marți, 12 iunie 2012

Episodul 41. Weekend în natură


Să vă povestesc numai un pic despre ceva weekend. Ăla trecut adică, pentru că ăsta n-a fost chiar uber, deși n-a fost rău de tot.
Așa. Deci se discuta despre mers în ceva excursie sâmbăta trecută, la un parc amenajat într-o pădure de pini de pe lângă Sentul. Asta e la vreo 30km sud de Jakarta, dar din fericire se ajunge repede de pe toll road.
Am plecat de vineri după-amiază din PLR și după ore multe și chinuitoare am reușit să ajung la Radu. Drumurile spre Jakarta au ajuns un chin. Muncesc (nițel cam în zadar, dacă mă întrebați pe mine) tovarășii ăștia la ceva drum acolo și e o porțiune foarte îngustă. Practic pe acolo nu pot trece mașini mari în același timp. Cum localnicii nu sunt renumiți nici pentru inteligență nici pentru bun simț, de foarte multe ori se trezec doi de-ăștia cu patru oo fiecare să se bage până în fund la taxatoare și gata pozna. Nu mai poate trece nimeni. Data trecută am avut nevoie de o oră și 20 de minute pentru 500 de metri parcurși. La asta se adaugă faptul ca în exact aceeași zonă, drumul este complet explodat. Șanțuri, gropi, bolovani. Și peste toate astea, motoretele și minivanurile care se bagă peste tot. În tot haosul ăsta, apare un bunicuț nițel retardat care împinge un căruț cu roți de bicicletă pe singura bucată a drumului rămasă nedistrusă. Complet rupt de realitate și de cei 400 de oameni care nu se mișcă cu orele, împinge căruciorul și speră să vândă niște gogoși fierte. Asta cu vândutul diverselor chestii lângă șosea e o afacere foarte înfloritoare. Sunt o grămadă de tovarăși care merg pe lângă coloanele de masini oprite și oferă apă, suc, snacksuri, de-astea. Desigur că dacă drumul ar fi mai bun, s-ar circula cu aproximativ 35-40 km/h și atunci ciuciu vânzare. Uneori am impresia că intenționat nu vor să repare bucata aia de drum, ca să aibă ăștia clienți.
Ok, sâmbătă dimineață s-a dat adunarea, mașina lui Radu cu 7 inși în ea, la mine Victor și Daiva. Am plecat de la Radu și am format coloana pe autostradă. Adică am încercat, că Radu nu s-a prea gândit că noi nu știm unde trebuie să ajungem și după vreo 10 minute deja l-am pierdut în ceață. Ne-am regrupat la ceva centru comercial în Sentul, și apoi am mers la munte. La intrare, iarăși frumusețe. Costă 10000 IDR/persoană pentru localnici și 300000 pentru turiști. WTF!? Mai ia lumea acolo un 50% în plus, dar de 30 de ori mai mult??? Din fericire, Radu și  Teo au reușit să-l convingă pe cerber (pe limba lui) că suntem ne-turiști, și am plătit taxa cea mică.
Desigur, e o metodă clară de a îndepărta pe eventualii doritori. Nu trebuie sa fii mare geniu ca să-ți dai seama că nu am fi dat banii ăia nici omorâți și la fel gândesc mulți. Așa că nu rămâne decât să te miri cum reușesc cu atât aplomb și deosebit succes să se împuște singuri în picior. Tot ce fac este să miaune peste tot că "vrem investiții externe, suntem saraci, dați-ne bani", ca în momentul în care te văd să urle din toți plămânii "Nu vă vrem aici, cotropitorilor! Albi rasiști ce sunteți! De-aia nu trimiteți turiști aici, că sunteți rasisți și colonialiști!" Ca și saudiților, le e greu să priceapă că modul lor de abordare a problemei nu aduce beneficii. Hai mai bine vă zic despre parc. Desigur, vor taxa aia la intrare. Ei, pentru numai câțiva bănuți în plus față de taxa aia modică, nu numai că localnicii intră în parc, dar o fac cu motoreta. Că doar de-aia vii în parc nu? Să mergi cu motoreta! Rrrrright!
Așa că mergi relaxat pe alee, și din spate apare o pârțâitoare de-aia, lăsând în urmă duhoarea și norul de fum specifice motoarelor în doi timpi. În caz ca nu știți cum e aia, trabantul și wartburgurile aveau motoare în doi timpi. Am răbdat un dobitoc, doi, deja la al treilea îmi doream să întind un fir de oțel la nivelul potrivit și să mă apuc de filmat decapitările...Le-am zis ideea mea și celorlalți, dar nu au fost foarte încântați de metoda mea de rezolvare a problemei. Cică sunt prea brutal și sângeros, imagine that...În plus, toți retardații se opreau și se întorceau să ne întrebe dacă nu cumva vrem să ne urce ei până sus. Mistah, mistah, ride mistah? Mi-am băgat adânc mâinile în buzunare ca să nu-i strivesc țeasta de un pietroi, cu cască cu tot. Mă urangutan nenorocit (îmi cer scuze urangutanilor pentru comparație, sincer), dacă tu bolborosești pe limba ta ceva, înseamnă că te aștepți să și înțeleg nu? Dacă te înțeleg, înseamnă ca sunt de suficientă vreme aici ca să știu că ești un dobitoc sinistru și deci nu am nevoie de tine. Iar dacă presupui că sunt unul dintre walking ATMs, de ce p@#$la mea îți mai dai drumul la gură știind că nu înțeleg o iota din ce zici??!!! Vită, fii sigur ca dacă am nevoie de ceva întreb eu singur!
Se putea intra și cu mașina, dar aia nu era extraordinar de deranjant. În primul rând pentru că unele dintre masini chiar își aveau sensul acolo. Mă refer la cele cu care veneau pasionații de mountain-bikes. În parcul respectiv sunt amenajate trasee speciale pentru asta, și chiar sunt folosite. Părerea mea ar fi că puteau să permită accesul numai mașinilor care aveau și biciclete pe ele, dar în fine, e țara lor nu a mea.


