Episodul 75: M-am săturat de Indonezia. Din nou...

Probabil asta nu e o noutate. Nici pentru mine nu e, deși eu mă săturasem de Indonezia după primele 2 săptămâni deja.

Bucata care mi-a sărit smalțul de data asta a fost drumul spre și dinspre Jakarta, pe care am avut nevoie să-l fac în weekendul ăsta.

Pantele nesfârșite pe care mașina se chinuie să le urce, drumul prost, îngust, aglomerat, trafic fără cap și coadă, veșnicele accelerări și frâne fără sens generate de nesimțirea perpetuă a celor din jur, toate enervează și nervii se tot acumulează și fierb mocnit.

Ajung în Jakarta, pe o ploaie torențială. Multe străzi din Kemang (și asta e zonă relativ centrală, cartier stilat) deja sunt inundate, deși încă se poate trece. Apa are în jur de 15 -20 de centimetri pe alocuri, așa că nu e foarte mare problemă pentru mașina mea. Dar tot rămâne sentimentul ăla de mizerie și neputință. Într-un loc în care plouă torențial atâtea luni pe an, în fiecare an, te-ai aștepta să aibă unele dintre cele mai performante sisteme de canalizare și evacuare a apelor posibile. Desigur, n-au. N-au bani pentru așa ceva.

M-am saturat de mașini fără climă. Climă, nu AC. E tare greu să pui un sistem de reglaj. Am ajuns la Ranch Market Kemang aproape înțepenit de frig, deși am avut AC dat pe viteza minimă, și la ventilator și la reglajul frigului. Dacă am fi oprit sistemul complet, probabil că nu mi-ar mai fi fost frig, dar nici n-am mai fi văzut afară, pentru că mașina nu are sistem de dezaburire. Dacă nu folosești AC ca să usuce aerul, nu mai vezi nimic în 20 de minute.

Desigur, în magazin, AC și rece. Cum altfel?

Supa tom-yam a fost bună, dar în ditamai castronul am avut trei creveți (mici) și o bucățică de pește. Am avut în schimb o grămadă de lemon grass necomestibil. Afară ploua în continuare și nu dă semne că s-ar opri prea curând. L-am întrebat pe Edgar dacă vrea să-i iau ceva, și nu vroia decât pâine. Ranch Market are ofertă bună de cărnoase, legume și fructe, dar la capitolul pâine sunt jaf. Kem Chicks au brutăria lor pe undeva, că au o gramadă de sortimente de pâine de toate felurile. Cum eram la 1km distanță (după spusele navigației), am terminat de făcut cumpărăturile mele și hai spre Kem Chicks să-i iau pâine lui Edgar. Am avut noroc că s-a putut intra în parcarea de la Grand Kemang, pentru că cea de la Kem Chicks era inaccesibilă deja. În partea aia a străzii apa avea mai mult de jumătate de metru adâncime. Rezolvat și problema asta, așa că hai înapoi spre casă.

Ocazie cu care iar am dat în fiert. Continuă să mă mire modul în care localnicii acceptă fără să crâcnească o viteză medie de 12km/h pe o distanță de 10-15km. Și asta fără să fie altă problemă decât traficul aglomerat și drumul explodat. Nu mi-am mai bătut capul să fac poze la aspectul drumului. Poate data viitoare, să fie pentru posteritate: Drumul care leagă capitala de coasta de sud. Singurul drum principal. 45 de kilometri de mizerie, gropi și nesimțire. Mai e un drum alternativ, dar nu se poate merge pe acolo cu mașină mai grea de 3 tone, sau mai lungă de 5 metri. Asta pentru că în unele locuri e atât de îngust drumul, încât nici două mașini normale nu au loc simultan pe acolo. Un camion ar bloca drumul fără să se mai poată face ceva pentru deblocare. Pur și simplu nu ai ce. Singura diferență e că acolo traficul e mai lejer. Și e mai lejer pentru că e folosit cu precădere de mașinile mai mici, care se strecoară mai ușor una pe lângă cealaltă. Tot cu două roți în șanț, tot cu pliat oglinzile, dar treci. Pe drumul principal, dacă se întâlnesc două camioane grele într-o zonă gen apropierea pieței sau vreo fabrică, gata. Nu se mai mișcă nimic. Fie că e o tarabă, fie un vânzător ambulant, fie un maxi-taxi oprit degeaba, ideea e că nu mai e destul loc să treacă două mașini grele una pe lângă cealaltă. Coloanele se opresc. Apoi apar doi tâmpiți care se cred mai deștepți decât ceilalți și se bagă pe contrasens. Și rămân și ei blocați, că unde dracu să-i ia or să se ducă? Acum nu numai că e nevoie de spațiu să treacă unul de altul camioanele, dar mai trebuie găsit loc și pentru animalele care au intrat pe contrasens. Și uite-așa, se face coada de 5 km, și din spate nu știi de ce.

