duminică, 31 iulie 2011

Episodul 12. Nume și copii

Vineri a apărut la birou un tovarăș de la PLN-JASER. Asta e divizia lor care se ocupă de commissioning. Bun, tipul era tinerel, vorbea engleză bine, și parea să știe cu ce se mănâncă treaba. O să-mi placă să lucrez cu el. Da’ probabil spera să aibă de-a face cu Leading Consultant, că se apucase să întrebe „da’ procedura aia cum e, dar aia  este prevăzut, sau ailaltă, sau ce, sau cum”, până când i-am tăiat nițel avântul proletar și i-am zis: „da, și mie mi-ar place să știu cum sunt procedurile alea de care spui, da’ să-ți zic o chestie: nu le-am văzut încă pentru ca nu mi le-a dat nimeni.” „păi cum așa?” „păi uite chiar așa, că drăgălașii de colegii tăi nu mi le-au trimis, iar contractorul nu este obligat s-o facă. Pam pam! Și în plus de asta, habar n-am dacă procedurile respective sunt DEJA aprobate de VOI sau nu. Că dacă sunt deja aprobate, putem sa comentăm noi doi până la iarnă, că tot aia e. Chinezii n-or să faca nimic și noi rămânem cu gura uscată”. Zău ca nu i-a plăcut. Da’ ca să se răzbune, a scos repede un memory stick și mi-a dat un ghid american pentru probe și teste, foarte utilă chestie. Acuma, mai e o mica problemă : să mor dacă mai știu cum îl cheamă. Au omuleții ăștia niște nume ciudate de nu-ți vine a crede. Bine, și eu sunt mutant, nu reușesc decât cu greu să rețin nume, abia acum am reușit cât de cât să rețin cum îi cheamă pe colegii de birou. Bun, unele sunt ușor de reținut, cum ar fi Bambang. Nu numai că sună funny, dar pare a fi echivalentul indonezian al indianului Kumar. Bine, javanezii sunt ceva mai optimiști pare-se, de-și botează copii „cavaler”, indienii sunt mai direcți, ca în bancul cu Ștefan cel Mare: „Mă nevastă, ce e copilul, băiat sau fată?” „Băiat (Kumar)!” „Bine, așa să-i rămână numele!”
Pe un’ te uiți, aici ai șanse să dai de un Bambang. Avem unul în birou, vreo 3 pe la constructor (zic de ăia care mai vin pe la ședință), și tot vreo 3 pe la client. Dacă se face naibii o ședință mai mare, zici un „Hello Mr. Bambang” și tine loc de „good morning everybody”, ba le-ai mai și zis pe nume.
Dar încă nu știu (după aproape două luni) cum o cheamă pe femeia care îmi face curat în casă. Desigur că mi-a zis, da’ pana mea, cine a reținut din prima? La fel și cu tipa de la recepție, vorbesc destul de des cu ea, dar dacă ar fi s-o strig pe nume...pas! Deci știu ca nu e ok, dar nu reușesc să le țin minte nici de poveste.

Cred cred că se termină ceva an școlar, că peste tot pe drum am văzut copii în uniformă. Well, nu e nimic în neregulă să vezi copii, dar ce m-a șocat a fost NUMĂRUL lor. Puzderie, sute, naiba știe. Ca la o școală mare de tot dintr-un oraș mare. Doar că acolo nu era deloc un oraș mare. E un prăpădit de sat, în care sunt totuși 3 școli. Foarte ocupate, aș putea zice. PelabuhanRatu este un sat mărișor să zicem și de-aia are două școli, plus ca or mai veni și de prin alte două trei sate de mai încolo (Cikakak, Citepus și Citarik). Dar într-un sat de dimensiunile Cisolok-ului, chiar dacă vin și de prin Citiis sau Cemaja, satele alea sunt minuscule, au câteva case, DE UNDE FRATE ATÂȚIA COPII? Dacă se întâmplă să ai treabă în zonă la terminarea orelor, e de groază cu traficul. Sunt mulți, mulți, mulți. Prea mulți. Și stau și mă întreb: din ce or să trăiască ei peste 10-15 ani când or să fie adulți? Joburi nu sunt, nu se dezvoltă mai nimic în zonă pentru că nu sunt bani, joburile alea care sunt sunt plătite cu te miri ce și mai nimic, pământul e tot ăla ca suprafață.
Și mă uitam eu la cârdul ăla de copilărime și mă gândeam: conform obișnuinței, oare câți al’de Bambang or fi între ei?

luni, 25 iulie 2011

Episodul 11. „First Choice” pussy

Știți ce e aia, nu? „First Choice”, „Clever”, „Number One” marcă dedicată a unui supermarket. Aceeași calitate nemaivăzută, la un preț minim! Bun, acuma toată lumea știe că produsele alea sunt de fapt așa...average. Marele lor avantaj este că sunt ieftine pentru cât de average sunt la calitate. Așa încât, dacă e ceva consumabil merită din plin sa iei produsele alea. La o adică, ce mama naibii mare spanac e diferit la folia de plastic pentru ambalat alimente sau aia de aluminiu pentru copt?
Well, uite cam așa stă treaba cu pixdele de p-aici. Frate, io sa mor dacă am văzut p-aci vreo gagică după care sa îmi ramână capul întors. În Dubai mi s-a întâmplat chestia asta, și nu o singură dată. Toate gagicile pe care le-am văzut p-aici sunt exact așa: average. Și desigur, ieftine pentru cum arată și probabil prestează, așa ca pare chiar avantajos, nu? Capeți suficient de multă gagică pentru atât de puțini bani! LOL! Poate ar trebui sa iau două, să mai am și mai încolo, ca e la ofertă!
Da’ totuși, nu e vorba de ambalaje, pui congelați, caiete sau mai știu eu ce trăznaie.
Că discutăm de exotism, nu? Moaaaaa, să ți-o tragi cu o asiatică, whoaaaa, the fuck of the century! Da’ ce are mă frate în plus? Și dacă ar avea două pixde, tu tot numai un obiect ai, așa că wtf!?
Mie generalizarea în sine mi se pare oribil de nedreaptă. Practic, nu te mai gândești la O ANUME femeie, e ceva așa, o figură ștearsă aleasă întâmplător din mulțime. Nimic din ceea ce reprezintă EA ca persoană nu este luat în considerare, nu? Nu contează cum este EA, contează ca are ochii mai oblici, tenul mai închis, mănâncă mult orez și nici mă-sa nu știe precis câți ani are de fapt... Chestia asta cu sexul parcă trebuia să fie nițeluș mai specială nu? Dar nu vă gândiți ca merge într-o singură direcție și e nedrept numai față de ea. La rândul tău, niciodată nu vei fi sigur că ai depăsit și tu la rândul tău condiția de walking ATM sau nu. Chiar îi pasă de TINE sau de fapt se teme de concurență? Râde la glume tale pentru că-s hazlii, sau ca sa-i facă plăcere lui big white bwana? Se culcă cu tine pentru că vrea, îi place și te dorește, pe TINE ca om și bărbat, sau ca să fie sigură că se capătă cu rochia pe care altfel nu și-ar putea-o permite ever? Ca să revin la partea cu glumele, nici măcar nu poți fi sigur că a înțeles gluma, că de vorbit engleză așa mai încet...AVERAGE.
Și ca sa dăm Cesarului ce este al Cesarului, ideea asta cu de-personalizarea în cadrul relațiilor intime inter-rasiale am citit-o într-o carte a răposatului Ed McBain (Evan Hunter). Deci nu e complet ideea mea, dar m-a lovit similitudinea situației. Sigur, el acolo se ocupa numai de aspectul rasial al problemei, pentru că american fiind, nu își punea problema cu diferențele astea cvasi-astronomice între venituri.

