duminică, 11 decembrie 2011

Episodul 29. Derp: Le deep phillosopher


Să te plimbi pe plajă nu e rău. Din păcate, asupra mea are ceva efecte secundare, respectiv mă izbește o melancolie feroce și mă apucă filozofatul.

Mergeam așadar pe plajă și mi-am reamintit (a câta oară?) de problemele cu casa. Adică desenele și planimetria casei. Am scris pe forum un topic despre asta, și o perioadă nimeni nu l-a băgat în seamă. Am pus niște idei de-ale mele și a început activitatea. Mai întâi timid, cu critici. La modul "Hă, ești și fraier și mocangiu, asta e treaba arhitectului! Vorbește cu unul că e meseria lui, nu te mai da deștept!" Ok, am vorbit. Cu doi, nu doar cu unul. Și..mi-au cam dat cu flit. S-au apucat de treabă, ori la "futu-i mă-sa" ori la "ce vrei tu nu e bine, trebuie să vrei asa cum zic eu că mă pricep mai bine!". Mă, așa o fi, da' ce-mi arăți tu acolo aduce numai vag de tot cu ce am cerut eu. Am prezentat din nou situația pe forum, și au început totuși să apară alte idei...Așa că de unde la început aveam eu una, acum am vreo 5 sau 6 versiuni posibile, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei. Și tot mai apare câte una din când în când.

Și aici se întoarce chestia cu filozofatul. Sigur, e mișto să ai de ales. E bine să poți zice "fac așa, sau dacă vreau fac altfel, sau chiar alt altfel". Dar până unde se întinde bucuria de a avea de unde alege? Cât de subțire este linia între a avea de ales și a înnebuni chinuit de alegerea corectă dintre x variante? Vă zic eu, a naibii de subțire.
Pare fain să fii factorul decisiv. The Decider. Cel cu ultimul cuvânt. Dar dacă vrei să fii cinstit cu tine și să rămâi vertical, puterea deciziei vine la pachet cu responsabilitatea ei. Decizi? Da, e ok. Dar apoi trebuie să poți sta drept și să primești ce vine. Iar ce vine, nu e mereu "de bine". La naiba, aproape niciodată nu e de bine...

Acolo în depărtare, așteptând, e un moment în care va trebui sa înfrunți cuvinte de genul "TU ai vrut să facem așa, TU ai zis că o sa fie bine așa, acum rezolvă! ACUM!!" Și atunci ce-ai să faci? Stai că de fapt nu e vina mea? Să amintești că nu ai vrut să decizi, dar ți s-a spus "Eu nu știu, nu mă pricep, facem cum zici tu"? Nu mai are sens. Lucrurile astea nu au niciodată sens dup-aia.
Nici eu nu mă pricep, dar totuși trebuie să iau decizia. De ce tu și nu el, daca tot suntem la fel de nepricepuți la asta? Because fuck you, that's why! Și desigur, dacă merge prost, cineva trebuie să fie de vină.
E foarte aproape de chestia aia cu "cine se oferă voluntar?" și toată compania face un pas în spate lăsându-te fain frumos "voluntarul". Sigur că te oferi voluntar, nu?
Eu TREBUIE să fiu voluntar...
Așa că studiez într-una cele x variante posibile, căutând combinația care să aducă maximul de confort, minim de cheltuieli, plăcere estetică și funcționalitate. Și sunt conștient că totul e extrem de efemer. Pot munci și decide la un moment dat că am găsit soluția cea mai bună, compromisul optim. E gata? Nu așa repede.
 - Nu e bine
 - Dar cum?
 - Nu știu cum, dar altfel! Hai că am treabă!
Adică are treabă, nu ca tine.