După ce se trece de punctul x, desigur că toți apasă pe accelerație de s-o scoată prin podea și alta nu. De pe locul mortului, nu ai ce să faci altceva decât să strângi din dinți și speri să scapi cu viață, că numai condus nu se poate numi ce fac ăștia. Desigur, numai mașinile clasa de echipare VIP au airbaguri. Două, nu mai multe, că nu trebuie. Mașina mea n-are niciunul, așa cum n-are nici ABS. Restul acronimelor cu care mașinile din lumea civilizată sunt dotate în serie aici trebuiesc explicate, că n-a auzit nimeni de ele. La naiba, locul din mijloc din spate Pe cuvânt, mă crispez în scaun când văd ce decizii ia uneori drăgălașul meu de șofer, și el e unul dintre ăia potoliți. Triplările sunt la ordinea zilei, depășirile se fac la milimetru urmate de replieri la limită, accelerat la 5000rpm pentru ca în 50 de metri să frâneze în spatele unui camion (da’ a câștigat două mașini în coloană, hehe) iar motoretele sunt niște chestii care te încurcă, da’ nici vorbă să aibe ceva drepturi. Vin 3 motorete din față? No problem, faza lungă să vedem bine, și dă-i. Deja orbiți, ăia n-au altă opțiune decât să se bage în șanț, sau într-un magazin, nu contează unde, numai să se dea din fața mașinilor. Oricum, își iau revanșa în blocaje. Nu e nici o surpriză să se rezeme de mașină, să-ți plieze oglinda ca să treacă sau să ți se așeze în față până găsește o potecuță ca să se strecoare.

Am zis să mă duc la piscină ieri. Mno, sigur, dacă vreau să mă înec când fac pluta...

Și ca să fie treaba clară, m-a pus dracu’ să mă uit prin pozele vechi. Ca să fiu safe, am evitat folderul cu poze din Dubai. Da’ n-am avut noroc, pentru că am pus eticheta greșit la unul și m-am trezit că mă uit la niște poze facute în Dubai Creek Golf Club. Și am dat peste o poză de a cărei existență știam, dar nu mai reușeam s-o găsesc nicicum. Elementar Watson, dacă nu era acolo unde o căutam eu, cum să dau de ea?

Am găsit-o, și iar m-au apucat dracii.

M-am săturat de țara asta de rahat. De drumurile de rahat. De senzația de neputință, de aprovizionarea de rahat și la mama dracului și pentru care mai și depinzi de alții pentru transport până acolo, de mizerie, de toate serviciile de rahat, de aglomerația continuă, de multe și de toate.

Problema cea mare nu e însă faptul ca m-am săturat de locul ăsta. Problema este că nu se întrevede ieșirea. Mai plăcut sau mai nasol, timpul trece, proiectul se termină. Și ce dacă? Schimbi un loc nașpa cu altul, poate și mai nașpa decât ăsta. It doesn't get any better. It will only get from bad to worse.

Presupunem (pe bună dreptate) că termin aici. Yupii, am scăpat de Pelabuhan Ratu. Așa, și dau peste ce? Palapye, Botswana? Orașul cu aproape două magazine. 280 de kilometri până la Gaborone la aeroport. E drept, par să fie pe autostradă, dar și aici dacă te uiți pe hartă drumul cică este de categorie DN, așa că socotești o medie de 60 km/h, nu 25.

M-am uitat pe Google Maps la vederea din satelit. Dezolant e puțin spus. Parcă e un orășel de-ăla fantomă din westernurile lui Sergio Leone. Praf, ciulini, nici o urmă de apă. E un râu în apropiere, dar în tot orășelul nu am văzut nici o piscină. Probabil nu e nimeni atât de bogat. Totuși, ar fi trebuit să aibă și ei macar un primar nu? Pe de altă parte, primarul ăla ce să fure din sărăcia aia? Așa că nu te poți abtine sa te gândești: dacă aici într-un sat care nu pare să doarmă niciodată nu găsești nimic de făcut, ce fel e într-un loc în care nu pare să se miște nimic? Și totuși, nu e bine să tragi concluzii fără să ajungi la fața locului. Pentru că deși nu pare să fie nimic în Palapye acolo, pe Google maps apar imagini în street view. Deci un google car a trecut pe acolo totuși...

So, în cele din urmă nu ramâne nimic din toată filozofia. Mă enervez, îmi trece, mă enervez iar, îmi trece iar, și tot așa până când o să plec naibii de aici. Și o să ajung în altă parte, unde o să găsesc altceva care să nu-mi convină, și o luăm de la capăt.

Episodul 74. Despre ședințe, din nou.

Well, și se cheamă că am mai fost la o ședință, pe aceeași temă. Extension of time, pentru blocul 2. Dacă aveți un sentiment de deja-vu, apoi să știți că nu sunteți singurii, că și eu l-am avut. Nu de alta, dar ședința a decurs cam la fel cu ailalta. Singura mică diferență a fost că de data asta nu le-am zis "uitați cam cum se face treaba asta în alte părți", le-am dat citate, referințe, tot ce trebuie, și încă din propriile lor documente. Pe care desigur le-au ignorat cu succes.