duminică, 24 iulie 2011

Episodul 10. Iar la bucătărie

Încet încet, văd că subiectele se restrâng la bucătărie. Nu mă gândeam sa fac jurnal culinar, dar probabil sunt și motive. Respectiv, în rest nu  se întâmpla mai nimic, e plictiseală maximă, și singurele momente un pic mai deosebite sunt cele petrecute printre cratițe și tigăi.
Ieri am fost iar la Sukabumi pentru aprovizionare. Încep sa cred că e ceva în aer că prea-s mulți dobitoci pe șoselele ăstora. Data trecută, când am avut incidentul ăla, am crezut că a fost vina mea. Well, ieri pe drum m-am cam lecuit de sentimentul de vinovăție. Scuteracii ăștia sunt pur și simplu tâmpiți. De două ori a frânat bietul Deni de-am zis că ieșim prin parbriz, și o dată a trebuit sa se dea de pe asfalt cu totul ca să nu ia direct frontal câte un dobitoc de-ăsta sinistru. Nici un fel de instinct de conservare, nici un fel de gândire preventivă. Efectiv, au intrat în depășire pe principiul „dă-l dreaq, se dă el la o parte”. Al doilea cretinoid a trecut cam la 20 cm de mașina noastră și cam tot atâția și față de camionașul pe care îl depășise, în unghi. Deja îl vedeam sub roți pe nemernic, da’ a avut noroc.  
Pe drum, mi-a trimis Edgar mesaj dacă vreau sa mă uit de nisip de-ăla special ce se pune în buda mâțelor. M-am uitat pe raft, am găsit drăcie de-aia, am luat. Îi trimit mesaj că am găsit și ca i-am luat un sac, îmi răspunde să-i mai iau să aiba. Ok, m-am întors și am luat toți cei 3 saci disponibili pe raft. Raportat, apoi vine răspunsul : „Du-ți cumpărăturile acasă și vino încoace la masă, te aștept cu bere rece”. No buuun așa! În consecință, m-am dus la el, am văzut motanul E chiar superb animalul, trebuia să-i fac o poză.
Well, desigur că am stat la povești o grămadă, așa că după vreo 5 ore și 8 sau 9 beri, mi-am mișcat fizicul spre casă și am încheiat ziua în mod apoteotic, prăvălindu-mă în pat fără să-mi mai pese de nimic.
Din nefericre, de data asta nu am mai găsit chiar tot ce vroiam și nici la calitatea sperată. În fine, m-am descurcat, dar cam la limită. Așa că azi cică să mă țin de bucătăreală. M-am trezit cu oarece durere de cap, (a trecut după cafea), am tras o tură la piscină, program relax de weekend. Cu ocazia asta am constatat că mi-au ieșit niște bubițe pe piept, ca un fel de bășicuțe mici cu lichid. Am impresia că mi s-a mai întâmplat așa ceva și în Dubai, așa că am fugit de la soare și cica hai să mă apuc de gătit.
Începe să mă enerveze aragazul sau ce fel dracu s-o putea numi porcăria. Teoretic are două ochiuri normale și unul ca un fel de grill. Buci, nu se poate folosi ca lumea decât un ochi, pentru ca al doilea nu se regelază (merge numai...tare) și deci poți cel mult să fierbi ceva apa la el, că apoi orice chestie se arde sau dă pe foc sau așa ceva. Grillul ăla din mijloc este și el absolut inutil, pentru că deschiderile în grătar sunt exact deasupra flăcării, așa ca orice pui pe el invariabil se arde la extremități și rămâne crud în partea de mijloc. Așa că orice gătesc, trebuie să gătesc la unicul ochi reglabil. E clar că trebuie să-mi iau un aragaz normal, că deja e prea de tot cu panarama asta. Plus că vreau cuptor. Din nefericire, nu am văzut aragaz ni©i în Carrefour, nici în ACE. Ceea ce e îngrijorător.
No bun, m-am luat de treabă și am comis o ciorbă de văcuță acrită cu zeama a două lămâi super faine, am dres-o cu un ou și smântână, așa că sper să fie reușită. S-a eliberat ochiul de aragaz, hai sa gătesc mult urmărita mazăre. Am amestecat eu și ceva morcov și cartof (mazărea era puțină rău) și hai și cu asta. De la atâta gateală, parcă nici foame nu-mi mai era. Și aveam planuri mari și groaznice, adica ceva ficăței de pui cu cartofi piure, bașca o felie de carne de vită (ultima) pe care vroiam s-o arunc și p-aia în tigaie. Cât se făcea mazărea, hai sa dau un ochi pe net sa văd cam ce fel pot sa rezolv cu bucata aia de carne de vită. Tot frunzărind io netul, am uitat și de mazăre. Și desigur ca nemernica s-a prins, mut-o în ultima cratiță disponibilă, și hai încă nițel la fiert...Apoi, dezastru. Am adăugat ce am crezut eu ca era mărar, dar am impresia ca am luat țeapă masivă și e de fapt fenel. La naiba, că doar l-am mirosit când l-am luat și atunci mi s-a părut mărar...Sper să fie comestibila haleala.
Și căutam eu liniștit o rețetă de vită la gatar, când...a început sa se zguduie. Întâi au vibrat geamurile, și m-am mirat, pentru ca nu  auzisem mai întâi bubuitul valului, așa cum se întâmpla de obicei. Apoi a început să vibreze podeaua, s-a scuturat toată clădirea ca de un fior, și cam gata...Scurt, dar totuși destul de puternic. Primul cutremur de când sunt în Indonezia. Sper să fie și ultimul, dar cred că sunt prea optimist în privința asta.
Am pregătit un baiț cu bere, usturoi, ardei iute și ceva ierburi și am lăsat carnea în el la macerat, sper ca mâine să fie ok și sa iasă comestibilă. Dacă nu, asta e, mai încercăm.
Aaa, da. Cică hai să și mănânc ceva. Cam de mult pusesem ochii pe ficățeii de pui, așa că ieri am luat cam jumate de kil, i-am împărțit în două și azi cica ziua cea mare. Doar că, tot stând pe lângă aragaz, mi s-a cam luat de făcut ceva. Cu greu mi-am învins lenea, am făcut piureul și hai să fac și ficățeii.
I-am spălat și i-am scurs bine, apoi cu ei acolo în farfuria lor am pus cam o lingură de ulei de măsline, ceva ierburi amestecate (oregano, rozmarin, cimbru), un praf de sare și i-am amestecat așa cu degetele să se năclăiască de toate cele. Sigur, și eu m-am năclăit de toate cele, dar cu ocazia asta am constatat că era gustos sosul. Pak, tigaia mica pe foc cu două linguri de ulei la încins, l-am lăsat numai nițel, apoi zbang ficățeii și capacul peste. I-am lăsat cam un minut să prindă coajă, apoi agitat nițel să nu se prindă, luat capacul, iute niște piper proaspăt râșnit, intors și pe parte ailalta la prins un pic de crustă, iar piper. Cât s-au agitat ficățeii p-acolo, am mai adăugat o țâră de ulei și numai o idee de apă să se facă oareșce sos, și gata minunăția. Well, lovitură de grație și operă de artă. Crustă aproape crocantă, plină de aromele verdețurilor, picantă de la piper. Interiorul moale și fraged, nițel zemos. Biuuuutiful :lol:
Na de-aci dacă nu mă credeți.

luni, 18 iulie 2011

Mini episod

Azi dimineață am agățat un scuter. Încă nu știu precis cum s-a întâmplat. Șoferul zice ca el a ieșit spre mine probabil din cauza unei gropi sau cine stie, dar eu nu sunt sigur. Pur și simplu a fost un "zdup" in partea dreaptă. Bun, n-a fost mare lucru, i s-a rupt scărița, n-a căzut. Ceea ce e bine. Erau 3 pe scuter, el, ea și un copil de vreo 3 ani. Slavă Domnului ca n-au căzut.
Desigur, evenimentul m-a lecuit de ideea de a mai conduce pe drumurile astea. Tipa s-a speriat rău de tot, se vedea pe fața ei, el mai puțin. Am vorbit din nou cu șoferul. El spune că scuteraciul a evitat ceva și a venit spre noi, s-a lovit de ușa din spate (pe care a lăsat o zgârietură de vreo 40 de cm) apoi eu am tras mult dreapta și am ieșit pe acostamentul de pe contrasens iar el s-a oprit pe stânga pe acostamentul lui. Probabil sperietura maximă a fost din cauză că scărița de la scuter a fost agățată de roată, nu de caroserie. În fine. Până una alta, nu-mi mai arde de condus. Ceea ce este nasol. Dar poate e mai bine așa, per total gândind. Indiferent câtă lume îți zice apoi că a fost vina lui, etc, chestiile astea te afectează.
După ce ne-am asigurat ca sunt totuși ok, eu fiind încă nesigur de cauzele incidentului, l-am întrebat cum e cu scărița ruptă a scuterului. A zis că 50k IDR o repară. I-am dat 100k, și mi-am cerut scuze pentru incident și sperietură. A fost ok, am plecat, apoi ne-a ajuns din urmă (era numai el pe scuter, tipa și copilul nu stiu unde le lăsase) și ne-am oprit iar, și șoferul  mi-a zis că mai vrea niște bani,  că nu e destul pentru sperietură. Ok, poate că în locul lui m-aș fi simțit la fel, naiba știe? Așa că i-am mai dat o suta și cam asta a fost tot...Sau nu?
Pentru ca deja de o oră jumate nu pot face nimic altceva decât sa încerc să rememorez detaliile, în încercarea de a-mi da seama ce s-a întâmplat de fapt. A încercat el să evite ceva și a intrat în mine, sau eu am deplasat mașina prea tare în stânga și l-am înghesuit? Am avut ghinion că am nimerit un fraier, sau am avut noroc că nu am făcut cine stie ce chestie oribilă?
Da, un mod perfect de a începe săptămâna...

duminică, 17 iulie 2011

Episodul 9. Spleen

Deci vă ziceam acum ceva vreme că e problemă mare cu umplutul timpului când nu ai mare lucru de făcut. Azi de exemplu, e una din zilele alea. E duminică, deja weekendacii se cam cară inapoi spre Jakarta și e liniște la piscină. Am stat și eu la soare de pe la nouă jumate până la 12, dar e cam cald și m-am plictisit.
Pâine am făcut ieri, 
și a ieșit absolut superbă, ceva piure mai am tot de ieri, ceva păstăi verzi, dar...o singură bere și o cutie de schweppes. Asta e cam subțire. Mâine trebuie să mă opresc la magazin să refac stocul. Oricum, în caz de secetă profundă, pot sa iau de la bar o sticlă. Am făcut și o tura mică de clătite aseară, prilej cu care mi-am pârlit jumate din blana de pe mâna dreaptă. De idiot ce sunt, desigur.
Azi văd că n-a venit tante madama aia să facă curat, dar poate vine mâine. Și așa n-am chef să o văd și nici nu-mi place să ma duc de nebun numai ca să o las să-și vadă de treabă.
Deci planuri planuri...Marți sper să ajung la Jakarta să-mi iau permisul de conducere și apoi să-mi deschid cont într-o bancă. Și dacă reușesc să ajung acolo unde am de gând, pot să mai iau diverse chestii de mâncat și de gătit.

Well, am fost la Jakarta într-o zi lucrătoare.
Am plecat de acasă la 6:00, chior de somn și fără strop de cafea în mine, așa că abia așteptam să beau o cafea. Din nefericire, nu m-am lipit. Da, ieri n-am reușit să beau o cafea toată ziulica...Trist de tot.
Partea pozitivă a călătoriei a fost că am reușit să deschid un cont în bancă (ceea ce ma aduce un pic mai aproape de marea realizare : primul salariu) și am căpătat și permis de conducere local. Nu că am mare nevoie de el, dar e bun în situații de urgență și de colo-colo, ca să nu îl mai chem mereu pe tov. șofer.
Chestie interesantă cu contul în bancă. Cardul o să-l primesc peste vreo 10 zile, pentru că e comandă specială. O să aibă instrucțiunile în engleză! Geee, auzi realizare! Nu mai discutăm de e-banking (pentru care vor cam 400eur permanent în cont) sau chestii gen SMS alert, astea deja sunt finețuri. Înapoiați rău de tot. Și birocrație...Aaaa, dar, pe formularul de cerere de deschidere cont este rubrică de nume, prenume, poreclă :). Cum bă frate să pui așa ceva pe un formular oficial?