Sigur, dacă inevitabilul oricum se produce, poți adopta o atitudine gen "Fuck it, oricum o dau tot nu-i bine, așa că...why bother?"
Because. Pentru că așa sunt construit. Mintea mea nu mă lasă să nu încerc să fac tot ce pot pentru rezolvarea problemei. Aș vrea să-mi pot băga picioarele și să mă detașez, dar nu reușesc. Iar să arunci vina asupra cuiva, reală sau nu, pe drept sau nu, nu ajută la nimic. Nu rezolvă problema. And ignoring the problem will not solve the problem. Sună cunoscut, nu-i așa?
Probabil de-aia ajung mereu "voluntar". Pentru că atunci când ceva trebuie făcut, decizii TREBUIE luate iar toți ceilalți sunt cuprinși de o dorință subită de a fluiera, brusc interesați de modelul pantofilor proprii sau de zborul înalt al rândunelelor, cineva TREBUIE să facă totuși treaba. Așa că se oferă voluntar...Pentru că TREBUIE. Pentru că altfel, totul se duce fix dracului.
Iar la urmă n-o să mai conteze a cui a fost vina, dacă a contat vreodată. Contează că a fost decizia ta, s-a dovedit greșită și acum trebuie s-o rezolvi. O decizie pe care nu ți-ai dorit-o, dar te-ai trezit cu ea în cârcă. Cumva. Ar putea fi o ocazie bună să reamintești audienței că nu tu ai vrut să fii în postura aia, și că ar face bine atunci când strică ceva să pună și altceva în loc. Doar că asta nu se întâmplă, așa că trebuie s-o iei de la capăt și să încerci să găsești altă soluție la problemă.
Iar chestia asta nu cred că poate fi făcută la nesfârșit. Obosește. Pe mine cel puțin simt că mă obosește. Nu cred că există așa de multe soluții individuale și complet diferite la anumite probleme. Sau poate că sunt, dar lipsa de experiență în domeniu își spune cuvântul. Sunt pus în postura de a lua decizii în mare măsură în necunoștință de cauză, doar bazându-mă pe intuiție și oarece bun simț. Și nu pot să nu fiu conștient că dacă intuiția mă înșeală și dau greș, momentul pomenit mai înainte va deveni o realitate imediată.
Pentru că în momentele alea, nu mai e loc de înțelegere sau compasiune pentru cel din "wrong end of the barrel". Ești o țintă, așa că ai face bine să și stai dracului într-un loc. Nici macar atâta considerație n-ai? Mă faci să muncesc ATÂTA ca să te fac bucăți? Ce fel de devotament e ăsta?

Ce faci în momentul ăla? Probabil nimic. Pentru că deși ești tratat așa cum ești tratat, îți pasă de ce se întâmplă. Și vrei sa iasă bine. Și devii cuprins de îndoieli. Dacă totuși n-am făcut TOT ce se putea face? Dacă totuși au dreptate? Dacă totuși...? Și atunci mândria de a fi ceea ce ești te face să stai drept și să încasezi. Doare, dar undeva înăuntru simți că armura o să reziste, and you’ll live to fight another day. Because if you don’t, who will?

miercuri, 7 decembrie 2011

Episodul 28. La ambasadă

Ei, deci cu ceva vreme în urmă mă sună Teo (de care v-am povestit în episodul cu vizita) că e o petrecere la ambasadă în săptămâna cu 1 decembrie și că să vin și eu. Urma să primesc un mail oficial de la Ambasadă cu invitația.
Ei, am așteptat eu mailul vreo ceva zile, apoi mă sună iar Teo
- Mă, confirmi pentru sâmbătă, poți veni în Jakarta?
- Tu, n-am ce confirma că nu m-a invitat nimeni, iar eu așa de "hai noroc, vă era dor de mine?" nu vin.
- Aaa, păi stai ca trebuie să trimiți un mail la ambasadă, ceva de prezentare, prin care îți anunți oficial prezența aici.
- WTF!? ok, o sa trimit mail, da' eu știu că le-am mai trimis unul pe vremea când mă chinuiam să fac rost de procură.
Ok, am trimis mailul cu pricina, la câteva minute sună telefonul și vorbesc live cu tov.dl. consul, cară mă invită în mod oficial la petrecere și o să primiți mailul cu scrisoarea pe luni. Că asta era cam vineri. Așa că am sunat frumușel la hotel și am făcut și rezervare pentru sâmbătă noapte. All set.
A venit și mailul, și uite ce frumos arată :