Încă mă minunez de cât de idiot pot să fiu. Probabil un neuron de-al meu era pleacat în vacanță și ălălaltu’ na, ce să facă și el de unul singur... Desigur, eu și gura mea cea slobodă am reușit să stârnim ceva vâlvă pe acolo (din nou), da’ era pișare împotriva vântului. În consecință, au decis să accepte zilele de întârziere cerute de tovarășii chinezi, au mai negociat, s-au mai târguit, și până la urmă au bătut palma.

Ceea ce e bine, pentru că nu mai aveam nervi pentru ÎNCĂ o ședință de felul ăsta.

Deci mi-am expus punctul de vedere, am dat de pământ cu explicațiile trase de păr, am întrebat (retoric) de ce au decis să-și ignore propriile recomandări și am recomandat să nu se accepte cererile contractorului pentru că sunt nefondate. Ăia de la PLN, că nu că batman, batman. Nu am repetat argumentele, le-am explicat doar că mai bine de jumătate din timpul suplimentar cerut a fost necesar ca să elimine efectele propriei neglijențe, deci nu ar trebui acordat. La momentul ăla, Roth m-a luat frumușel de mânuță și m-a scos pe hol și mi-a explicat că da, am dreptate, din punct de vedere tehnic explicațiile mele au sens, oameni cu suficientă experiență ar fi trebuit să-și dea seama și singuri de ce ziceam eu acolo, că în mod normal ar trebui să-mi dea cel puțin un bonus dacă nu chiar statuie în centrul Jakartei, DAR!

Și cu asta am zis tot, nu-i așa? Remember, nothing before the BUT actually matters.

Așa că mi-am luat praftura, mi s-a explicat mersul lucrurilor și politicii (da mersi, ar fi trebuit să-mi dau și singur seama de asta dacă n-aș fi fost retardat cu agravanțe și limbut peste poate) și mi s-a recomandat să expun situația fără să cer socoteală cuiva de ce s-a permis să se ajungă la aia sau eventual să nu expun nimic, dar să nu contrazic clientul. OK, nu-l mai contrazic. Sau na, măcar încerc...

Deci, se pare că s-a cam terminat și cu asta. Ce-o ieși din toată chestia, rămâne de văzut. Dacă o să ajung acasă mai repede decât era prevăzut, o să dau de știre.

Episodul 73. Îmi plac ședințele

...timp de vreo 5 minute așa. Până se foiește toată lumea, până își asează computerele, până setează proiectorul, până își râjesc fericiți unii altora.

În timpul ăsta eu mă cam plictisesc. Niciodată nu înțeleg de ce trebuie făcute toate aranjamentele când oamenii sunt DEJA în sală, și nu ÎNAINTE. Nu am de ce să-mi deschid computerul, argumentele pentru ce am de zis le am în cap, nu am de demonstrat nimic cu hârtii sau alte bazaconii. NU prea-mi zâmbește nimeni, ca nu mă cunoaște mai nimeni acolo. Desigur, se presupune că-s de la consultant, ca am culoarea care trebuie și ochii rotunzi.

Meh, și-ncepe măreața ședință. De obicei deschide discuția un tovarăș de la client, mai din eșalonul 2 așa, dar plin de perspective. La sfârșitul proiectului, când toți ăia mari și-au primit recompensa de la guvern (pe lângă șpaga de la chinezi) poate îi cad și lui câteva frimituri. Invariabil, toți încep prin a ne multumi că am venit la ședință. Mă să fiu al naibii, deci era opțional!? Dacă știam asta poate mă mai gândeam...Prima parte a ședinței, intern, fără contractor, să ne decidem adică...

După bla bla-ul de rigoare, cică să trecem la subiect. Și se apucă să explice punctul 1 dintr-o listă. Listă pe care nu s-au gândit s-o trimită atașată la invitația la ședință. Asta ar fi însemnat planificare, și nu vrem o asemenea pată pe obrazul nostru, nu?

Jumate de oră explică ce e cu punctul ăla 1 (din 24), după care anunță cu mândrie că PLN e de acord cu punctul de vedere al Contractorului și acceptă cele 3 zile de întârziere cerute la punctul 1.

Noi trei am făcut niște fețe de WTF!? Ăilalții n-au părut sa bage de seamă cât de cretin este să pierzi jumate de oră discutând ceva ce nu e nevoie să fie discutat, cu alte 23 de puncte asteptându-și rândul.

Chestia nu e că de ce au acceptat punctul ăla și altele. Chestia e că și-au ales cam prost chestiile pe care să le accepte deschis și cele pe care să le pună în discuție, și modul în care își fac argumentația. Că vin nepregătiți la ședințe, nu e nici o mirare. Sigur, e mai greu să fii BINE pregătit când afli pe loc agenda discuțiilor, dar totuși. Oamenii ăștia nu par să înțeleagă perceptul de cauză și efect. Poate e normal pentru de-ăștia care încă cred în stafii, dar și mai probabil e din cauza acelei filozofii de viață păguboase, specifice asiaticilor: Eu sunt deștept, eu nu pot să spun "nu mă pricep la asta". Ca urmare, acel pulifrici de la sediul central, care n-a văzut în viața lui cum arată o centrală d-apoi să și lucreze într-una, ia decizii după inspirație și le și anunță mândru nevoie mare. Apoi, își dă seama că a uitat ceva:

-          Mr. Roth, Mr. Girvan...ăăă...ăăă...apa nama orang yang di sebelah kiri?