Așa încât, am reușit să termin cu treburile oficiale pe la 3 după-amiază, am mâncat ceva că eram cam lihnit, am intrat în supermarketul cel mai apropiat de-am luat câte ceva (nici pe departe ce aș fi vrut, dar tot am reușit să acopăr o chestie importantă) și apoi hai spre Pelabuhan Ratu. E enervant ca mereu există stressul cu drumul de întoarcere. Mi se pare la fel de enervant faptul că depind de stimabilul ăsta și deci trebuie să țin cont și de faptul că poate nu are chef de condus 10 ore într-o zi. Bine, nu e chiar vina mea că nu are alta slujbă decât asta, dar tot ma simt aiurea. Poate el e fericit că mai mergem așa, că se capătă cu un ban extra.
Oricum, ideea este că o să încep să mai conduc pe drumul de întoarcere spre casă, să mă mai obișnuiesc cu mașina și cu comenzile astea puse aiurea. Dacă atâta amar de lume conduce așa, ar trebui să reușesc și eu.
Deci am plecat din Jakarta (de la biroul HO) pe la 16:30. Jakarta e la fel de aglomerată și în cursul săptămânii ca și în weekend, că doar nu degeaba au 60% șomeri. Și dacă nu-s la muncă, sunt pe stradă. Și uite așa parcurgi un kilometru jumate în 40 de minute L , încercând să ieși pe autostradă. Iar coada are la origine faptul că fiecare mașină trebuie să se oprească la gheretă și să plătească. Sigur, ar fi putut implementa același sistem ca în Dubai, dar aici se pare ca e mai important să dai niște joburi unor prăpădiți care să stea în ghereta aia decât să plătești unii mai deștepți și deci mai scumpi chiar dacă ceva mai puțini ca număr. Apoi, nimeni nu pare sa pună mare preț pe timp și punctualitate în țara asta. So, why bother? Pe la 18 abia reușisem sa ieșim pe autostradă. Parcursesem cam 3.8km deja J . Restul drumului n-a mers prea rău, așa ca tot 5 ore am făcut până acasă. Șoferul meu a dat ca lumea în pedala aia și am mai recuperat pe parcurs.
Am urmat sfatul lui Marius și am făcut rost de două lădițe de polistiren, cu capac, folosite uzual la transportat peștele. Astea le-am luat de la un tovarăș pescar (avantajul unui sat mic, toată lumea cunoaște pe toată lumea, așa că șoferul meu imediat a găsit pe cineva), dar amândouă sunt noi nouțe, ne folosite. Așa că am rezolvat (sper) și problema cu lada frigorifică și transportul alimentelor perisabile de la magazin până acasă. Inițial am vrut să iau una mare, pentru ca mi s-a părut groasă și rezistentă mecanic. Dar apoi m-am gândit că dacă nu iau prea multe cât să o umplu (și de obicei nu iau) o să fie mai puțin eficientă decât una mai mică umplută aproape de tot și cu gheață aranjată în jur. Așa ca am luat două, mai mici. Am dat pe ele cam 4 euro. Ceea ce nu mi s-a părut chiar mult, țînând cont că o ladă frigorifică de la magazin e cam 50 eur la dimensiunile alea...și cred că tot polistiren are între pereții ăia.

Am avut o zi interesantă în șantier. Chinezii au băgat rotorul în generatorul 1, așa că mai toată ziua am stat acolo. În picioare, desigur, și fără să se gândească cineva că poate aș bea și eu niște apă. OK, nu toți contractorii au idei de-astea (Hyundai avea grijă, cu Fisia puteai să mori acolo) așa că am trecut peste.




Ideea era că lucrarea respectivă, deși foarte importantă, este cam plicticoasă. Sigur, este interesant cât aliniază rotorul și mișcă 50 de tone câte 3 mm în sus sau în jos, dar apoi, când începe treaba de rutină (sau când au tras deja tot vinciul și trebuie să-l deruleze înapoi ca să mute punctul de ancorare), nu mai ai nimic de făcut decât sa te uiți...în gol.
Iar cine mă cunoaște, știe deja că mie nu-mi trebuie mult să „plec”. Am avut o grămadă de timp să privesc în gol și să mă gândesc la diverse. Și stăteam eu așa, și am simțit că ma cuprinde un fel de pace interioară. Parcă aș fi fost o mașină bună (A4 cu cauciucuri noi, poreclit Syyara Bedah, de exemplu), care după mulți kilometri de asfalt rupt și peticit și prost aliniat, intră pe o zonă cu asfalt nou și perfect drept. Toate zgomotele se duc, rămâne numai zumzetul motorului și fâșâitul pneurilor...Și toate lucrurile par să fie la locul lor, și nimic altceva nu pare sa mai conteze. Pur și simplu te simți bine.
Well, n-a durat prea mult senzația respectivă (ca orice lucru bun, nu ține mult), că au venit ăștia de la client și au început sa pună întrebări „deștepte”. Păi mă tovarăși, dacă erați așa de curioși, de ce p#l@ mea n-ați stat și voi TOATĂ ziua acolo să vedeți ce și cum? Ați venit 20 de inși la început, v-ați făcut poze lângă rotor, apoi ați dispărut cu toții ca măgarul în ceață și ați venit la sfârșit să aflați „Acum ce fac?” „Și aia cum au făcut? Da’ ailaltă?”
Mno bun, până la urmă am plecat și eu de acolo când lucrau la montat lagărele să aibă rotorul pe ce sta.
Am continuat ziua în mod apoteotic, cu facturile către HO. Acuma când or să ajungă la Frankfurt și când mi le-or și plăti, naiba știe. Nu prea mai e în mâinile mele.
Cireașa de pe tort, la întoarcere am condus eu. Am fost șoferul șoferului meu :). Fun. Trebuie repetată șmecheria, că nu prea știu cât e de lată mașina și am tendința să cobor cu roțile din stânga în șanț. Asta și din cauză că șoseaua este foarte îngustă și toată lumea are tendința să meargă pe mijlocul ei. Da, și nu sunt marcaje pe mijloc, între sensuri, ca să te poți ghida după ele. Mai am de învățat...Dar am ajuns acasă în timp normal, ceea ce nu e rău pentru prima oară.
Mi-am petrecut o bucată din seară cu o tură la piscină, apoi am conceput o hyper-ultra-mega supă/ciorbă de pui, și gata. Alune, bere și "Rome". Că de mâncat n-am avut chef să mănânc nimic. Următoarea haleală în plan: paste bolognese cu carne de vită. Apoi mazăre cu pulpe de pui, dar trebuie să verific dacă am destulă mazăre, că nu știu cât e într-o cutie. Dacă între timp mai fac rost de cartofi (poate se găsesc în piață) poate fac și o salată orientală. Dar asta mai încolo, că deja cu ce am zis pâna acum s-a acoperit mai bine de-o săptămână.
Vineri am condus iar spre casă, și merge bine. Mașina nu prea îmi place, nu sunt adeptul chestiilor ăstora înalte, dar e foarte potrivită pentru drumurile de aici. Așa că bună-rea cum este, face treabă.
Se pare că am cam exagerat cu statul la soare în weekend, ca m-am cam transformat într-un gen de lobster. Încă nu ma ustură, dar azi am cam simțit soarele pe umeri și am decis să ma retrag. Și da, clătitele au ieșit bune și de data asta ;) dar am constatat că nu-mi mai plac chestiile alea prăjite. Chicken nuggets, sărăciile alea. Au fost bune la început, când nu aveam altceva de mâncare. Acum când deja îmi gătesc singur chestii comestibile, încep să-mi aduc aminte de ce le ocoleam cu atâta ardoare în Dubai. Sunt pur și simplu nașpa.

Episodul 8. Here comes The Cook!

