinească o grămadă (și mai mare) de condiții. Aburul trebuie să aibă anumite calități, legate în special de puritate. Conținutul de diverse substanțe este atent verficat (sau ar trebui), presiunea și temperatura la fel. Apoi, aburul este foarte fierbinte, și dacă îl bagi prea repede în țevi prea reci, apar dilatații aurea, sau chiar fisuri generate de școuri termice. Ca sa pună capac la toate astea, chiar și după ce aburul îndeplinește toate condițiile, țevile sunt fierbinți și zici gataaa, hai cu aburul în turbină, și acolo ai multe de verificat. Turbinele astea sunt șmecherii foarte delicate pentru niște chestii care cântăresc multe-multe tone. Așa că trebuie grijă. Multă.

Abia pe la 21:00 mi-a dat Thomas mesaj că la ora aia bagă hidrogenul în generator (că de, răcire cu aer încă nu s-a copiat ăăă inventat în China, așa că mai devreme de miezul nopții nu admit abur în turbină. Din ce știam de la blocul #1, cu admiterea aburului, verificat, casing expansion și toate cele, mai devreme de 4 dimineață nu aveau cum să atingă FSNL (pentru non-PP people: Full Speed No Load, adică turbina la 3000rpm, generatorul ne excitat, întreruptorul deschis). Am fost aproape cu estimarea, pe la 5:30 au fost la FSNL. Ceea ce a fost de bine, c-am apucat și eu să dorm nițel. Complet aiurea desigur, da' cine mai stă să numere? Am adormit prima oară (îmbrăcat) pe la opt jumate. Apoi m-a trezit SMS-ul de la Thomas. M-am schimbat, m-am culcat, m-am foit, adormit, da' pe la 4 s-a dus naibii de tot. Deni a venit la ora normală pentru servici, așa că hai la centrală să vedem ce se întâmplă. Eh, n-are rost să mai iau sandvișuri, sigur o să fie ceva p-acolo de ronțăit...

Stupid MO.

Am ajuns în camera excitației pe la 7:30, exact când se apucau de probele de scurtcircuit (prima, la bornele generatorului). După ce s-a terminat asta, o presimțeală m-a făcut să folosesc timpul pe care-l aveam la dispoziție (cât demontau ăia bara de scurtcircuit) 

Asta, adică:

ca să merg la magazin și să-mi iau niște cornuri. Patru cornuri într-o pungă, 1$. Bune și alea. Știam că de obicei probele durează cam 8 ore, așa că i-am dat drumul lui Deni, că n-avea nici un sens să stea degeaba în șantier să mă aștepte pe mine.

A urmat o nouă etapă de stat în picioare până la 12:15 când s-au terminat probele de scurt-circuit. A mers mai repede ca la blocul 1, că pe partea de 150kV au folosit și ei ca toți oamenii normali cuțitele de punere la pământ, cu bypass la interlock și gata. Data trecută au urcat niște negri pe schele de-au pus scurtcircuitoare pe linie...(am constatat că la momentul ăsta cei non-PP deja și-au băgat picioarele și au plecat pe siteuri mai plăcute, așa că nu mai explic ce-s alea cuțite de punere la pământ, bypass la interlock și altele)

Acu’ dac-au fost deștepți, a durat ceva mai puțin. Ei, după atâta testare, cică pauză de masă. Mdea, pentru cine are. Ei aveau...Desigur că nu s-a învrednicit nimeni să îmi bage și mie sub nas un pachet de-ăla standard de care le-au adus ălorlalți. Așa că da, TOȚI ăilalții au căpătat un...set de-ăla, na, o cutie de carton cu ceva de halit în ea, da’ hei, nu e pentru albi!  Mi-am mâncat cornurile alea (înceeeet, să pară mai multe), am băut niște apă și cam atât. M-am dat nițel pe net (ce bine e să ai sculele proprii cu tine) apoi hai înapoi la treabă în camera excitației, la varice.

Probele au durat până pe la 15:30 (au găsit și niște cabluri inversate, că nu se putea altfel) și apoi cică stați așa că acușica sincronizăm, în juma de oră!

Mmda, doar că nu. Am mers în camera de comandă, și desigur, nu s-au putut abține.