Am mers noi p-acolo, și e chiar mișto dacă te duci nițel mai alături de drumul pietruit. Copacii sunt frumoși, e suficient de curat (chiar surprinzător, considerând locația), iar la capătul de sus al pistelor pentru coborâre (ale bicicliștilor) e un chioșculeț de unde poți lua ceva apă și suc rece, nucă de cocos și chestii de-astea.

















Am întâlnit și un exemplar al faunei locale, pe numele lui Gigi-târâtoru' (a.k.a. Rhabdophis_subminiatus)


Nu am stat la discuții cu el, dar se pare că ești relativ în siguranță dacă nu ești broască sau șopârlă...
După ce am terminat noi cu plimbatul p-acolo, ni s-a făcut cam foame așa că am luat cool-boxurile și ne-am retras să halim și să facem planurile pentru următoarea perioadă. Am ales o văioagă lângă un pârâu și am mâncat pateu de ficat (excelent, făcut de Radu) și diverse brânji și alte șmecherii, dat pe gât vreo două beri și cam asta. Eram noi în toiul discuțiilor când a apărut un tovarăș localnic împreună cu mijlocul lui de subzistență:


Și un prim plan cu șeful turmei:


Este un localnic adevărat! Are o expresie foarte hotărâtă, de revoluționar convins. Doar că nu pare să-l deranjeze că e în noroi până la gât, ba chiar aș zice că-i place, nu? Cam ca ăstora de pe șantier...