Ultima parte de bla bla înseamnă că habar n-are cum mă cheamă și îi întreabă pe ăia de lânga el cine sunt și ce caut acolo. Îi șoptește unul ceva din care se aude Bogdan și Pelabuhanratu site, apoi șmecherie cu ghivent de 14 continuă:

-          Ăăă, and Mr. Boghjfjjjdnnn, you have something to say about this?

Mno, cam asta a fost. Măi, am câte ceva de zis, da’ ești sigur că vrei să auzi ce am eu de zis?

Roth aruncă repede niște fraze de-alea tipic de manager, Michael Girvan le zice că din punct de vedere contractual problema e debatable, și apoi se întorc pe jumate așa spre mine, gen "now do your number!"

Și desigur, cade pe mine măgăreața să le spun că habar n-au de operare, că nu trebuie să privească evenimentul numai de la momentul declanșării ci în contextul modului de operare de până atunci, și dă-i și zi-le domnu’ Geo.

Eu le povesteam că nu au respectat reguli de bază în operarea centralei, că sistemele de control nu fac față unei situații de urgență, că la un bloc energetic declarat în stadiul ăla de operare cursul evenimentelor este inacceptabil, ei o țineau pe a lor. Adică să fie clar, EU încercam să produc bani pentru PLN, iar PLN ținea partea chinezilor!

Sigur, la mine chestia e ca la mitraliere, cu cât tragi mai mult, cu atât crește cadența, și cum muniție aveam destulă, deja aveam spor. M-a domolit Michael, spunându-mi (într-o franceză cu accent de-ăla de vorbitor de limbă engleză) că n-are sens, e clar că PLN VREA să accepte cererile chinezilor. A fost frâna de care era nevoie, așa că am lăsat-o moartă. Ar fi fost cazul să-mi dau seama mai devreme de asta, mai ales după exemplele clare pe care le avusesem la ședința precedentă, aia de la Surabaya. Așa că pentru restul discuției m-am mulțumit să dau din cap înțelegător și atât.

A mai fost o chestie interesantă. Zice boul șef de la PLN că a fost semnat TOC pentru blocul 1, au fost și acolo niște cereri de acceptare a întârzierilor, PLN a fost de acord, dar să pregătim noi o scrisoare (noi, QA/QC) prin care să zicem dacă suntem de acord sau nu cu decizia PLN...Another WTF moment. Pentru orice om normal, ăsta e un exemplu clar de bătut un cal mort. Odată semnate hârtiile, nu mai contează cu ce suntem noi de acord sau nu. Desigur, privit mai în amănunt, e ușor de observat că era acoperirea pe care și-o doreau pentru șpaga luată. Adică vezi dom’le, noi n-am luat șpagă și am acceptat pe nemestecate balivernele înșirate de galbeni, ci am ascultat de recomandarea consultantului! Cum contractul dintre LI și PLN nu e încă semnat de toți pulifricii în cauză, evident că Roth a fost de acord să facă scrisoarea în cauză. Probabil dacă le zicea ce se citea pe fața lui că vrea să zică (gen "Știi ce, ia hai muie și la sicriu!") hârtiile de care depind contractele noastre, chiriile pentru case, birouri, mașini, etc, se "pierdeau" brusc undeva, nimeni nu știe unde.

Ședința a continuat în același ritm timp de alte 4 ore, apoi a urmat partea a doua, cu chinezii.

Între ele, cică luăm pauză să mâncăm. Au adus niște lături de la ceva trotinetă de-aia de pe stradă, gen un bol de orez, o linguriță de fâșii de carne de vită înnecate în ulei și ardei iute, o jumate de ou fiert cu o lingură pastă de ardei iute, niște legume fierte cu ardei iute, o sticlă de apă la temperatura camerei (cameră fără AC, să fie clar) și un cub de ceva care ar fi trebuit să fie dulce. Rețeta includea probabil apă, făină, gelatină și cam o linguriță de zahăr la 4 kile de aluat. O chestie lipicioasă folosită după expirare la luat amprente de chei sau dentare. Nu, nu dentare, decât dacă extracția era inclusă în pachet.

Cred că vă e clar deja cât de tare am mâncat, și cât de entuziast eram pentru partea a doua a ședinței. Ședință...hmmmm, deci punct și de la capăt.

Iar pierdem jumate de oră cu explicat un punct cu care sunt de acord, dar de data asta chinezul cel bătrân și ceva mai șef a pus punctul pe M și a zis clar că n-are sens să discutăm decât punctele cu care PLN nu este de acord, că altfel e pierdere de timp.

Noi am fost de acord imediat, PLN s-a simțit rușinat și au acceptat si ei (deși asta le reducea discursul la jumătate, că nu aveau altceva), șiiii...

Din păcate ăla a fost singurul lucru cu cap și coadă pe care l-a spus chinezul secretar de partid toată ședința. Dup-aia, a început s-o ia prin bălării mai ceva ca vaca Milka. Explicații care mai de care mai fanteziste, ignorând complet ce ziceam mai devreme, adică stadiul în care se afla blocul la momentul producerii diverselor incidente.