         
Buuun, asta a mai rezolvat o problemă, respectiv partea cu îmbrăcatul. Dacă nu știați sau nu va mai amintiți, eu urăsc țoalele de "4 ace". Om de șantier, mă simt evident mult mai bine îmbrăcat "de scandal" decât cu țol festiv. Am avut cu mine și niște pantofi eleganți, am avut și cravată. Că la început nu știam cum e șmenu' p-aci și m-am pregătit și de chestii de-astea nașpa. Da' apoi m-am lămurit cum stă treaba, și am trimis acasă all the fancy stuff.
Mno bun, deci am pregătit plecarea pentru sâmbătă dimineață. Am stat în cumpănă dacă să iau sau nu laptopul cu mine, până la urmă m-am decis să-l iau. Bună idee...
Tocmai mă zdrobeam să fac un cd cu muzici pentru mașină, când sună Teo. Io ăla germanizatu', direct pe felie:
- Auzi, când trebuie să fiu la voi ca să ajungem la timp acolo?
- Păi pe la șase așa ar trebui sa plecăm.
- Ok, e taman bine, ajung la hotel, check-in și apoi vin la voi.
- Dacă vrei, poți să stai la noi, nu te mai duce la hotel.
Am stat eu nițel în cumpănă, apoi am acceptat. Știam de la vizita trecută că nu-i problemă cu locul în ditamai căsocu', așa că tocmai am făcut economie de 100$. Pam-pam.
Ei, și plecăm noi fain frumos, și aproape de Cibadak zic să pornesc navigația să setez destinația către ei. Aveam coordonatele de la vizita precedentă, înainte de China, așa că hai, preferințe > găsite recent > IOC!
Fuuuuuuuuuuuuu....Cum dreaq!!?? Da. Pauză coordonate, pauză locuri vizitate recent. Din nu știu ce motive, navigația mea nu mai ținea minte nimic. Shit, ce dracu fac acuma?
Îl mai țineți minte pe Gru? Liiiiight Buuuulb!
Scot laptoapa, bag modemul, țup pe internet, găsesc mailul de la ei cu coordonatele și adresa, problem solved!
De data asta Deni a fost atent, așa că am ajuns la țanc, cu ceva timp la dispoziție. Adică destul cât să-i cunosc pe Florin și Catălin. Florin e de undeva de prin Vâlcea, lucrează pentru IBM, și era pe picior de plecare spre casă cu ceva Turkish Airlines. așa că nu am avut timp de mai mult decât "salut salut". Cătălin l-a dus la aeroport și s-a întors taman la timp. Am mai stat nițel de vorbă, schimbat cu țoalele "dă petrecere, mâncaț-aș" anf off we go.
Uneori sunt bune și tărăboanțele astea ale lor cu 7 locuri, că acuma eram 5 în mașină și chiar nu avea sens să ne înghesuim.
Ei, prima chestie: se apucă Radu să-i explice șoferului cum se ajunge la ambasadă. În Behasa. Ăla pare că pricepe, și pornim la drum. Chiar a priceput, că am ajuns unde trebuia, deși cu o mică întârziere față de ora stabilită.
Surprizele însă mă așteptau acolo. Prima chestie pe care am remarcat-o, a fost ca erau vreo 10 mașini parcate pe acolo pe lângă ambasadă. Eu mă așteptasem să fie vreo 10 15 invitați cu totul, așa că deja mașinile dădeau cu plus. Adică eram eu minus (habens), că înăuntru erau deja vreo 20 de invitați, plus ambasadorul și consulul și familiile.
Deci sunt destui români în Indonezia. Majoritatea erau acolo de câțiva ani. În medie vreo 5. Mulți păreau sa aibă amintiri comune la modul "mai ții minte, acum 4 când am fost la <insert localitate indoneziană > la cheful ălora de la <insert corporație globală>". Toți vorbeau cu chelnerii în limba locală. Binișor. Toți erau stabiliți aici și fără prea mari gânduri de întoarcere.
Iar invitații au continuat să vină. Până ne-am făcut vreo 30 sau așa ceva.