Banner mare cu „Felicitări pentru sincronizarea cu succes a grupului #2”, masa întinsă, două sticle de vin, sucuri, diverse chestiuțe. Nu se învață minte deloc ăștia. Nu te apui de sărbătorit până nu ești sigur că ai CE sarbători! Ăștia? Neaaa, hai să pregătim petrecerea!

Tovarășii chinezi au instalat kitul de injecție la releul de sincronizare, apoi s-au dus să facă ceva. Și duși au fost. După vreo 20 de minute de stat de pomană, mi s-a părut că zgomotul de fond e altul. M-am uitat pe ceva ecrane p-acolo, hopaaa! Nu mai avem turbina la 3000rpm, ci se duce în jos, destul de rapiduț. S-a tot dus în jos până pe la 1300, apoi au prins-o și au început s-o accelereze iar. N-au reușit să urce mai mult de 2900, apoi a început iar să scadă. De data asta numai până pe la 1850, apoi au prins-o iar și de data asta au reușit s-o stabilizeze la 3000. Bun, adică într-o oră am ajuns...ăăăăă...unde eram acum o oră. Și mai stai nițel. Și încă nițel. M-am dus la unul dintre chinezi și l-am întrebat :

-          Aveți un banner de-ăsta pe care să scrie „sorry for the mishap, the tickets are valid for the next show”? Să-l rulați peste ăsta...

N-a gustat prea tare gluma, da’ tot atât mi-a păsat și mie.

În cele din urmă au reușit sa facă dummy sync, toată lumea s-a îmbulzit la făcut poze cu...sincroscopul. Acuma, nu că aș fi eu mare dibaci, da' ziceți și voi, ce naiba e așa de pozat la asta?

Apoi mai stai nițel. Și dup-aia încă nițel. Și încă un pic. Am cugetat nițel și am zis că ori e laie, ori bălaie, și i-am dat SMS lui deni să vină să mă ia. Dacă urma să sncronizeze, se termina până ajungea el. Dacă se opreau, până ajungea Deni aveam timp să aflu ce a mers prost. 

Până la urmă au sincronizat, încă un rând de poze cu sincroscopul, aplauze, felicitări, 16MW, apoi 22. Io am făcut poza la 12MW, că deja începuse să se agite lumea.

Dar deja nu se prea mai uita nimeni la ecrane, că toată lumea era ocupată cu îmbuibatul. Banane, portocale, ceva fursecuri (am gustat unul și m-am chinuit un sfert de ceas să mi-l dezlipesc de gingii), suc, bere, vin. Desigur, toate calde. Fuck, numai mocangiii beau orice că-i gratis. Am luat și eu un pahar de vin cu care am ciocnit cu vreo doi tovarăși, apoi l-am abandonat pe masă într-un colț. Un altul mi-a pus în mână o doză de bere. Era mai caldă decât mâna mea, așa că am lăsat-o și p-aia pe un colț de masă și gata, destul cu petrecerea. Thomas a reușit să mă prindă și pe mine într-o poză, chiar înainte de asaltul glorios al gloatei asupra mesei.

Nu cred că a durat mai mult de 3 minute din momentul surprins în poza lui Thomas pâna la devalizarea completă a chestiilor comestibile/potabile de pe masă.

Eu unul mi-am băgat picioarele și am plecat acasă. Deni a ajuns când eu eram aproape de poarta centralei, așa că m-am urcat în mașină și dus am fost!

Episodul 56. Amestecătură

Ăsta e un episod în două episoade :confuzed: Adică două subiecte. Well, this:

Ăștia din Asia de Sud-Est sunt nițel mai olteni așa. Mă, n-or recunoaște ei c-au greșit, nici să-i pici cu ceară. Să recunoască ei, cinstit și pe față, că habar n-au despre ce e vorba? Never ever, mai bine se fac de kko.

Weeeeellll, au luat chestia asta foarte literal.

Nu, poza nu e făcută într-un mall relativ obscur, în care lucră vânzători și amenajat de proprietari de magazine. E făcută în Terminalul 2 din Soekarno-Hatta International Airport, punctul de legătură al Indoneziei cu restul lumii.