Deci tovarășii sunt pasionați de zile libere :) E miercuri și e zi liberă. Ceea ce prezintă o oarece problemă, pentru că nu am chef de nimic. Cel mai probabil o să ma duc la piscină după ce îmi beau cafeaua, iar mai încolo o să mă ocup de ceva gătit. Am scos din congelator și celălalt piept de pui pe care îl mai aveam, să-l fac un gen de șnițel. Desigur, cu piure de cartofi, că tare îmi place. Și mai am și o porție din hyper-ciorba de văcuță pe care am gătit-o în episodul trecut. Ah da, azi vreau sa fac clătite!
Daaa, uitasem de ploaie. Nu-mi mai aduc aminte dacă am mai prins vreo ploaie aici în afară de alea din Jakarta. Well, zilele astea a plouat și aici. Se chinuie de ceva zile, cu nori adunați și chestii de-astea, dar acum și-a dat drumul. Am plecat de la servici cu oarece întârziere, și pe la km 5 din 22 a început să plouă. Întâi mai firav așa, apoi s-a rupt cerul. Fiind zonă de coastă, ai plaja pe partea stângă și muntele pe partea dreaptă. Și desigur, de pe munte se scurge la vale toată apa. Culmea este ca nu am petrecut pe drum mai mult timp decât în alte zile. Aceleași 55 de minute. Motivul? Ploaia a gonit strecuricii în case ! :) Yupiiiiiii! Și mai sunt niste chestii, legate tot de ploaie. Desigur fauna locală nu s-a speriat de „un pic” de apă, așa că liliecii s-au distrat în continuare, șopârlele rezidente la mine în și pe lângă casă nu au părut deloc deranjate, dar nu mi-am mai văzut broscoii de ceva vreme. Aveam vreo 3 broscoi bine crescuți, parcă mi-e dor de ei. Îmi place să urmăresc zborul liliecilor, deși sunt enervant de rapizi și nu prind detalii, dar totuși e foarte interesant de privit.
Ieri am vorbit la telefon cu jupânul Alan și am aranjat pentru ceva finanțare. Așa încât, sâmbătă merg la Jakarta. Obiectivul nr 1: bocanci de protecție pentru șantier, pentru ca unul dintre fucktarzii de la client m-a întrebat dacă BIT-urile pe care le purtam sunt safety shoes. Nu, nu sunt. Obiectivul 2: mașina de pâine și cântarul aferent :)
Trebuie să ma uit și cam cât ar costa un aragaz normal, care să aibă și cuptor. Apoi, o sa încerc sa discut cu proprietarul să îmi facă modificările necesare în bucătărie ca să pot instala mașinăria, iar eu s-o cumpăr.
Deci am revenit din plimbare.
În mare, a fost un succes, deși am ratat (din propria prostie) câteva chestii. Mi-am luat bocancii de protecție, o ruletă și o lanternuță mică.
Am găsit mașina de făcut pâine, am găsit și drojdie, așa că mă pot apuca de treabă. Sunt foarte curios cum iese. Până atunci însă, mi-am luat niște pâine integrală de la un magazin de delicatese, arată superb și cred că și gustul e pe măsură. Mi-am luat și oțet, am găsit și o legătură de mărar. Da, era singura, ca altfel luam mai mult. Am găsit și sos Cesar, am luat și parmezan, așa că mă pot salatiza și cu asta. Mi-am luat piper boabe (și râșniță), foi de dafin aveam, lămâi am, ulei de măsline am, deci pot să îmi fac și tonul marinat. Mi-am mai luat niste carne de pasăre și de vită pentru ciorbo-supe, câțiva cârnați nemțești proaspeți, ceva piepți de pui pentru fripturit, și niște păstăi care arată tare bine. Pe astea vreau sa le fac tot cu carne de pui. Iar mai încolo, o să folosesc mărarul la niște mazăre, ca și de așa ceva mi-e poftă. Acum dacă am oțet pot să fac și salată de castraveți și salată orientală, și mi-am luat și un borcănel de castraveți murați. Una peste alta, iar am umplut frigiderul. Ceea ce nu e tocmai rău.
Ziceam de chestiile pe care le-am ratat. Primul și cel mai important, aparatul de făcut piure. E incredibil cât de greu se poate găsi așa ceva. L-am văzut la un magazin de lânga hotel, dar n-am luat ca am zis că-l gasesc și dincolo. Well, nu l-am mai găsit. Tot acolo găsisem și esență de rom, tot așa, n-am luat. Well, sper sa ma învăț minte și data viitoare când găsesc ceva sa iau din prima că nu se știe niciodată.
Gata acum cu bucătăreala. Să vă zic de excursia în sine. Am plecat sâmbătă dimineață la 6 de aici, la 6:25 am făcut joncțiunea cu Edgar și dă-i bicepși. Sus pe munte aproape de Cikidang ne-a cam prins ceața, dar nu au fost probleme și am ajuns la hotel în Jakarta pe la 11. Patru ore jumate e un scor foarte bun, și am fost foarte mulțumiți de chestia asta. Eu am bântuit ca o stafie prin Pasaraya Mall (am luat bocancii și mașina de pâine și încă ceva mărunțișuri), am halit o pizza la Pizza Hut (nu tocmai grozavă, nu mai calc pe acolo), am stat nițel în pat și pe la 7 am băgat un duș scurt și hai la întâlneală cu Roth și cu Edgar la restaurant. Am sărit într-un taxi și hai spre locul cu pricina. Am mers cam trei sferturi din drum și păcăliciul a făcut pană la taxi. Dă-te jos, ia alt taxi, continuat ultima bucățică de drum.
Cu acest prilej am aflat că toată lumea îl știe pe Hagi - Nu cred că sunt în stare să spună unde e România pe hartă, dar de Hagi au auzit cu toții. Cazul în speță fiind noul șofer de taxi, desigur. Ah, da, și de Nadia. Unul din tipii cu care m-am conversat la hotel își botezase una dintre fete Nadia, în onoarea marii noastre gimnaste. Lenuțo, se aude!? - Revenim.
Grand Indonesia pare să fie cel mai mare Mall al lor, și nu e mic deloc trebuie să recunosc. Am crezut că o să am aceeași senzație de gluma proastă pe care am avut-o la Muscat City Centre, care deși era cel mai mare mall din Muscat, era o chestie penibilă. Well, nu e cazul cu ăsta, e chiar mare, structurat în doua aripi, mișto la interior și foarte populat. Având în vedere că era deja opt și ceva când am ajuns acolo, am zis să nu mai mănânc, ca e prea târziu. Mare greșeală. Am zis eu ca bem o bere două trei și pace bună. Well, eroare de mistake, că s-au pornit nemții pe lucrat și dă-i. Destul de misto cârciuma, aveau și ceva trupă live care nu cânta chiar prost, dar nu ne-a plăcut ca nu mai fac berea lor. Înainte aveau berea casei, sub licență Paulaner, dar din nu se știe ce motive, de vreo 2 luni nu mai au. N-a fost problema, am băut Bintang. Cantități. Mari. Cred ca am turnat în mine vreo 5 litri, dacă nu mai bine. Am ajuns înapoi la hotel pe la unu jumate. Azi.
Și dimineață cine avea găleată de cuie pe post de cap? Je. Marele dobitoc sinistru. Mi-a mai trecut după ce am reușit (cu mare greu și greață) să mănânc un pic la micul dejun. Check out, și hai iarăși la cumpărături. Am plecat pâna la urmă din Jakarta pe la trei jumate, și am reușit sa ajungem acasă pe la opt și un pic. Deci iar am mers bine. Doar că acum sunt mai rupt in două decât Săndel, că prima chestie pe care am făcut-o când am ajuns a fost să scot cărnurile și tot restul și să le amenajez pe la locurile lor.
Early morning update: deci mi-am făcut două sandvișuri absolut criminale cu șuncă (gen mușchi țigănesc) și emmenthal, mi se face foame numai când mă gândesc la ele. Ar fi trebuit să scot și peștele din congelator, dar nu-i bai, îl rezolv la întoarcere.

Episodul 7. Quietus

Deci nu știu cum se face, dar cumva viața le aranjează pe toate. Viața a devenit mai mult decât suportabilă, chiar dacă încă mă mai lovesc de mici impedimente, cum ar fi conținutul sandvișurilor pentru la servici. Nu am foarte multe opțiuni, și mă plictisesc repede de același conținut. Foarte repede. Pe plan local nu găsesc mai nimic, așa că trebuie sa iau ceva mai multe când le găsesc. Neplăcut...Trebuie să îmi revizuiesc și cantitățile pe care le cumpăr. La prima excursie am cumpărat chestii de-alea congelate din pui (nuggets și strips și dracu’ mai știe ce) în cantități semnificative. Desigur că nu pot mânca atât de mult, așa că acum prostiile respective îmi ocupă locul în congelator.  Well, nu e chiar rău să ai ceva rezerve, dar totuși...
Îmi lipsește mult o posibilitate de încălzire rapidă, microwelle ceva. Din nefericire, sunt încă strâmtorat cu banii, pentru ca ne fiind salariat ci freelancer, am alt regim la primit banii. Respectiv trebuie să-mi facturez munca, apoi firma îmi plătește factura. Nu e ceva ne mai auzit, doar că din cauza factorului local încă nu am reușit să emit nici o factură. Iar acea factură va fi plătită în 30 de zile de la emitere...Deci mai am de așteptat pâna să capăt primii bani. Asta îmi limitează investițiile in aparatură și chestii mai serioase, pentru că mi-e frică să nu rămân fără banii necesari traiului zilnic. Sper din tot sufletul să reușesc să-mi iau mașină de făcut pâine, că m-am săturat de nu se poate de pâine dulce. E oribilă.
Aseară am încropit o ciorbă de vită. Ma rog, cu urme vagi de carne, ca ar fi trebuit să fie cel puțin dublu la cantitate, dar am trecut-o la „merge și așa”. Important e că a ieșit foarte foarte gustoasă.
Mno biine MO, uite...aseară am fost la plimbare pe plajă. E ceva destul de special, pentru că nu prea sunt așezări în zonă. Asta e bine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, e vorba de siguranță. Nu are cine să vină dinspre plaja in zona vilelor. Apoi, cei care lucrează aici sunt din satul cel mai apropiat, așa că se cunosc între ei cu toții. Al doilea aspect pozitiv este că e mult mai puțina mizerie, neavând cine s-o facă. Al treilea ar fi că ai o porțiune de vreo 300m de plajă pe care ești aproape singur. Cam așa eram și eu aseară pe la cinci jumate când am ieșit. Mi-am luat sandalele în mână și m-am plimbat pe mal, cam la limite unde ajungeau valurile. Spectaculos de privit, superb de ascultat, și probabil foarte bun pentru sănătate, aer curat și tot restul.
Mă plimbam agale privind bărcile de pescari din depărtare, și crabii fugind pe nisip din fața mea, și vegetația care mărginește plaja și apără vilele de priviri indiscrete cu un zid verde, și totuși era ceva care lipsea. Am mers până aproape de începutul satului, apoi m-am întors. Și pe drumul de întoarcere, mi-am dat seama ce lipsea: nu era nimeni căruia să-i spun „uite ce fain se aud valurile și ce hazlii sunt crabii ăștia care fug ca bezmeticii”. Iar chestia asta ajunge să te sâcâie la un moment dat, pentru că nici o bucurie nu e completă dacă nu e împărtășită cu cineva (nu, nu mă refer la acea „local girlfriend” pentru care mă invidiau Laurențiu și Barboso la Moeciu la ultima întâlnire sau conul Marian. În caz că nu v-am zis până acum, vă zic acum: sunt rasist, da’ de-ăla rău de tot, așa că dacă nu e ceea ce se cheamă „caucazian female” poa’ să arate mega-hiper-ultra-cool, că nu). Probabil e o chestie mult mai profundă la mine chestia asta. Nu îmi place să nu am opțiuni. Mereu m-am simțit mult mai relaxat când am avut de ales, chiar dacă situația în sine nu era neplăcută. În Dubai, faptul că aveam mereu un loc în care să ma duc, sau pur și simplu puteam să conduc fără țintă, era relaxant. Dacă vroiam, mă duceam undeva unde vroiam eu. Desigur, intervenea lenea maximă și nu mă duceam nicăieri, dar factorul psihologic era acolo. Puteam! Dacă vroiam. Depindea de mine, era alegerea mea. Aici...nu prea. Mă simt înghesuit în propria piele, sau ca un animal la un zoo foarte bun. Spațiul e generos, desigur, și in mod normal nu vezi gardurile și restricțiile. Dar dacă mintea îți e deschisă, o să le simți indiferent dacă le vezi sau nu. ȘTII că sunt acolo, și odată conștientizată chestia, nu o mai poți ignora. Și încet încet, devine o obsesie care te macină constant. Iar aici e altă șmecherie: dacă restricțiile apar mai târziu, sunt mult mai ușor de suportat. Aici din păcate, am fost conștient de ele din secunda 1. It didn’t help at all...
Gata. Devin depresiv, și nu e cazul. Îmi mut gândul de la gardul imaginar și ascult marea. Valurile se sparg cu atâta zgomot de țărm, încât uneori seara vibrează geamurile de la bubuitul lor. Și e super cool. Încă ma mai gândesc ce să mănânc azi ca felul al doilea. Ar trebui să fac pește. Tata Nick, Dănuț, se aude? În caz că ați uitat, reamintesc faptul ca n-am cuptor.