Din păcate, ca o  încununare la toată polologhia fără sens înșirată mai devreme, pe tovarășul prim secretar îl mănâncă în cur rău de tot și declară (așa, condescendent, nu oricum) că "Am decis să nu cerem bani și pe materiale, doar timpul pierdut pentru reparații"

Mno, pân-aici a fost, and the shit hit the fan. Nu prostia fără margini dată de incompetență (ce dracu’ să ceri de la un politruc) m-a enervat cel mai tare, ci nesimțirea crasă, că vorb-aia, nu sunt destul de prost dacă nu sunt și impertinent pe de-asupra, nu?

Așa că am început să întreb de-alea mărunte: "De ce blocul nu a aruncat sarcina? De ce serviciile interne nu erau alimentate din transformatorul de derivație? De ce bypass-ul și supapele de siguranță nu au fost capabile să preia tot aburul și au cedat? De ce EDG nu asigură suficientă putere pentru safe shut down?"

Omul s-a blocat, apoi a început să repete ce zisese mai devreme. Era clar că habar n-are despre ce vorbesc și oricum nu e capabil să ofere un răspuns. Ăia de la PLN se foiau cam nervoși în scaune, în afară de un moș. Ăla am impresia ca era de la P3B, care e ceva gen DEN. Ăla a fost singurul care dădea din cap și părea să înțeleagă sensul întrebărilor mele și să fie de acord cu ce spun.

Desigur, n-a ieșit nimic din toată chestia, probabil pentru că nimeni nu vroia sa audă adevărul, dar măcar multe puncte au rămas să fie rediscutate ulterior.

E de rahat, pe bune. Mi-aș dori să pot să le calc mutrele în picioare în timp ce le spun cât sunt de proști. Nu mă înțelegeți greșit. E normal să nu știi unele lucruri. De-aia funcționează firmele de consultanță la o adică. Dacă toată lumea s-ar pricepe, n-ar mai fi nevoie nicăieri de așa ceva. Dar firmele astea au obiceiul să ceară bani serioși pentru serviciile lor. Așa că unii ajung repede la concluzia că "Ce tu! Adică eu îs proastă? mă faci grasă? Pixdă nespalată la cur ce ești! Tu ești grasă! Vacă autistă. Graso, vacă vacă graso vacă autistă...”

Mi-ar place să le pot spune "Dragilor, ați vrut să ia PLN-E banii pentru consultanță, spălați-vă pe cap cu ei. Noi știm să facem munca asta, dar nu o facem pe gratis. Nu facem NOI munca lor, iar ei să aibă apoi tupeul să spună că PLN-E a fost consultant la proiectul ăla". O adunătură de șpăgari, unii mai mari ca alții. Nici măcar nu știu să ia șpagă cum trebuie. Sunt atât de dobitoci, că trebuie să se vadă de pe lună cine, când și câtă șpagă a luat.

Boul ăla de la PLN-E a fost de patru ori în China pentru discuții asupra proiectului. Știți, basic design. De fiecare dată s-a întors fără nici o îmbunătățire pentru PLN. Apoi, desenele au fost aprobate la foc automat. Nici un comentariu valid. Nimic urmărit în continuare. Prevederi contradictorii pe pagini succesive. Desene diferite ale aceluiași sistem, cu materiale diferite. Toate astea pe desene aprobate. Deviații grosolane de la prevederile contractuale, aprobate toate după o excursie în China. Desigur, fără implicații comerciale.

Testele au fost facute pe genunchi. Procedurile au stat neaprobate cu lunile, apoi au fost aprobate în bloc după o vizită în China a șefului de la PIF. How clever is that!

Rapoarte de teste scrise NUMAI în chineză, acceptate. Că acolo poate să fie meniul de la Fu Qu Good Restaurant, nimeni n-a părut deranjat.

După ce ăștia au declarat că blocul "e gata dom’le, nu vezi că-i gata?", hai să discutăm termenii de predare. Păi clientul să preia tot. Păi stai, că nu tot, ca aia nu a mers niciodată, că aia nu e completă încă, ailalta e deja bulită, cutare și cutare echipament sunt deja împrumutate de la blocul 2.

Meh, se duce cine trebuie în China două saptămâni. La întoarcere, se semnează hârtiile. Pam pam! Captain Obvious strike again!

Unii se pot întreba (pe bună dreptate, probabil) "păi și voi ce-ați păzit?" Păi simplu, noi n-am aflat de astea decât la oarece timp după ce s-au întâmplat lucrurile, când am întrebat: "cutare problemă, s-a discutat în ședința x acum 2 luni, am făcut niște comentarii și a rămas că primim documentația refăcută. Încă n-am primit nimic, când au de gând să trimită, știți ceva despre asta?". Ah, păi să vedeți, PLN already approved! Mmmmmdeah!

Contract de rahat făcut pe genunchi, plin de găuri? Check!

Basic design primitiv, ignorat apoi în detail design drawings? Check!