Bun, io acuma înțelege că limba engleze este grele pentru unii, așa cum este și limba română, care este. Că doar nu ne-om fi născut cu toții numai pentru succesuri, mai trebe și ceva eșece ca să avem de unde învăța. Da’ pwwla mea, dacă nici în aeroportul internațional nu ești în stare să îți faci afișele ca lumea, asta zice câte ceva despre gradul de imbecilism al tovarașilor respectivi. Că așa arată și scrisorile lor (documente oficiale, care la un moment dat pot fi cerute/prezentate în fața Curții de la Haga, în caz de arbitraj internațional) oarecum mai poți înțelege. La o adică, e greu să găsești doi chinezi și 3 indonezieni capabili să vorbească engleză cursiv. De unde naiba să-i alegi, din 2.3 miliarde de oameni? Absurd! Apoi, ăsta e un șantier, presupun că ăia care au fost capabili să învețe engleză sunt atașați pe la ambasade...În plus, uneori chiar e urgență. Scrisoarea trebuie trimisă ACUM, că arde!

Dar în aeroport? Un indicator ca ăla nu se face "la urgență". "Hai repede Gigele că ne vede șefu' cum stăm!" Se comandă undeva, se verifică înainte de darea în fabricație, apoi se instalează. Care e urgența de nu s-a găsit nimeni capabil să citească și să se gândească nițel:

Stai așa! Ăsta e un lift care handicapează oameni? E permanent, sau numai cât ești în lift ești handicapat și dup-aia îți revii? Amputează membre, cretinizează, te procopsește cu un Down ceva?

Oricum ar fi, dacă până și ei recunosc că e de kkt, de ce i-aș contrazice?

--------------

Așa. Acuma partea a doua, care e culinară.

De mai multă vreme mă bate gândul să fac niște clătite cu brânză. Am vrut să le fac aseară, da’ m-am uitat la Top Gear și s-a făcut târziu, asa c-am lăsat-o pe dimineață.  A plouat nițel, și aseară și azi dimineață, așa că nu m-am mai dus la piscină. Rău am făcut, că acuma s-a mai îndreptat vremea, dar e aglomerat acolo. Așa că m-am enervat, și am purces la facut clătite.

Am făcut aluatul din doo oo(lelilor) și restul am reglat din pâine (vorba lui Dănuț). Adică din apă și faină. Am zis sa fac nițel mai multe, în ideea că după ce termin de umplut cu brânză, ce ramqne le umplu cu Finetti. Adică Ceres-ul local, că Finetti l-am terminat alaltăseară.

Na de-aici, work in progress:

Brânză...ce brânză? Am folosit-o pe cea de vacă și oaie. Aia pe bivoliță și oaie o mai țin nițel. 

Am cubulit mărunt și o bucată de costiță, pe care le-am călit nițel în tigaie. Nu stiu de ce mi-a venit ideea asta, dar asta e.

În castron am pus bucata de brânză (250gr), niște mărar (mai generos așa), pătrunjel și oregano (câte puțin, așa numai de gust) și le-am amestecat nițel cu furculița.

Am adăugat și cam 100ml de smântână (ce mai era într-o cutiuță începută), am băgat nițeluș mixerul în ele să se facă pastoase, apoi am adăugat costița, și uite na umplutura pentru clătite. Umplutură avem, clătite avem, hai la treabă!

Cred ca a fost cea mai solicitantă umplere de clătite din viața mea. De ce? Păi simplu, că doar nu era să las coarnele de la mixer în chiuvetă înainte să le limbocez. Sweet Gizăs și restul sfințișorilor!!! Telemeaua asta e înfiorător de bună, grasă, cu gust de maturat, e o minunăție!! Mai aveam nițel și mușcam din coarnele mixerului, bine naibii că sunt grosuțe. Nu îmi dau seama acum cât de scumpă este față de cea care se găsește în piața mare la sibieni, dar e bună rau de tot.

Punând în combinație voința slabă (că doar nu m-am făcut cât un porc rezistând tentațiilor), foamea serioasă (aveam deja multe ore de la ultima masă – respectiv aseară – plus o cafea enormă băută de dimineață, plus apropierea de ora obișnuită de mâncat pachetul la servici) și combinația aromelor din brânză cu cea din șunca părpălită și din verdeață, vă dați seama că a fost greu de tot să-mi țin degetele la locul lor și să termin de umplut clătitele. Un coșmar, pe bune!

Well, umplutura a ajuns exact pentru cele 12 clătite. N-a mai rămas nimic nici în castron, nici clătite de umplut cu ciocolată. Bine, în castron oricum nu ramânea nimic, da’ vorba vine. Privind poze de deasupra, poate vă gândiți că ar fi trebuit să fiu mai generos cu umplutura. Well, nu. Brânza e destul de sărată, și presupun că dacă aș fi pus mai multă umplutură, ar fi fost mai puțin gustoase.