Episodul 6. Sukabumi, reloaded with a vengeance

Așa. Deci am șofer nou. Îl cheamă Deni și e de aici din Cisolok, satul unde locuiesc. Asta rezolvă problema cu făcutul nazurilor vis-a-vis de orele de program. Și pentru ca mașina mea e nou nouță (are 1500km la bord) a trebuit să se ducă cu ea pentru ceva inspecție gratuită. Desigur, Sukabumi este cel mai apropiat centru unde se poate face ceva, așa că...hai la Sukabumi. Am plecat la 7 de aici, așa că pe la nouă jumate eram deja la service, am rezolvat rapid chestia și hai la MataHari, un fel de mall local unde cică este și un supermarket. Este, și nu e rău deloc. Așa că am mai spart ceva bani și mi-am mai luat unele altele, inclusiv ceva carne de vită și de pui pentru diverse mâncăruri mai puțin prăjite. Victorie decisivă: am găsit lămâi, așa că am luat ca nesătulu’, să fie.
Apelez iar la rețetarul lui tata Nicu, să mă învețe cum să fac spaghete bolognese, pentru că am luat niște carne tocată de vita o frumusețe. Am mai luat și un ton roșu din care am scos două fileuri frumușele, dar data viitoare nu mai fac greșeala și o să iau pește local, ceva care seamănă cu o corcitură dintre un crap cocoșat și un pește de acvariu din specia Tricogaster Leeri. Acest pește de acvariu este originar din...Sumatra și Java, și este cunoscut printre acvariștii români drept Gurami (cu variante). Well, în limba indoneziană, gurami înseamnă pește...
Din nefericire, nu am cuptor. Ceea ce la momentul de față se prezintă ca un neajuns destul de serios, pentru că îmi limitează opțiunile de găteală.
Partea bună este că îmi mai trece disperarea. Gătitul zilnic îmi ocupă din timpul pe care altfel l-aș fi petrecut cu gândurile aiurea, drumul destul de lung înseamna că orele mele libere încep pe undeva pe la 18:30, când deja se lasă întunericul.
În continuare am nervi de nu se poate din pricina internetului. Lent, instabil și scump. Toate calitățile, ce mai...Nu se poate pune problema de o conexiune cu voce, YM este mai instabil ca oricând, iar orice poză primită durează minute întregi pentru descărcare. BTW, ultimul episod din Robotzi s-a descărcat in 40 de minute.
Deci mă duc nițel la piscină, apoi mă apuc de supa de pui. Sper să iasă comestibilă...
Buuuun, deci de gustoasă se anunță gustoasă. Îmi pare extrem de rău că am fost cvasi-idiot și nu am luat de acasă ceva plicuri de borș magic (da, da, știu, e chimic, bla bla, da’ dă gust de ciorbă) că la cum a ieșit supa asta, zău că îmi pare rău că trebuie s-o acresc cu lămâie...
Mă mai gândesc ce fac azi pentru felul doi, dar probabil o sa încerc burgherii pe care i-am luat ieri. Cică numai nițel fripți în tigaie e de ajuns, sau cel puțin așa se lauda stimații ăia care au făcut ambalajul.
Incredibil câtă lume a venit în weekend. Cred că a fost full locul. Acum încep să se care, că dacă mai întârzie mult p-aici or să ajungă la Jakarta la miezul nopții. O grămadă de chinezi, și au frate o gură de parcă mereu se ceartă cu careva. Plus liota de copii după ei. Oricum, a avut și aglomerația asta avantajul ei, nu m-a mai bătut nimeni la cap dacă vreau să mănânc la restaurant sau nu. Oricum nu vroiam, dar ca idee. Urăsc să fiu bătut la cap.
După cum se constată, lucrurile încep să se așeze pe un făgaș relativ normal. Șantierul este un mare spanac, nu reușesc să-mi dau seama precis ce ar trebui să fac pe acolo. Pe de-o parte ni se cer tot soiul de situații și comentarii, pe de altă parte nu ține nimeni cont de ele și toată lumea face ce vrea. Of course, until the shit hits the fan, and then everybody runs for cover. Nici măcar nu putem face cine știe ce scrisori, pentru că nu discutăm cu contractorul ci cu clientul. În fine, la cum se mișcă treburile, o să dureze ceva mai mult de doi ani...Și nu-mi dau seama dacă e de bine sau nu.

Episodul 5. Maxi taxi și Sukabumi

Deci am fost azi la Sukabumi. În ideea să-l las pe amețit să doarmă și el mai mult, rămăsesem înțeleși (sau așa am crezut eu în prostia mea) că fraierul sună când pleacă de acasă de la el ca să mă pregătesc și eu de drum, dar in principiu pe la opt juma. Asta ținând cont că lui îi ia cam 40 de minute de la el până la mine. Am așteptat eu să sune, pace! La 8:20 am ieșit din casă și m-am dus să beau cafeua, și l-am sunat pe amorțit să văd dacă mai vine. Când colo, îl văd că iese de după casă. Nu mai avea credit, n-a sunat. Of of... Am plecat de la hotel pe la 8:35, și hai! Drumul n-a fost foarte rău, deși am mai avut porțiuni în care era aproape explodat. Peisajele chiar mișto, și chiar ar fi fost fun, dacă n-ar fi existat nenorociții ăștia cu maxi taxi.
Se pare că e o rasă selectată genetic asta, șofer de maxi taxi. Scria o dată în GulfNews într-un editorial că șoferii de pe aceste mini-van sunt cei mai urâți de către toată lumea din cauza stilului de condus. Iată-l...Cvasi cretin, complet izolat de lumea inconjurătoare și realitatea normală, vorbind la telefon, scriind un mesaj text sau ascultând muzică, personajul (generic) respectiv merge cu 10 km/oră. Oriunde. Având în vedere faptul că majoritatea șoselelor de aici sunt late cam cât să treacă două mașini una pe lângă alta, cred că sesizați problema. Acuma, probabil Cora o să-i găsească scuză imbecilului cum că merge încet ca să conducă preventiv...Preventiv my ass. Așa cum ziceam, 10km/ora. Chiar daca toți ceilalți s-au oprit ca să aștepte pe cineva, sau să facă loc traficului din față. Nu, el merge.
Se bagă în față oricui, cu roțile ieșite pe acostament, el merge. Pe trotuar, prin șanț, nu se oprește nici să coboare eventualul pasager. Nu, se sare din mers. Urcatul la fel. De îndata ce respectivul e la bord, se execută o mișcare bruscă de volan pentru a readuce vehicolul pe mijlocul șoselei. Nu, nu al benzii. Al șoselei, am zis bine. Să nu cumvă să mai aibă loc cineva pe lângă el. Asta e o insulta la adresa rasei, probabil. Evident, nu e unul singur. Sunt hoarde întregi. Și vă dați seama ce fain este când se întâlnesc mai mulți, din sensuri opuse. Dilema este clară: cine se dă mai la o parte? Nu eu, că nu-s prost. Așa că tovarășii frânează și trec milimetric unul față de celălalt. De multe ori se opres geam în geam și discuta nițel. Nu mult, vreo 3 sau 4 minute. Fiecare. Completely oblivious față de toate claxoanele din spate sau față de ideea că ar încurca pe cineva. Well, acum multiplicați situația cu 75, și o să aveți o oarece imagine a unui drum obișnuit din Indonezia. Hmmm, inițial scrisesem „normal”, da’ mi-am dat seama că e oricum numai normal nu, sa faci 55 km în două ore și jumate. Și ăsta e un drum bun, nu foarte aglomerat. Și drumul în sine bun, nu prea multe gropi și cratere.
Sukabumi e un oraș ceva mai mare decât PelabuhanRatu. Da, așa se scrie, cu literă mare dar impreunat. Habar n-aveam de asta, dar am văzut scris în mai multe locuri așa. Desigur, pentru economie de vopsea, pe indicatoarele rutiere (rare, mici și prost plasate) scrie numai PL Ratu.
Am ajuns la primul supermarket din drum, unul numit Yogia. Îmi pare rău ca nu am luat busuioc uscat și pătrunjel, dar astea erau singurele chestii care m-au interesat din tot magazinul. Nimic. Așa că am continuat, și am ajuns la Giant. Sa fiu sincer, parcă sigla seamănă cu a vărului Geant de la Ibn Batutta, dar cam aici se termină asemănările. Până la urmă am reușit să găsesc totuși destule din itemurile pe care le-am pus pe listă. Cu aproximări și adaptări, dar acum cât de cât am ceva ustensile de bucătăreală și câteva materii prime. Am uitat să-mi iau oțet, ceea ce mă oprește pe moment să comit o salata orientală. Nu am găsit carne care să-mi placă, iar ce am găsit nu aveam cum s-o transport în siguranță (dpdv termic, desigur) pe drumul de întoarcere. Carnea tocată (pe care aș fi luat-o ca bază pentru spaghete bolognese) arăta moartă cam de mult, cei trei pui refrigerați probabil fuseseră prinși in timp ce se retrăseseră in fundul cotețului să moara de inaniție și bătrânețe, dar carnea de vită...arăta chiar bine, era o bucata extraordinar de frumoasa din care puteai taia niște fripturi supermișto. Din pacate, așa cum am zis, mi-a fost frică să nu se strice pâna acasă. Așa ca m-am mulțumit cu produse congelate și pace bună.
La plecare am halit pe fugă un Big Mac (doamne ce gust minunat poate avea carnea normala, ne năclăita de sosuri dulci...). Burgherul în sine n-a fost prea mare, cam subțirel așa, dar gustos și bine venit după atâtea rateuri.
Am ajuns acasă pe la 5, și tot nu știu cum o să ajung luni la servici. Dar până luni mai e mâine, și abia aștept să dorm...