Instalare în șantier neconform cu desenele? Check!

Aprobat modificările pe desene fără să fie verificate? Check!

Ignorat comentariile care avertizau ca modificările din santier sunt neconforme cu contractul? Check!

Anulat documentele de înregistrare a neconformitătilor, fără implicații comerciale? Check!

Aprobat proceduri de testare incomplete? Check!

Ignorat comentarii cu privire la lipsa unor teste importante? Check!

Acceptat teste neconforme cu procedurile deja aprobate? Check!

Acceptat proceduri de testare contrar intereselor și impotriva scopului testului respectiv? Check!

Acceptat rezultatele testelor și declarat blocul gata pentru operare deși rezultatele nu îndeplineau condițiile de acceptare și nu au fost îndeplininte nici condițiile de testare și au și rezultat pagube materiale? Check!

Toate astea s-au întâmplat după vizitele în China ale diverșilor cetățeni care trebuiau să fie de acord cu unul sau altul dintre puncte. Dragi indonezieni, vă dorim exploatare și mentenanță plăcută a blocurilor "meid in ciaina and PLN-E approved"!

Poate vă întrebați de ce îmi bat capul cu toate astea? La o adică, sunt plătit, și chiar foarte bine!

Păi, pentru că dacă nu zici nimic, nimeni n-o să știe de ce ai tăcut. Prostiile pe care le îndrugă unii și alții le-ai băgat de seamă? Dacă le-ai băgat de seamă, de ce ai tăcut? Dacă n-ai băgat de seamă, ce cauți aici? Sunt chestii de bază, pe care ar trebui să le știe orice inginer din domeniul respectiv. Ai fost mituit, sau n-ai sânge-n trotinetă să-ți susții părerea?

Așa că rămân să-mi atrag antipatii și naiba mai știe ce, dar iau atitudine. Când s-a discutat prima (și singura dată) procedura pentru aruncarea de sarcină, m-am opus. Propunerea chinezilor era o tâmpenie. Testul era atât de mânărit, că nici nu avea sens să se numeasca test. Când i-am zis chinezului că habar n-are ce spune și că mai bine ar tace decât să se facă de râs în halul ăsta, s-a ofuscat. Nu, nu pentru că tâmpeniile pe care le debita erau mai mari decât China, ci pentru că i-am zis adevărul de față cu șeful lui...V-am povestit de faza cu losing face.

La Surabaya, la fel: eu le spun că în conformitate cu IEC materialul ăla nu e acceptabil, vita aia șpăguită de la PLN-E se apucă de povestit tâmpenii fără legatură cu subiectul. Pulifrici ăla de la PLN mă întreabă ce părere am, dacă sunt mulțumit de explicațiile lu’ retardel ălă, io în loc să zic „Mda, bine, faceți ce vreți, sunt clădirile voastre”, mă mănâncă-n cur și le zic adevărul: „Long story short, if the lightning strike you buildings, the roof is on fire in the next second!”

Asta e, așa pățesc mereu. Intru în ședință ferm hotărât să-mi țin gura bine ferecată, să tac și să-mi număr degetele până ajung la suta de mii, și la un moment dat nu mai pot să suport maldărul de kkt vehiculat în încăpere și explodez și zic lucrurilor pe nume.

Și cu toate astea, vrând-nevrând, tinicheaua rămâne agățată de coadă. Oricui mă întreabă dacă am lucrat la JAPS L2, îi pot răspunde cu fruntea sus "Da, am fost și eu acolo, și a ieșit treabă bună. Greu, cu chin, dar a ieșit!"

Aici? Ferească sfântul să mă întrebe cineva dacă am lucrat la PLTU 2. Pentru că știu de pe acum ce o să urmeze:

- Aaaaah, deci tu ai fost consultant la blocurile alea care au nevoie de RK la fiecare aruncare de sarcină?

- Aaaa, deci a voastră e centrala aia care trebuie oprită dacă vrei sa repari un singur drenaj înfundat sau spart?

- Aaaaa, deci voi ați acceptat de "Gata de operare" un cazan fără nici un control funțional al nivelului în tambur și fără senzorii de vibrație la lagărul 1 al turbinei?

Din cauză că unii se încăpățânează să ne numească consultanți în proiectul ăsta deși nu suntem, degeaba le spui că DA, am fost acolo, dar: NU, nu noi am fost consultanți acolo, NU, n-am avut nimic de-a face cu contractul, NU, n-am făcut noi design review, NU, nu am dat noi design approval, NU, nu am aprobat nici commissioning procedures, nici commissioning tests, și probabil cam două treimi din comentariile pe diverse teme pe care le-am facut au fost semnate / anulate pe genunchi de către persoane complet în afara problemei. Ne chinuim să limităm efectele de tăvălug pornit la vale și ne dorim să fi putut face mai mult. Toți or să ignore cu bună știință regula de aur: Nothing that comes before the – but – actually matters. You can say whatever you want, if there is a but, whatever is before it is pointless.