Presupun că ar merge mâncate nițeluș încălzite în cuptor (poate apoi cu un fir de smântână pe deasupra și nițel pătrunjel proaspăt tocat?), cu ceva salată din roșii, castraveți și ardei gras, tocate cubulețe foarte mici, ca un fel de salsa. N-am din ce face așa ceva acum, dar o sa încerc altă dată și vă zic. Ah, și desigur, dacă aveți, folosiți mărar proaspăt, nu uscat. Mi-e tare ciudă că nu am acces la verdețuri proaspete.

Ceva mai încolo, o să fac niște fileuri de piept de pui cu cașcaval și ciuperci, și o ciorbă din aripi de pui. Săptămâna puiului cred că-i zice.

Hai să fim iubiți!

Episodul 55. Vacanța

Am lipsit. Și de pe net, și din Indonezia. Asta pentru că am mai dat o tură la Nemția, apoi cică în vacanță. Revin la chestiunea cu vacanța.

În Nemția, tot la drăgălașul nostru de HO. ACOLO, toate bune și frumoase. ACOLO! Da’ până am ajuns acoloooo...a fost excitant rău de tot. Să vă zic!

Călătoria a început banal, ba chiar bine.

Am plecat de la servici cu vreo 6 ore înainte de zbor. Făcusem check-in online, nu aveam bagaj, tot ce era de făcut în aeroport era să mă duc la ghișeul dedicat și să-mi iau boarding pass-urile, așa că 45 de minute sunt suficiente pentru asta. Am mers bine prin toate satele, am mers bine și pe autostradă, până la intrarea în Jakarta. When shit hit the fan...Mai precis, am ajuns la Jakarta aproape perfect, cu 3 ore la dispoziție ca să parcurg 35km de autostradă. And you know what? It wasn’t enough!!! Cumva toți au decis ca au treabă pe autostradă în ziua aia, așa că viteza medie a fost de vreo 9km/h. Insuficient ca să ajung la timp pentru zborul ăla. Din fericire, nu eram singurul. Traficul nu iartă pe nimeni, așa că împreună cu cel puțin un coleg de suferință (un olandez de vreo 130 de kile) am luat avionul următor. E o chestie bună să zbori din două bucăți de-astea inegale rău de tot. N-am zis? Nu, nu cred. De data asta am zburat cu Malayesia Air. Emirates aveau niște preturi absolut nesimțite pentru perioada asta (seriously, 1885$!!??), Qatar nu era mult mai departe dar cu niște orare de vomitai, Singapore încă și mai nesimțiți decât Emirates. Așa că Malayesia sa fie. Urma un zbor de două ore până în Kuala Lumpur, apoi 13 ore jumate până la Frankfurt. Chiar eram bucuros, am zis să am niște vreme să mă uit prin aeroportul din Kuala Lumpur, că doar erau două ore jumate între zboruri. Cică. Măcar niște magneței să iau! Ei, dar cum am pierdut zborul care îmi dădea alea două ore jumate pâna la conexiunea spre Frankfurt, am ajuns la zborul care îmi dădea numai o oră și 5 minute. Well, as long as nothing go wrong...Deja intuiți încotro se îndreaptă, nu?

Prima oară au anunțat că e o întârziere de 10 minute. Peste 20 de minute au anunțat o întârziere de 20 de minute...Rezultatul final? Am decolat cu o oră întârziere. Exact ora aia care era între avioane. Am avut un moment de FML, dar nu aveam ce să fac altceva decât să rabd. Am ajuns la Kuala Lumpur cu 10 minute înainte de ora de decolare a zborului spre Frankfurt. Evident, în mod normal asta ar fi însemnat bye bye, că poarta se închide cu 20 de minute înainte, d-apoi sa mai treci și prin security screen and such. De data asta am avut noroc însă, pentru că la aceeași oră (22:59 ora locală) erau programate 3 zboruri: Frankfurt, Paris CDG și Amsterdam. Well, printr-o fericită coincidență, TOȚI ăia de la business class din avionul nostru erau pentru unul din astea 3 zboruri. Cum cazarea peste noapte a tuturor ălora de la B-C ar fi costat ceva parale, Malayesia a decis să opteze pentru o alegere mult mai înțeleaptă, așa că au oprit cele 3 zboruri până când au ajuns omuleții la ele. Așa încât, la ieșirea din tunelul avionului erau 3 tovarăși, fiecare cu câte o pancartă pe care erau scrise cele 3 destinații. A urmat o cursă rapidă prin aeroport, cu cetățeni urmând grăbiți oameni în uniforme, am urcat în avion împreună cu celălalt pasager pentru Frankfurt (slavă domnului că a fost tipul ăla de la B-C, că numai pe mine nu cred că m-ar fi asteptat), ne-am asezat pe locuri și imediat căpitanul a spus "Cabin Crew, secure doors and take position for take-of". Așa că am decolat.