Episodul 4. Ocean Queen

Buuun, m-am mutat la Ocean Queen.




Locația e mișto, aseară am probat și piscina. Super. E mai mișto sa inoți în apa sărată, dar decât deloc merge și asta. Obosesc repede însă, mult prea repede. Pentru ieri îmi acord circumstanțe atenuante că m-am apucat de vâslit imediat după ce am mâncat. Din păcate, și aici sunt chestii mai mult sau mai puțin bune.
De exemplu, personalul e cam...fraier. Bun, am înțeles că vor să facă economie, așa că au oprit AC-ul când a fost să facă curat și să aranjeze paturile. Da’ puteau să-l pornească la loc pe la 4, să am și eu mai răcoare în casă când vin. Nu-i bai, de data asta am programat eu drăciile sa pornească singure la 4 și să se oprească dimineața la 6:30. Sau cel puțin așa am crezut, că am venit azi acasă și era cald și închis, iar unitățile de AC oprite toate. Am impresia că madama asta se cere bătută nițel, să învețe dracului să nu se mai atingă de ele.
Încă una, tot cu personalul: când ajung acasă, pe la 6 seara, toți sunt în bloc-starturi. Mi-au pregătit cina, dar la zece minute după ce am terminat de mâncat erau duși cu toții. Fericire maximă pentru ei, nu au pe altcineva care să le încurce programul. Da, în tot complexul locuiesc doar eu. Cina in sine...e o alta poveste. Se pare ca e obicei local să înece orice mâncare în sos barbecue. Sau alt sos. Ideea este ca eu nu mă omor deloc, da’ deloc, după sosurile astea dulcegi. Și mai au și prostul obicei să pună ca la vadu’ cu toporași. Așa ca friptura de pui de aseară a avut gust de...sos, la fel ca și friptura de vită transparentă de la Kerang Sari de care vă ziceam (în episodul 2 cred). Devine din ce în ce mai imperios să îmi pot pregăti singur câte ceva, poate scap de obsedații ăștia cu sosurile lor. Am mâncat acum câteva zile la Edgar niște chicken nuggets. Știți, chestiile alea pre-congelate de care aveam oroare în Dubai (yuuukkk, prăjeală) și treceam repede-repede pe lângă ele in Carrefour. Da, probabil foamea te face sa fii mult mai puțin pretențios, că mi s-au părut chiar foarte bune, mai ales alea umplute. Cu brânză sau broccoli, dar au fost foarte bune. Mă gândesc că dacă după ce le scot de la prăjit le las pe vreo 3 șervețele de hârtie să se scurgă uleiul din pane-ul ăla, or sa fie și mai bune și mai putin nocive. Și poate cu ceva piure de cartofi, să fie chiar bun bun. Adaug și două doze de Bintang, și se cheamă ca m-am scos, nu?
Azi dimineață, pe drum spre servici, a trebuit să dăm prioritate la ceva trafic, așa ca ne-am tras nițel din drum. Lânga mașina noastră se oprise un tip cu o cobiliță făcută dintr-un bambus și doua coșuri de nuiele. Well, tipul tocmai vindea unei tante localnice doi toni, o frumusețe. Cam la 40-50 cm lungime, probabil captura de dimineață. Din nefericire, ma gândesc că dacă aș lua așa ceva, trebuie să îi curăț și nu știu dacă ma descurc și ce să fac cu mizeria rezultată. Dar niște fileuri ar fi chiar bune...
Oricum, ar trebui să fac rost mai întâi de ceva ingrediente de bază. Și încă o oală, încă o tigaie. La naiba, am făcut inventarul cu ce am, apoi lista cu ce îmi trebuie. Simplu, lista cu ce am are vreo 13 itemuri, lista cu ustensile și dotări are vreo 25, iar lista cu alimente tot vreo 25 de itemuri. Se pare că sâmbătă o să mă duc la Sukabumi, poate găsesc ceva bun prin Geant pe acolo.
Și pentru că lucrurile păreau să se indrepte către direcția cea bună, nu-i nimic, am scăpat ceva din vedere. Azi tovarășul șofer mi-a zis că el nu e mulțumit de salariu, că prieteni de-ai lui câștigă dublu (yeaaa, right! You’re so full of bullshit you motherfucker you!), etc etc, și în consecința de duminică nu mai vine. Ceea ce ma lasă cu o mare dilemă, de genul „cum pixda mă-sii ajung eu la servici LUNI?”, când evident fiind după duminică, sunt pe fundul propriu. Cum la Jakarta nu am apucat să ajung ca să trec pe la poliție să-mi iau permis de conducere, rezultă că sunt nițeluș în budă. Probabil o să-i dau niște bani sâmbătă (dacă cumva nu-mi face safteaua și mai mare si să nu mai vrea să meargă la Sukabumi) și ceva extra pentru înca o săptămână, timp în care poate îmi rezolv permisul. Și daca am permis, pot să aștept să-mi facă rost de alt șofer, chiar dacă o să-mi ia o veșnicie și ceva ulcer să ajung la servici și inapoi acasă.

Episodul 3. Weekend

 
Așa. Deci era duminică seara și cică s-a terminat weekendul. Nu e mare spanac, pentru că am avut ce citi. Nu mai am decât două cărți de citit rămase și mă întreb ce o să mai fac după ce le termin și pe astea. Internetul este in continuare o porcărie, cică broadband și îmi dă viteză de download 2.3kbps. Animale nenorocite. Până și descrierea rețelei este dial-up. Așa încât, am așteptat cam 10 minute să se incarce episodul 18. Fun. Chestiile astea te ajută să mai uiți din restul. M-am plimbat pe plajă de două ori, apa e călduță și nu pare foarte murdară. Are o culoare mai „nesănătoasă” unde se sparg valurile din cauza culorii roșiatice a nisipului și de-aia arată murdară, dar nu e. Din nefericire, m-am dus mai spre capătul plajei și acolo deja începuse sa miroasă a budă nespălată, așa că am făcut stânga-mprejur. Se pare că e ceva specific raselor astea să fie ceva mai nespalati și nesimțiți. Oceanul e fain, păcat că pe malurile lui trăiesc de-ăștia...
Am fost la marele local cu hamburgheri de pui, ultima senzație în sat. Vax albina. Nu merită să mergi atâta pe jos până acolo decât poate ca să faci un pic de mișcare. Mai degrabă mănânc aici la Bunga Ayu, mâncarea e comestibilă și nu trebuie să merg 20 de minute prin sauna de afară. Azi la prânz am mâncat peste drum, la Kerang Sari. Nu e ok, menuul este numai în limba locală, friptura pe care mi-au adus-o era, deși bună la gust, cvasi transparentă și înecată în ceva sos. Poate numai așa era comestibilă, naiba știe? Nu se simțea alt gust decât al sosului ăla, și nici nu se mișca nimic. Unii ar face deja hepatită numai dacă ar vedea condițiile în care se gătește. Norocul meu că am stomacul mai tare, altfel cred că muream de foame. O să mai încerc sa manânc și chestii mai locale, deși când vezi cum arată bucătăriile nu prea îți mai e foame...Ah, încă o chestie: ORICE chestie care e prăjită, are gust de pește. Probabil schimba uleiul la cincinal, iar cum peștele este sursa de bază de proteină, lucrurile sunt clare.
La servici pică tensiunea din doi în doi. Nici n-a venit bine lumea, și deja suntem pe generatorul de rezervă. Se pare ca alimentarea normală nu este suficientă să țină tot AC-ul. Am constatat că am și la toaleta de la servici o cadă de-aia de spălat rufe. Deci wtf! L Apoi când a venit colegul, mi-a zis să profit de faptul ca e presiune bună la apă și să umplu bazinul, ca rezervă de apă pentru toaletă. Ach sooo, deci pentru asta e! Well, în fiecare zi aflu ceva nou J nu-i așa?
Trebuie să-l învăț pe ăsta cum se face cafeaua. Ce face el e pentru copii, dulce de te leșină. Trebuie să beau apă dup-aia, că-mi rămâne gâtul încleiat.
Am fost nițel prin șantier, e o mizerie teribilă. Bine, nu ma așteptam la minuni, e oarecum normal în faza asta, dar parcă se putea ceva mai bine. Praf de două degete pe jos în camera de comanda unde sunt panourile de protecții, cu panourile deja înăuntru, cu relee cu tot. Mă întreb cum or sa mearga alea dupa toate astea...
Ce ciudat le aranjează soarta pe toate. În Dubai, mă saturasem de indieni și de toanele lor și de veșnicele amânări și indecizii și fățărnicii. Am întâlnit în șantier un indian, mecanic la contractor. L-am salutat cu wannakam, singurul cuvânt în limba lor pe care am reușit să-l rețin. I s-a luminat fața, și m-a întrebat de unde știu cuvântul. I-am zis. Parcă a răsărit soarele. „Oooo, sir, am lucrat și eu în Al Aweer, și am stat doi ani în același apartament cu un domn Paul, tot din românia. Priten?” „Prieten” „Da, priiieten, da. Am stat în Bur Dubai, lânga Spinney” „Care Spinney, cel de lânga Ramada sau cel de lângă Burjuman?” „Oooo, sir, acolo lânga Ramada”. A fost una dintre cele mai emoționante convorbiri pe care le-am avut aici. Cred ca eram doi oameni care tânjeam după același lucru, iar amintirile comune făceau sentimentul și mai puternic. Nu-mi imaginam că o sa ma pot bucura atât de intâlnirea cu un indian. Avea accent destul de pronunțat, dar oricum vorbea de zeci de ori mai bine decât toți locals ăia care erau în sala de ședințe. Și asta deja îl făcea mai bun. E sinistru să constați că mulți dintre cei implicați în proiect nu vorbesc engleză mai deloc, sau extraordinar de prost. Adica ăia pe care se bazează să se înțeleagă cu chinezii, abia se descurcă. Desigur au probleme în a urmări ce spunem noi, iar asta nu are cum să ajute progresul in nici un caz.
Deci a mai fost un weekend, foarte lung. Ceva sărbătoare joi, dacă tot este, hai să fie și vineri sa nu ne mai complicăm. Pentru mine n-a fost prea grozav. E plictiseală teribilă, nu ai nimic de făcut. Desigur ca am terminat cărțile pe care le mai aveam în cursul zilei de joi. Plaja e murdară, zilele astea a fost și aglomerată, și simplul fapt că-i vezi mereu pe ăștia făcând baie îmbrăcați îți taie cheful de a te apropia prea mult. Valurile sunt și ele puternice, nu sunt diguri care să mai atenueze efectul, iar dacă te duci mai în larg, înainte de zona de formare a valului, e posibil să te tragă curenții spre larg și ăla ești. Deci nu e prea frumoasă situația. Abia aștept să ajung la servici. Măcar acolo am câte ceva cu care să-mi țin mintea ocupată. Cred că o să mă re-apuc de citit pe cartea de germană, să-mi mai umplu timpul cu ceva folositor. Tot mi se pare ca am creierul încleiat și nu mai pot gândi. Nici pe șantier nu se întâmplă mare spanac, acum lupta cea mare pare a fi ridicarea statorului de la grupul 1 pe cota de operare. Și se pare ca nu prea le ajung macaralele.
Parte pozitivă: mi-a ieșit permisul de ședere. Dar pașaportul e în continuare la poliție pentru nu stiu ce kkturi birocratice. Habar n-am când o să-l capăt inapoi, și nici ei nu știu. N-ar fi ei daca ar putea da un răspuns precis la ceva.
Luni probabil o să ma mut la Ocean Queen. Am mai fost o dată acolo, am revăzut condițiile. Poate totuși faptul ca are piscină să mai atenueze din senzația de cast away, deși e la mama dracului de cam orice. Pe de-o parte pare OK sa fiu aici lânga colegul meu, dar pe de altă parte, nu pot să-i stau pe cap non stop. Și așa am ajuns să facem glume pe chestia asta, și uneori mă întreb cât mai e glumă din ce zice. Tipul e un super fain, mi-a luat cască de protecție și centura de siguranță (absolut necesare pe șantier), dar nu pot să ma bag la el in buzunare. Oricum, cel mai probabil va trebui să-i urmez exemplul și să-mi gătesc singur, pentru că nu cred să ma împac de tot cu mâncarea locală. E bună o variație, dar nu vreau să risc.