Bogdan e mai tânăr ca mine cu vreo 5 ani, are un restaurant-bar în Jakarta, și până acum 3 ani a lucrat la  restaurantul hotelului Raffles...în Wafi City. Dubai. Na poftim chestie. Toată mâncarea pentru petrecere a fost pregătită de restaurantul lui.
Vorbește românește cu un accent destul de pronunțat. După cum răsucește cuvintele, aș zice englezesc. Am gândit inițial "ofof, răducioiule..." dar mă înșelam. Bogdan e un personaj foarte internațional. Tatăl lui e român de origine ucraineană (deci deja 50%), mama suedeză. Plecați în Suedia când el era copil, apoi studiile în UK. Brusc, accentul nu mi se pare deloc deranjant, și îl admir sincer că încă mai știe cine e. Nu toți sunt așa. Din nu știu ce motiv, mulți dintre interlocutorii mei amestecau cuvinte englezești în conversație. Sau foloseau expresii traduse, de genul "dar nu face sens tu..."
Revin la Cătălin. Locuiește în Bogor, a venit aici acum vreo 5 ani și nu am reușit sa înțeleg prea bine cum anume. Știu că studiază artele marțiale indoneziene, predă câte ceva, dar cea mai tare fază este că vorbește și behasa (limba oficială indoneziană) și sundaneza, limba locală din West Java. Și le vorbește la modul fluent, fără să caute cuvintele sau să se opintească în pronunție. Admirabil! Desigur, toți mi-au recomandat să învăț limba, că ajută mult mai ales dacă ești pe mult timp aici.
- Voi sunteți de mult timp aici?
- Ei, nu chiar, doar de 4 ani...
- Ok, eu nu cred că stau mai mult de trei.
- Păi de ce? Și unde te duci?
-Mă duc la următorul proiect, unde o fi ăla. Nu mai am destulă energie să învăț limbile locale de peste tot unde o să mă duc. Și nu cred ca-mi place chiar atât de mult în țara asta cât să-mi doresc să stau aici.
Cred că declarația asta nu m-a făcut foarte popular...
Horea (din Cluj) și soția lui britanică, se ocupă amândoi de documentare TV, Ana este consultant pentru un program de reformă în Poliție, Virginia are o școală pentru chelneri pe nave de croazieră și un restaurant în care îi pune pe elevi la practică, Valentina lucrează pentru o firmă de recrutare personal navigant maritim, Iulia este profesoară la o școală, de Bogdan și Cătălin v-am zis...
Normal ca discuțiile s-au făcut pe bisericuțe. Noi ăștia mai de-o vârstă pe marginea piscinei, ăi mai în vârsta mai mult în casă.
Fiind printre cei mai noi în zonă, proaspăt apărut și "recrutat", toată lumea era setată pe modul "aaaa, PalabuhanRatu, da' ce faci acolo?  oooo, ce uber mișto de tine, trăiești în paradis, liniște, aer curat, natură, alea alea!". Le-am zis eu părțile mai puțin interesante ale paradisului, dar nu au părut să înțeleagă. Atitudinea era mai degrabă de "uite și la nerecunoscătorul ăsta..."

- Dar desigur, e așa de frumos că mă tot întreb de ce nu veniți mai des pe acolo.
- Aa, păi e departe, sunt 5 ore de condus, și drumul ăla pe munte sus...
- Ei, eu trebuie să-l parcurg - în sens invers față de voi -  cam de fiecare dată când am nevoie de chestii mai speciale și dichisite, cum ar fi...nu știu...brânză? măsline? cașcaval? carne de porc? Că așa e în paradis, se găsește numai hrana zeilor, nu și a muritorilor.
- Aaaa, deeeci, Cutărică, tu ce ziceai ca ai mai făcut?

Și am stat la palavre până pe la unu și ceva, două. S-o gătat și berea, și ăla cred că a fost semnalul de împrăștiere. Dacă nu se termina, sigur o mai întindeam încă.