Ziceam de diferențele între zboruri. Well, chestiunea e cam așa: dacă ai două zboruri foarte diferite ca durată, șansele sunt mari ca unul dintre zboruri sa fie ceva „regional” și să semene mai mult a cursa Făurei - Galați decât a zbor internațional. Cam așa e cu zborurile astea Jakarta-KL, sau Jak-Sin. Avantajul este că sunt MULTE. Practic, la fiecare 45 de minute pleacă un zbor încolo, cu o companie sau alta. Fuck, ăștia de la Malayesia aveau zboruri la fiecare oră și un sfert. Așa că a fost foarte bine, am reușit să prind legătura la zborul de Frankfurt. Din punct de vedere al comfortului însă...Dezastru. Zborul scurt e înghesuit, că doar e scurt și nu trebuie să ai loc de picioare prea mult. Zborul lung e...well, lung! Al dracului de lung, adică. Mi-a trecut os prin os aproape 14 ore până la Frankfurt, într-un scaun al cărui spătar era defect și nu se dădea pe spate. Am ajuns aproape mumifiat, înțepenit ca un cadavru și cu foarte mult entuziasm în vene.

Ce am rezolvat la sediu nu e foarte important acum. Pe scurt, am job dacă îl vreau. Că e diferență serioasă între banii pe care îi iau acum și ce mi-ar da pentru stat la HO. Desigur, ar fi acolo, nu aici. Drumul spre casă ar fi de două ore și un sfert, nu 18, și ar costa 250€, nu 1000.

Am făcut o mică plimbare în Friedberg. Asta e ceva mai la nord de Bad Vilbel și Dortelweil, dar e un oraș nițel mai măricel. Nu, nu cine știe cât mai mare, numai un pic. Dar la fel de frumos, ordonat, curat si aranjat ca și celelalte. Mi-ar place să locuiesc acolo. Și dacă ajung să stau la sediu, cam asta aș și vrea. Să stau în Friedberg, adică.

Și ca să știm despre ce discutăm, na: Asta e ceva stradă p-acolo. Nu știu cât de importantă, probabil două dintre calitățile ei sunt că : 1. Duce la ieșirea spre autobahn

și 2. are pe ea clădirea primăriei. Adica asta:

Dacă mergi ceva mai încolo, ajungi nu foarte greu la capătul orașului, la cetatea veche, cu turnuleț. Nu se iegzistă orășel care se respectă în Germania dacă n-are turnuleț.

Ați văzut ferestruicile alea micuțe în poza a doua? Well, partea mișto e ca acolo chiar stau oameni. Nu e ceva ornament, sau muzeul local sau ceva. Acolo stau ei. Ma întreb care o fi adresa? Turnul cetății, scara din drapta, imediat lângă camera gărzilor?

Cum era de așteptat, în interior e amenajat un parc. Se vede că e mizerabil și lăsat în plata domnului, nu își bate nimeni capul cu el. E criză...

Ca să fiu sigur că v-am stricat ziua, na și cireașa de pe tort:

Am fost și la Frankfurt. Degeaba de data asta. Am fost vineri, era sărbatoare, așa că era închis peste tot. PESTE TOT, am zis. Mallul era deschis, adică ușa de la intrare și o cafenea înăuntru, că în rest nema! Se vede câtă lume era și pe stradă. Bine, vremea deosebit de plăcută ( 5°C, vânt nu chiar slab) a ajutat și ea probabil.

 Am ajuns iarăși la pod, și de data asta am făcut o poză la lăcățelele de care vă povesteam în episodul celălalt.