Episodul 2. De la Pelabuhan Ratu

Nu puteam să-i zic „de la Dorohoi” că făceam de râs urbea moldoveană. E greu să accepți realitatea din jur după Dubai. Nu trebuie să mă mai gândesc la Dubai.
Dar să incep cu inceputul. Am plecat din Jakarta cu întârziere față de plan, ceea ce ne-a dus mult prea aproape de ora de vârf. Coadă imensă la ieșirea din Jakarta pe autostradă, cam ca intrarea in Karama din Kuwait Street la ora 7 seara. Shit, I did it again. Nu mai am voie să mă gândesc la Dubai. Am mers pe autostradă destul de ok. Ar fi fost poate și mai ok dacă nu începea PLOAIA. Da, n-am scris intâmplător cu litere mari. Gizăs cum poate turna...Evident, retarzii nu aprindeau lumini ca să nu consume becurile sau cine stie ce motiv de-ăsta. Dacă vă uitați pe hartă, o să vedeți ca distanța pe șosea intre Jakarta și Pelabuhan Ratu este de vreo 130 km. Well, am plecat de la birou pe la 16:40, și am ajuns la Pelabuhan la 22:10. Autostrada s-a terminat pe la vreo 50km de jakarta, apoi am mers pe niște drumuri de care DJ-urile noastre ar râde cu poftă maximă. O grămadă de locuri inguste de trebuia să te dai cu două roți in șanț ca să treacă cei din ses opus, cozi, cozi, alte cozi, și tot așa. În apropiere de Pelabuhan, drumul s-a mai înbunătățit, s-a eliberat, șiiiiiii...tot așa de încet am mers, pentru ca semăna cu un montagne russe. Pantă de 100m cu înclinație 25 de grade, urcabilă cel mult cu tr2, apoi vârful curbei șiiii, viraj în ac de păr în coborâre tot la 20 de grade, de ziceai că sări din scaun. Continuati așa cam 25km. Noaptea. Numai cu farurile, că nu au iluminat public. Și aveți grija la strecurici.
Principalul mijloc de transport aici este scuterul. Se bagă peste tot, pe orice parte, între, dintre și printre mașini, cu o cutezanță ce sfidează nebunia și desigur fără nici un fel de grijă ca ar incomoda pe cineva.
Buun, am ajuns deci la Pelabuhan Ratu. Cam obosit după aproape 6 ore de stat în mașină, hai să dorm. Hotelul se cheamă Bunga Ayu, și e chiar pe plajă. Se aud mereu valurile, dar măcar nu se aude traficul de pe șoseaua din spate. Camera e măricică, dar ăsta este singurul lucru pozitiv care se poate spune despre ea. Hotelul a fost construit prin 1996 dacă e sa ma iau după ce scrie pe o plăcuță, dar probabil aia a fost și singura dată când cineva a făcut ceva la el. Totul este vechi, nefuncțional și mizer. Alimentarea cu energie este precară, ca să folosești computerul trebuie să renunți la veioză. Și altă sursă de lumină, mai greu. În tavan este o lustră cu un bec economic. Foarte economic, după dimensiune nu pare să aibă mai mult de 40 W (echivalent adică). Există un dulap, ale cărui uși nu se mai închid, desigur, sau nu se mai deschid decât cu ceva pârghie, dacă ai avut proasta inspirație să trântești mai tare ușa din dreapta. Din fericire, există o unitate AC, care face respirabil și trăibil înăuntru. Omul de legătură a cerut la management o masă, ca sa am pe ce pune diverse. Am căpătat o chestie cu două sertare, scundă, dar care probabil poate fi folosită.
Baia. Da, e măricică. Cam la fel de mare ca o baie dintr-un hotel normal. Well, cam aici se termină asemănările. Ușa e distrusă la partea de jos, complet putrezită și mucegăită. Desigur, umezeala asta nu e tocmai bună pentru orice chestie din lemn. Nu are ventilație forțată, ci un set de jaluzele la partea din spate, care cred că dau undeva într-un culoar în spatele construcției. Mai vine lumina de acolo, și aud mereu cum discută niște tovarăși in limba locală. Cam țipa unii la alții. Chiuveta stă să cadă din perete, are un singur robinet (deci fără apă caldă acolo) și dacă dai drumul la apă ceva mai tare, constați că nici scurgerea nu se simte prea bine și te cam uzi pe papuci. În partea din spate a băii este amenajata o scobitură în pardoseală, cu scurgerea. Ăla e dușul. Nu, n-are perdea sau așa ceva. E doar un loc din care eventual se va scurge apa. Lângă chestia asta tip duș, e un fel de bazin al cărui scop nu l-am înțeles până ieri, când am avut o revelație: fraților, aia e mașina de spălat! Desigur, o mașină de spălat normală (a se citi automată) nu ar putea funcționa deoarece puterea înstalata e insuficientă și oricum nu ai unde s-o conectezi la sursă de apă. Din câte am înțeles, apa caldă de la duș (da, acolo este) vine de la ceva boiler pe gaz. Nu contează, măcar merge. Revenind la mașina de spălat, sesizați sper dilema: cum speli rufe? În chestia aia? Cu ce le speli? Cum le storci? UNDE LE USUCI?
Afară în fața ușii este un suport pe care eventual ai putea usca ceva. Dar pe lângă faptul ca oricine trece pe lângă el poate să se servească cu o cămașă, e cvasi inutil. Prosopul cu care m-am șters după duș stă afară de ieri de la 5, și e la fel de umed ca atunci când l-am scos. Umiditatea afară e așa de mare, că nu are cum sa se usuce nimic. Deci orice speli, trebuie uscat undeva în interior.

Mi-am petrecut o buna parte din după-amiaza zilei de ieri mergând prin jur în căutarea unei cazări mai de doamne-ajută. Desigur căutam un apartament cu două camere cu utilitățile de rigoare. Speram să găsesc ceva similar la hotelurile care se laudă cu 3 sau 4 stele chiar. Da, numai că stelele alea sunt mai multe pentru că-s cam micuțe, și sunt probabil făcute din stelele normale, re-amenajate. Din doua stele mari, dacă ești un pic dibaci, faci 4 stele mici. Ta naaaaaa! Am intrat la un hotel care avea ceva vile cu 4 dormitoare. Whoaaaaa, ia să vedem! Da, avea 4 dormitoare și paturi suficiente să cazezi înauntru o armată. O armată în marș, pentru ca la acele 4 dormitoare nu era nici măcar un dulap pentru haine. Nimic. Peste tot pe unde am fost, era o mizerie cumplită. Se pare ca asta este politica, lasă mizerabil, ca atunci când te muți să le dai ceva bacșiș că au făcut curat. Da, jobul nr.1 aici este jupuirea nefericiților europeni care au eșuat în găoaza universului. Băăăăăăăăi, pe care va mai aud ca la rromanistan e nașpa, vă invit la Pelabuhan Ratu! Aparent, totul este făcut acum 20 de ani și de atunci nimeni nu a mai renovat sau întreținut nimic. Luni o să-mi iau șoferul și ma duc iar în expediție la Ocean Queen, să mai văd o dată cum arată vila aia cu 3 dormitoare. Cred că o să fac cam același lucru pe care l-a făcut Edgar, și anume să renovez locul pe banii mei și apoi să bag totul pe factură la firmă. Naiba să-i ia, au zis apartament cu două dormitoare la standarde europene, așa îl fac.