Toată lumea o să ia de bună prima frază. Pentru că ai fost acolo. Pentru că deși e normal, lumea nu vrea să accepte adevărul spus de cine nu trebuie. Pentru că la mometul ăla, nimeni nu vrea să știe motivele, nimeni nu vrea să asculte explicațiile. Sunt fericiți că au pe cine arăta cu degetul.

Episodul 72. Telefon

Cred că v-am înnebunit de cap de câte ori m-am plâns p-aici și prin alte părți că vreau să-mi schimb telefonul. Chestiunea era că nu reușeam să găsesc nimic care să-mi placă dar care să-mi satisfacă și orgoliul de zgârciob cu multiple diplome.
Am o aversiune față de smartfoane (mi se pare nașpa să fie telefonul mai deștept ca posesoru') și taciscrin (io cu cremwuștii mei de dejjjte) așa că eram chitit pe un telefon tip baton/ carămidă, cu taste fizice (să nu se mai fufu banda aia de legătură de la slide ca la ăsta) și tot tacâmul.
Desigur, în 2010 nu ar fi fost chiar o mare problemă asta. Încă se mai făceau telefoane după ideea asta. Doar că 2010 în domeniul telefoanelor e cam tot p-acolo cu vremea lui Burebista. Într-un domeniu care se schimbă și evoluează cu asemenea viteză, trei ani e o veșnicie.
Mi-am dat seama că ce vreau eu de fapt e ca lumea să rămână pe loc, înghețată într-un moment convenabil mie. Ca să-l citez pe Robert Asprin "The universe doesn't give a shit when it squishes you". Sau mai pe limba noastră, nu-i pasă nimănui dacă îți place sau nu lumea în care trăiești. Dacă vrei să rămâi în joc, trebuie să te adaptezi. Așa că pot să aștept eu încă o mie de ani, smatphones sunt aici și or să domine piața și de aici încolo, indiferent cât de tare mi-aș dori eu un telefon care să fie doar telefon, plus câteva mici gadgeturi care să ușureze viața. Iar producătorii nu lansează produse noi cu design vechi numai pentru că mi-ar place mie. Majoritatea pieței vrea acum smartphones cu ecran de jdemii de inci și mai deștepte decât computerele de acum 4 ani? Aia o să capete. Dacă majoritatea e de acord să țină la ureche ditamai tigaia, atunci nu sunt șanse mari să găsești altceva.
Învins de inevitabilitatea fenomenului, am început să mă uit după modelele cele mai mici de telefoane de tipul ăsta. Cum marea bătălie se duce acum în domeniul "care face cea mai mare tigaie posibilă" și e uber-mega-cool să ai cea mai rapidă tigaie ca să te joci în autobuz, a trebuit să mă mulțumesc cu tigăile din rândul doi. Mid-range, cum le zice lumea deșteaptă. Nu eu, eu nu sunt destul de deștept pentru asta.
Pentru ce îmi trebuie mie, mid-range pare a fi echilibrul perfect între preț/performanțe etc. Sigur, sunt încă mult prea deștepte față de cerințele mele, prețul e pe măsură (cam de două ori mai scump decât ce am dat pe actualul telefon la vremea lui), dar pe de altă parte, e foarte probabil ca un telefon de tipul ăsta, întreținut bine și nefutut cu rahaturi inutile, să țină la fel de mult ca și actualul. 
Well, dacă-i bal, apoi bal să fie. Am luat în considerare inclusiv jumpin' in the hipsters bandwagon, adică să-mi trag aifon. 4S mai precis, că mi s-a părut că e destul de potolit la dimensiuni. Da' când am dat un compare pe gsm-arena și am văzut ce are/n-are comparativ cu șmecheriile făcute de coreeni, mi s-a mai domolit entuziasmul. Când am întrebat și cât costă, mi-a pierit de tot. Sigur, puriștii or să spună "păi băăăăă, tu compari telefon din 2011 cu telefon din 2013?" Well, da, pentru că cer aceiași bani pe el mosh!
Am aplicat cam aceeași idee ca la laptopuri. Dacă tot e vorba să iau ceva, la fel de bine pot să-mi iau și spre top of the game, în ideea că dacă e bun de tot acuma, peste 4 ani o sa fie încă suficient de smart cât să nu-l îngenuncheze nimic.
Așa că m-am învârtit, m-am aiurit, și până la urmă asta a ieșit:

Am fost la magazin să croiesc SIM-ul la dimensiune, am activat și pachetul de date și cică am telefon nou, up and running. Sigur, accesoriile sunt ALBE iar telefonul e negru, da' până la urmă sunt detalii mai puțin semnificative. Nu e foarte important ce culoare are cablul de alimentare. E drept, mi-ar fi plăcut să aibă căștile cu negru, da' dacă nu-i...
Mi-a plăcut că are un mod retard, cu mult mai puține chestii pe ecran, special făcut pentru de-ăștia "smartphone challenged" ca mine. Chiar și așa, am de lucru să învăț cum se fac lucrurile care până acum le puteam face și pe întuneric la telefonul vechi.
Urmează proba de foc: cât ține cu o încărcare de baterie?

Cam asta e.