Am profitat însă de ocazie și m-am plimbat cu vaporașul, chestie pe care nu am făcut-o data trecută. Miștocuț, am băut un ceai fierbinte și m-am zgâit pe geam ca ăia mici. Și dacă tot nu aveam ce vedea prea mult (nu tu un gunoi, un PET, un braconier ceva, numa' niște cormorani, lebede și rațe care chiar prindeau pești - nu le-am pozat că erau departe și nu s-ar fi înțeles nimic din poză), am făcut una (poză) cu termocentrala. Da, aia din mijlocul orașului.

Eh, cum am terminat treaba în Germania, hai înapoi. La ghișeul din aeroport, primul semn că ceva nu e chiar ok: boarding pass numai pentru KL. Pentru cealaltă bucată, KL-JAK, la ghișeu acolo. Mmmmmm, ok, o fi zborul operat de altcineva și de-aia. Mi s-a mai întâmplat la fel în China. Cum la Nemția nu există chestiunea cu traficul sau alte bălării de-astea, am ajuns la aeroport conform planului, cu destul timp la dispoziție. Timp pe care l-am folosit ca să execut cu brutalitate două sandvișuri absolut demențiale, plus o ditamai halba de bere brună. Asta pentru ca nu i-am zis arkadașului că vreau bere blondă. Da’ la naiba, nici n-a avut importanță, că a fost cea mai uber bere neagră pe care am băut-o EVER. Berea neagră de la noi (rromanika, adică) are gust puternic de caramel sau ceva, indiferent ca e Ursus, Silva sau altceva. Asta avea doar gust de bere. Bere foarte bună, mai precis.

Am ajuns deci la KL, cu două ore și 40 timp până la zborul spre Jakarta, și hai la ghișeu să iau boarding pass. Heheeee, doar nu era sa meargă așa ușor, nu?

Chestiunea e că atunci când am pierdut primul avion, s-a anulat și rezervarea la ăsta de întoarcere. Cum? Cică e automată chestia. Cică mi-au trimis mail. Ei nu mă-nebuni!!?? Pe buneeee??? Vaca domnului, ai trimis email (automat, cum altfel) la o agenție de turism, vineri noaptea. Adică fix atunci când n-avea cine să-l citească, d-apoi să îi dea eventual și forward către mine.

Una peste alta, nu mai aveți rezervare și zborul e fully booked. Sunteți pe lista de așteptare, poate se eliberează ceva.

Mdea. Mai erau două zboruri spre Jakarta, unul cu Lion Air, celălalt cu Garuda. Am zis că-mi bag picioruțul și dau bani în plus, numai să ajung la Jakarta. Teoretic, trebuia să fiu la birou deja...Hai la ghișeele ălora. Hai pa, că ghișeele erau în celălalt terminal, DUPĂ imigration. Cine dracu’ știe ce trebuie aici pentru viză? Well, poliția lor de frontieră. Oamenii au fost foarte amabili, mi-au pus ștampila pe pașaport fără nici o discuție (ocazie cu care am aflat că e și gratuită) și hai fuguța să căutăm bilet. Desigur, zadarnic. Fully booked, amândouă zborurile. Fully booked și următorul zbor spre Jakarta. Nu, nu ăla în care trebuia să fiu și s-a anulat rezervarea. Următorul! Era 8 dimineața și zborul de la ora 12 era și ăla full. Nașpa! Zborul la care avusesem rezervarea era la 9:10. La 8:30 i-am dat mesaj lui Edgar că sunt blocat în KL și n-o să pot ajunge la birou în ziua respectivă. La 8:45 mi-au anunțat numele prin stație sa mă duc la ticket counter. Îmi făcuseră loc la zborul de 9:10. Am înșfăcat boarding pass-ul și hai la poartă. Care poartă? Evident, aia chiar din capătul terminalului. Așa că dă-i și fugi! Am ajuns la avion, au închis ușile și off you go! A doua oară în 3 zile, am avut senzația aia din liceu, când fugeai ca disperatu' cu geanta în mână după autobuz, neștiind dacă șoferul te-a văzut și te asteaptă, sau ai pierdut autobuzul și ai pus-o la prima oră...Desigur, după ce te vezi pe scaun/în autobuz, avea senzația aia cvasi-orgasmică de "whoaaa, ce m-am scos și de data asta!"  iar șoferul/pilotul sunt niște candidați la canonizare, că au avut suflet să te aștepte.