Mult prea multe nu mai sunt de zis despre plimbarea asta. Am ajuns acasă (la Radu, adică) după-amiază și am avut la dispoziție vreo 2 ore să ne pregătim pentru evenimentul serii, Roving Inside. Nu mă întrebați de ce  se cheamă așa de complicat (în loc de "hai să ne strângem într-un bar că e bere gratis, ceva haleală și ne și distrăm") da' asta a fost alegerea lor.
Barul destul de mișto, organizat cu ceva diferențe de nivel. În partea de jos o zona cu mese, mai sus barul propriu-zis. Ne-am împrăștiat de cum am ajuns în zonă, eu rămânând aproape de noul meu prieten, Sebi. Orădean lucrând în Budapesta, ceva mai înalt decât mine și cu aceeași constituție atletică cu indicii clare de apartenență la tagma băutorilor de bere (a se citi : quite obvious, large capacity beer tank, a.k.a burtoi).
Am degustat noi câteva halbe (vreo 3 poate?) când au început distracția ăia de jos. Prima șmecherie a fost ceva concurs de băut bere cu furtunul. Adică exista o combinație de pâlnie și furtun, se turna halba pe un capăt și nefericitul trebuia sa facă față debitului. Unii au avut mai mult succes, alții mai puțin, dar păreau ca se distrează. Dup-aia, omul cu microfonul a anunțat că Justin (ceva chinez australian, aș zice), campionul ne-contestat la băut bere-viteză, își pune la bătaie centura de campion.
- Eh, no stai așee măi dragă, zice Sebi. Bogdane, ne dăm și noi jos la ei?
- Sigur da, șo pe ei!
Așa că am coborât împreună în arenă, dar din nefericire nu mai era decât un loc la masă. Sebi s-a alăturat, și readyyyyy?? steadyyyy!!! GO!
Pune Sebi mâna pe halbă, bâldâbâc peste cap, zdrang cana pe masă, în uimirea totală a asistenței. Nici n-au apucat să-și dea seama când li s-a întâmplat. Iar cel mai afectat de eveniment era sărmanul Justin, căruia chiar nu-i venea să creadă că i se întâmplă așa ceva! Pur și simplu, omul suferea. Galeria românească în schimb jubila, aplauze peste tot, urlete de încurajare, tot tacâmul!


Cât l-am felicitat eu pe Sebi și am mai băut împreună vreo două halbe în cinstea victoriei, jos se organiza ceva similar, dar pentru tante, cu apă minerală. Aplauze politicoase și cam atât, așa ca era cazul sa inventeze rapid ceva nou pentru distracția cetățenilor deja înfierbântați. So, let there be Beer-pong! Șase halbe în capătul mesei, iei mingea de ping-pong și o arunci într-o halbă. A intrat, bei halba!
După trei tentative nereușite, un englez a spart gheața, apoi o localnică. Sebi era pe la budă probabil, așa că de plictiseală m-am dus și eu în zona de jucat. Un tip de acolo mă bate pe spate și zice ceva, io zic înapoi "yeah, sure!", iau un biloi și zbâc, derect, da' derect în halbă! Urlete de extaz, apare Marius lângă mine, ia biloi și zbang și el în halbă. Am ciocnit tovărășește cu toată lumea, și s-a produs revelația. Aplauzele pentru învingători erau însoțite de prezentarea clasică "Icsulescu, from <insert country here>".
Desigur când s-a strigat "Bogdan, from Romania" și apoi "Marius, from Romania" iar mai devreme fusese "Sebi, from Romania", trendul era clar: Romania vs. Restul lumii. Urlete de încurajare, așa că hai pe echipe. România vs. Restul lumii la beer-pong. Cine baga bila în halbă, obligă adversarul să bea halba. Mno bine dară măi...


Long story short, i-am bătut măr, fără sa bem nici o halbă. Ceea ce ne-a cam întristat, că sincer nouă ni se rupea în 16 de concursul lor. După ce am marcat amândoi câte o lovitură, noi aveam în continuare 6 halbe de nimerit, ei numai 4. Așa ca ne-am oferit să le bem și noi halbele lor, să fie egale sansele pentru tura doi. Inutil, așa că Marius a aruncat cu spatele următoarea bilă, iar eu așa, în scârbă (să fiu sigur că nu nimeresc). Degeaba, a treia rundă le-am marcat iar și am fost încununați câștigatori. 
Dup-aia au jucat twister și i-au spulberat Marius și Cristina...
A fost o seară clară de Romania uber alles, am turnat x beri în mine și a fost super. Și mai meseriaș a fost când ne-am dat seama că noi ne distram, iar unii dintre participanți le luau chiar în serios. I mean, Justin era făcut verde de nervi că a pierdut coroana de campion, așa că a venit la Sebi să-l provoace la o revanșă. Amândoi ne-am prins de când l-am văzut că ăla își taie dreaq venele dacă nu câștigă, așa că Sebi a băut așa molcom, ăla a aruncat direct în stomac jumate de halbă și daaaa, a câștigat! Sebi l-a bătut încurajator pe spate, a recunoscut că e cel mai bun și gata ce mai, fii căpitanul nostru bă! Aceeași fază cu tantea localnică de la concursul de beer-pong. Stai să mai arunc o bilă că mi-au alunecat ochelarii. Înca una că m-a incomodat poșeta. Încă una că mă strânge papucul stâng. Își dorea atât de tare să câștige, că uitase că era acolo să se distreze.