Mâncarea. Desigur, nu te poti aștepta să găsești ceva super într-un sat de pescari. Problema ar fi că nu găsești nimic. Nici super, nici altfel. Așa încât, prima masă cu adevărat gustoasă de când am ajuns în Indonezia am avut-o ieri, când colegul Edgar (șeful mecanic) m-a invitat la el sa bem o bere și mi-a dat sa manânc o mâncare de cartofi bavareză (omul e din Munchen) cu ceva cârnați și un burger mare. Gizăs ce bun a putut să fie. Recunosc, am băut ceva mai mult de o bere (opt să fi fost? Poate nouă...) dar a fost o seara minunată. Sau poate tocmai de-aia. Weekendul e lung deja. E abia zece jumate și singurul lucru care ma împiedică să mor de plictiseală este că scriu rândurile astea. Sigur, sunt pe plajă. Dar e cald de mori, plaja in sine este mizerabil de murdară și valurile sunt puternice. Deci pas. De-aia aș fi vrut să mă mut la Ocean Queen, măcar acolo au piscină. Până și șopârlele s-au ascuns. Am una mică de tot în spatele tabloului de deasupra patului (am văzut-o aseară când s-a strecurat acolo) și una mai mare care cred că locuiește în scafa de la plafon. Asta s-a tupilat abia azi dimineață. Oricum, apar ele la loc deseară. Lumina atrage insectele, iar gekko vine după insecte. Cât am băut ieri bere se strânseseră pe tavanul terasei vreo 8 bucăți, măricele. Edgar zicea că acum două luni i-a trecut pe terasă un Komodo cam de un metru lungime. Am văzut și doi păianjeni, dar erau mici. Unul din ei era cam negru și păros, poate baby tarantula? Nu m-am uitat foarte atent. La birou au găsit o cobră de un metru jumate acum ceva vreme. E normal să fie plin de șerpi, dobitocii aruncă gunoaiele pe unde le vine, la gunoaie vin șoarecii și la șoareci șerpii. Apoi fraierii se miră ca de ce sunt așa mulți șerpi...
Probabil o dată pe lună sau poate la 3 săptămâni, o să merg la Jakarta in weekend ca să nu mor de tot și ca să mai fac ceva aprovizionare. Din motivele de mai sus, o să trebuiască să-mi iau ceva cizme de protecție, ca să fiu sigur ca am și glezna (locul preferat de mușcatură al șerpilor) acoperită. Poate nu uită Edgar să-mi ia și mie cască pentru șantier din ACE din Jakarta.
Azi am de gând să mă duc spre ceva local cu mâncare de pui, deschis de vreo 3 săptămâni abia. E ceva de mers până acolo, dar poate e comestibilă mâncarea.

Welcome to Indonesia. Now give me your money and you can go back!

Cuvânt înainte:
Am început să scriu aici pentru ca un bun prieten al meu mi-a sugerat că aș putea să fac asta în loc să scriu e-mailuri cu x-șpe destinatari. În plus, cica se poate citi de pe telefon. Așa că am decis să-i fac viața mai ușoară complicând-o pe a mea. Fair enough. Așa încât o să postez episoadele vechi, și o să le adaug pe cele noi, pe măsura trecerii timpului.

Episodul 1. Jakarta
Așaaaa. Internetul e o mare descoperire a omenirii, păcat că nu toți au auzit de ea. Sau dacă au auzit, profită la maxim de faptul ca fiind departe, ai NEVOIE de el. Nu e un moft, e deja nevoie.
Ok, deci pe rețeaua hotelului costă 5€ L ora de internet, zic ei „broadband”. Bullshit. E ceva, da’ departe rău de broadband și vitezele obișnuite pentru asta. Whatever.
E cald și umed. Și cam mizerie. Și foarte foarte aglomerat. N-am reușit încă să dezlușesc regulile traficului. Nu seamănă cu nimic, toți merg peste tot. E confuz și riscant. Nu cred că o să ma aventurez în trafic, nu în Jakarta. O să văd cum stă treaba la Pelabuhan Ratu și o să decid apoi dacă iau mașina sau ce.
Hotelul la care stau (Ambhara Hotel) este destul de central situat, foarte aproape de birou. Colegii sunt absolut superbi. La aeroport m-a așteptat Herr Manfred Roth, team leader. The Boss. Big Boss. Super deschis, super prietenos. Mai este acolo Michael Girvan, canadian, și doamna Ninin. Ninin este numele mic, n-am reușit să-l rețin pe cel de familie încă. Mai sunt doi tipi, dar numele lor sună prea ciudat ca să le pot ține minte așa repede. Evident, nimeni nu este în stare să pronunțe Neagu fără să sughită juma de ceas apoi. Din fericire, cu Bogdan a fost mult mai simplu.
Prima zi la birou a fost destul de pașnică, iar Manfred mi-a zis ca de fapt cam așa sunt toate. Relax. Sosirea mea a constituit un bun prilej să mergem cu toții la prânz la masă, la un restaurant japonez din vecinătatea biroului. Am mers pe jos acolo, și am halit câte ceva. Nu mai știu ce, ceva frigărui cu orez și niște sashimi, oricum nu erau date nici un fel de explicații la felurile de mâncare, trebuia să știi ce conține sau cum e făcută chestia. Chelnerița vorbea doar limba lor, noroc că i-a zis Ninin cam ce vrem. Ah, da, a înțeles din prima și fără translator „mineral water” și „sashimi”. Succesuri! Am fost și mi-am făcut poze pentru KITAS, un fel de rezidență valabilă un an. Dacă ai chestia aia, cică poți obține ceva reduceri la multe chestii. Încă nu știu detalii, sper să le aflu.
Acum îl aștept pe Alan, omul de legătură și mare contabil, să-mi dea niște bani din baukasse ca să am și eu cu ce-mi cumpăra apă de băut (este afiș că apa de la robinet NU ESTE POTABILĂ) și ceva de halit mai pe seară. Încă nu sunt obișnuit cu prețurile, și am tendința să compar cu dhs. O sa folosesc din ei și să plătesc masa de aseară de la restaurant și ora de internet de ieri. Zgârcitul, n-a vrut să platească decât camera.
Mă uit acum pe geam și e aproape întuneric afară, deși e abia cinci jumate. S-au adunat niște nori negri și extrem de urâți, probabil o să plouă. Later Edit: deja plouă, dar nu pot să deschid geamul, este lipit.
Pelabuhan este cică mult diferit față de Jakarta. Nu foarte aglomerat, nu foarte aprovizionat. Viitorul meu coleg, Herr Neumann, este pasionat de gătit  - cică -  și își face aprovizionarea din când în când din Jakarta, cu toate cele necesare. Acuma nu știu precis cât e el de pasionat, dar cred că nu prea are opțiuni și a devenit pasionat de nevoie. S-ar putea să-i urmez exemplul.
Am căpătat și un SIM de telefon. Iarăși, habar n-am dacă e prepaid sau post paid, așa că pe moment evit să dau telefoane.
Aș fi vrut să fac un duș și să mă duc să mănânc ceva, dar istețul de Alan a zis că vine la hotel și n-aș vrea să nu mă găsească. In plus, banii sunt la el.

Mâine trebuie să merg la poliție ca să mă înregistrez, ăsta fiind pasul următor pentru obținerea acelei pseudo-rezidențe. Iar pe seară, o sa plec spre Pelabuhan. Nu știu cine o să mai meargă cu mine, dar cel mai probabil o să aflu în cursul zilei.
Update: a venit Alan. Prilej cu care am aflat că am pre-paid cu vreo 3 euro pe ea. Zgârciobii niabii...Partea bună e că mi-a dat cash cam 1000€, ceea ce pentru zona asta e o mică avere (cam 80% din prețul unui scuter Kawasaki). Well, am plecat la cumpărături.
Buun, cumpărături n-am făcut, că mâine dis de dimineață plec din hotel, dar am mâncat niște creveți cu sosu’ vieții și ceva orez, nu foarte mult dar nici nu e cazul să mă fac mai mare decât sunt deja. Am constatat cu plăcere că este Heineken pe raft la Carrefour.
La plecare, a început ploaia...Și dă-i și plouă...Desigur, nu îmi luasem umbrela cu mine, dar la un moment dat mi s-a părut chiar inutilă. De mult de tot n-am mai văzut asemenea rupere de nori. În cele din urmă am închiriat o umbrelă (ditamai parazolu’, nu jucărie, cred ca avea cam un metru diametru) și am ajuns la hotel. Mi-am înșirat cămașa, pantofii și blugii la uscat, sper să se rezolve până dimineață.

S-au uscat, fără probleme, deși cumva e o senzație de umed. Asta pare să fie o trăsătură definitorie a locului, mereu e senzația de saună.
Bagajele mele sunt în holul de la birou, arată destul de ciudat acolo. Și ar fi trebuit să mai scot ceva bani din teancul ăla, să fie.
A doua zi la birou se anunță ceva mai ocupată, dar până începe o să mă cam plictisesc. Am citit ieri ceva documentație, iar aici se pare că nu au desene și alte detalii de la Pelabuhan, doar rapoarte. Aș fi vrut să citesc contractul, specificațiile, filozofia de funcționare a fabricii, să văd schemele. O să trebuiască să mai aștept.