Am ajuns la Jakarta la timp, Deni mă aștepta, așa că la ora 15 eram la birou. Murdar, transpirat, obosit. Perfect pentru o zi de lucru, hehe.

Pe drum, mi-a zis că în ziua când am pierdut eu primul avion, i-au trebuit 12 ore să ajungă înapoi acasă. Fuck!

O săptămână mai târziu, hai spre casă. Hehe, de data asta mi-am luat 7 ore la dispoziție pentru drum, să fie! De unde data trecută îmi trebuiseră 3 ore de la intrarea în Jakarta până la aeroport, acum mi-au fost suficiente 4 ore și un pic de la birou la aeroport...

Ziceam mai devreme de diferențele între organizarea zborurilor. Cum știți, spre casă zbor cu Qatar Airways, cu escală la Doha. Asta împarte zborul în două etape relativ echilibrate. Sigur, sunt aproape 9 ore până în Doha, apoi aproape 5 până la București. Dar e clar mai bine așa, decât un zbor foarte lung și unul foarte scurt. Parcă nu înțepenești la fel de mult, parcă nu te plictisești atât de tare. Una peste alta, prefer două zboruri echilibrate ca durată. Well, asta dacă nu e direct. Cumva, sentimentul pe care îl ai știind că odată terminat, apoi chiar e terminat, "bate" chestia cu pauza între etape. Dar probabil e chestie de preferințe personale, nu ceva absolut.

Soooo, cică am fost în vacanță. Cumva însă, încep să pierd sensul cuvântului. În mod normal, o vacanță ar trebui să fie o bucată de vreme în care te odihnești, nu una în care nu mai faci ce făceai până ieri, da’ faci țâșpejdemilioane de ALTE treburi pe care nu le-ai făcut până atunci din diverse motive. Desigur, la mine motivele alea se axează în jurul faptului că lipsesc de acasă, dar ideea de bază tot aia rămâne: vacanță presupune ceva (sau măcar și ceva) fun.

Ceea ce nu s-a prea întâmplat de data asta :sadface:

Concret? În "vacanța" asta n-am apucat să ies din oraș (dacă fac excepție de drumurile de la și spre aeroport). Nu, faptul c-am mers pe centura orașului între două centre comerciale nu se cheamă ieșire, să fie clar!

În rest, toate sunt la fel. Drumurile patriei sunt ceva mai nașpa decât erau ultima dată, dar tot sunt minunate față de astea de aici. Disciplina în trafic n-o fi ea aia din Germania, da’ iarăși, depinde al naibii cu ce o compari. Când vii din Maimuția, e parfum!

N-am apucat să ajung nici la Moieciurizare. Aș fi vrut să plec sâmbătă dis de dimineață de acasă, să stau vreo 2 ore cu Gashka, apoi spre aeroport. Dar sâmbătă a avut Alex ceva evaluare la engleză, apoi antrenamentul la karate înainte de Cupa Clubului. So, no Moeciu for me this time. Asta s-a tradus și prin no mici, no gratar, no bere, no...almost nothing. Asceză, ce PLM! Că nici acasă nu poți face mare spanac. Nu când îți petreci trei sferturi de zi în mașină. Sigur, aici se poate comenta la modul "păi mulă, da’ n-aveai decât s-o pui pe Vio la volan și tu te făceai muci non-stop dacă vroiai". Mmmm, da, doar că NU. Adicătălea, după ce stau 6 luni uitându-mă la volan, atunci când am poate singura ocazie din an să conduc, s-o irosesc pentru băutură? Și încă băutură de unul singur! Se știe doar, ăsta e cel mai lame tip de băut ever.

So, pe plan de entertainment, complete failure. Casa merge binișor, dar cu sincope. Nici o surpriză majoră, ceea ce e de bine. Dar tot nu-mi dă pace faptul ca am fost acasă și n-am apucat să respir aerul cu aromă de brad, de lemn proaspăt taiat, de carne pe jar.

Așa că sunt iarăși în Indonezia, unde toți care mă văd (ăștia de la birou adică) îmi zâmbesc și mă bat pe spate, "eeei, ai fost acasă, ți-ai încărcat bateriile!" Mmmmmyeah, sure thing, I did...

Where’s my gun? I wanna kill somebody. Anybody. EVERYBODY!