Eeeeei, și duminică dis de dimineață, hai cu barca!!
Ne-am strâns la ora care trebuie la locul cu pricina, am făcut cunoștință cu cine mai era nou în zonă, și hai pe barcă.



Am plecat pe la opt din marina. De-a lungul canalului de ieșire, niște vile super arătoase. Arhitectură modernă, noi, încă ne stricate de vreme, tot ce trebuia. Mi-ar fi plăcut sa locuiesc într-o casă de-aia. Dar nu acolo! Gizăs cum putea să PUTĂ!!! Aveai senzația că navighezi pe o imensă canalizare deschisă. Apa era neagră complet, pluteau tot soiul de chestii, și în general îți venea să vomiți la modul ultra! E incredibil cum ar putea să se gândească cineva că e o idee bună să investești bani serioși, nu glumă, intr-o casă amplasată pe marginea unei imense canalizări deschise...
Din fericire pentru sistemele noastre olfactive, mirosul s-a diminuat pe măsură ce am ieșit spre larg, apa s-a curățat și ea și a căpătat o culoare plăcută.

Așa că pentru aproape un sfert de oră, am fost cel mai fericit pește din acvariu. Viteză, vântul în păr, motoare, siajul superb în urma bărcii...




Deci am mers cam un sfert de oră sau așa ceva, și am ajuns la prima insulă. Am înțeles ca e proprietate privată, așa ca nu am stat decât vreo 10 minute sa ne clătim ochii. Pentru ca aveai cu ce ți-i clăti, mai ales după privelștea jalnică de la ieșirea din portul Jakarta. Well, check this out:


Absolut incredibil...Mno bun, călătorului îi stă bine cu drumul, așa că am purces din nou la drum spre insula pe care urma sa petrecem mai mult timp la înotat și snorkelling.
Poză cu maimuța. Adica Sebi și maimuța, that is.


Ăsta e debarcaderul. Chestia aia mică ce se vede alături era o plasă în care locuiau niște crabi mari, oferiți spre vânzare. Guztoooozzzzzz!!




Singura parte mai nașpa aici a fost că apa era la adâncimea asta de juma de metru până hăt departe. Mergeai prin apă până la genunchi de oboseai (plus înțepatul în resturi de coral, bonus) până să poți să te înșiri la un snorkelling.
Am stat pe insula asta vreo câteva ore, și a fost super. Numai ca ni s-a făcut și foame, așa ca hai iar la drum către o altă insulă, gazda unui restaurant bun.
Aveau stimabilii acvarii cu pește ca la piață, îți alegeai prânzul cu deștul propriu. Mai alături aveau niște țarcuri în care locuiau niște rechini, remora, și o grămadă de alți peștoci.



Iar dacă vă întrebați cumva ce s-a întâmplat cu crabii cumpărați de pe insula precedentă...Nu vă mai întrebați. Uite-i!

Sincer, mi-a părut rău că s-a terminat. A fost foarte mișto. Ne-am mai oprit într-un loc pentru snorkelling, și a fost super și acolo. Mi-a părut rău că mi-am abandonat echipamentul (masca, tubul și labele) în Dubai, dar o să-mi iau probabil altele de aici. Poate ceva mai bune, și să le păstrez ca atare.
Dacă mai fac rost de poze, o să editez postul și le tot adaug, așa că țineți aproape.