Episodul 71. Anul Nou

Deci cu zborul de Crăciun spre București am făcut destule puncte de fidelitate la Qatar Airways și am trecut la Silver Class. Asta îmi dă acces la Business Lounge în aeroporturi. Informația nu a percutat chiar apăsat la prima auzire, că urmăream evenimentul numai cu gândul la cele 4 ore de așteptat în Doha, dar cum și aici mai aveam încă două ore și jumate până la avion, mi-am amintit de invitația pentru BL în timp ce încercam să-mi găsesc o poziție comodă pe scaunele de la poarta de îmbarcare. Desigur, încercam degeaba, că pe scaunele alea nu cred că a reușit vreodată cineva să stea comod.

Așa că mi-am luat rucsăcelul și picioarele la spinare (la propriu, respective figurat) și mi-am prezentat fizicul la BL. Asta e la etaj, undeva între porțile 6 și 7.

Măăăăi, ce poznă. Sigur, m-am simțit ca ăla de la țară când a dat cu nasul de asfalt, da’ totuși…

Scaunele sunt ceva mai comode (nu dau pe-afară nici astea, dar totuși e o diferență sesizabilă), am o măsuță de sticlă și vedere faină spre pistă.

Cafeaua e chiar bună, sunt și niște biscuiți, napolitane, chipsuri, sticksuri, sucuri, bere, ceva alcohoale tari, drăcării. E mișto să poți să bei o cafea și să scrii ceva, sau să citești în liniște.

Nu prea se aud anunțurile, dar o să mă orientez după ceas.

Otopeniul e pustiu. De așteptat, desigur, dar e totuși o senzație ciudată de loc părăsit. Nu, nu e de-ăla disperat gen post apocalypse movie, dar sunt foarte puțini pasageri. Pe pistă nu se vede mai nimic, abia peste un sfert de ceas ar trebui să decoleze un ceva low cost către Londra, apoi peste jumătate de oră un avion Swiss Air către Zurich. Sorry, dar pe Soekarno-Hatta e o agitație infinit mai mare. E drept că ăia au și o gramadă de curse interne, da’ totuși.

Una peste alta, mă duc să-mi mai iau ceva de beut și apoi mai citesc ceva. O să mai scriu din Doha, probabil la anu’ <wink>

Later Edit: Doar ce mi-am văzut avionul aterizând (vine de la Sofia).

Așa, deci facem probă la Silver Lounge în Doha.

Este…meh. Mai puțin confortabil decât în Otopeni, și ceva mai aglomerat. Ok, asta nu e greu deloc într-un aeroport de dimensiunile astea, dar  chiar era mai fain la noi. Pe partea de mâncare/băutură e cam tot în cumpănă. Da, au mai multe chestii de mâncat (sandvișuri, supă, patiserie, unt și pâine), dar nici un fel de alcool. Nu că asta ar fi cine știe ce surpriză, dar măcar bere puteau să aibă și ei. Sau măcar mai mult de două mese cu scaune normale, că eu nu prea văd cum mănânci supă sau întinzi unt și gem pe o chiflă stând la o masă de 45 cm înălțime. Oricum, e plăcut să-ți poți potoli setea și cât de cât și foamea, fără teama că nu mai găsești locul de pe care tocmai te-ai ridicat. Altfel, e totuși o poziție destul de incomodă ca să petreci 3 ore. Pe de altă parte, nu ai nicăieri în aeroportul ăsta ceva cu mult mai bun. Desigur, e posibil la salonul Gold and Platinum (ăștia au 3 clase, nu doar două și desigur le plac metalele prețioase) să fie și mai și, dar din ce am înțeles de la Edgar, la ora 1 au ascuns deja toată băutura și s-au carat acasă. Mai sunt 5 minute pâna la miezul nopții și nu pare să se întâmple nimic extraordinar.

Aaaaand it didn’t. Am sărbătorit anul nou cu un pahar de ginger ale și două foietaje cu măr și cremă de vanilie. Sper că la voi să fi fost ceva mai interesant.

Later Edit: M-am dus către boarding gate, coadă ca la portocale pe vremea lu' nea nicu (asta ca să păstrăm spiritul sărbătorilor). No prob, ce dreaq altceva am de făcut?
Ajung (în cele din urmă) la ghișeu, nenea ăla îmi scanează boarding pass-ul și zice "yes, this is not good anymore" apoi îl rupe frumușel în două. O secundă m-am blocat, cred că am deschis și gura ca peștele pe uscat să zic ceva, dar până să găsesc eu ceva suficient de sarcastic (nervi) dar totodată politicos (nu era cazul să-mi refuze îmbarcarea pe motiv de nesmțire), omușorul scoate din sertăraș alt boarding pass și-mi zice "This is your new boarding pass, you've been upgraded to business class. Welcome aboard and happy new year!"
Well well!
Mno, așa că de la Doha la Jakarta am zburat la business, cu un ditamai fotoliul (reglabil electric în toate felurile imaginabile) numai pentru mine, cu tone de spațiu pentru coate și picioare, "good evening sir, would you like some champagne?", noise cancelling Beats Audio headphones, un meniu de haleală de 5 pagini, etc, etc, etc.
Ce să zic, m-aș putea obișnui cu asemenea condiții de zbor!