miercuri, 30 decembrie 2015

Episodul 94. Despre citit (pe lângă Cypress)

Later Edit: deschideți linkurile cu click dreapta și open in new tab/window, că default deschide peste ăsta.
Am citit articolul lui Cypress  - (cred că ar trebui să renunț totuși să mă mai refer la Răzvan cu numele de pe OC, da' e greu. În plus, Răzvani sunt mulți, Cypress e doar el) despre snobismul unora dintre cei care citesc (sau mai degrabă se laudă c-o fac) și m-a uns pe suflet. Încă mă mai lupt cu nevoia de confirmare / apreciere din partea semenilor, și deci o chestie care coincide atât de mult cu opiniile proprii e ceva pozitiv.
Acum ceva vreme (multă) am avut o discuție cu Manowar și i-am zis că după ce citeam un articol de-al lui, îmi dădeam seama că aveam o experiență similară și aș fi putut s-o împărtășesc. Nu e foarte important acum, dar la momentul discuției țin minte că m-a surprins replica lui Manowar: "și de ce n-ai scris?” Well, n-am făcut-o pentru că nu vroiam să pară "io-te și la ăsta, clonează subiecte de pe OC”, dar între timp mi-am mai revizuit atitudinea.
Așa că na, scriu și eu nițel despre subiectul atacat de Cypress.

Mereu am avut un complex de inferioritate vis-a-vis de capacitățile mele intelectuale (probabil de-aici și nevoia de apreciere menționată mai sus, vezi - hai că nu-s chiar așa de tontălău). Vorbeam cu diverse persoane și ajungeam uneori la capitolul cărți, și eram surprins (numai nițel pe dinăuntru, că p-afară eram poker face și „da, da, e posibil”) că oamenii respectivi citeau titluri "grele”. Autori de care (uneori) auzisem, da’ nu reușisem să trec de primele pagini (când se întâmpla chiar să fi deschis vre-una din cărțile menționate ca fiind la favorite de către interlocutori). Ori nu înțelegeam despre ce e vorba în carte, ori nu mă atrăgea în nici un fel textul. Și stam pe gânduri (eu și gloata) și-mi ziceam "băi frate, probabil sunt țăran de-ăla coclit rău dacă mie îmi place să citesc Chandler și McBain și Asprin și Lawrence Block și alte asemenea, în timp ce alții citesc treburi de-astea filozofice and shit”. Mereu am fost încurcat de momentele alea când citeam ceva, știam ce înseamnă fiecare cuvânt, dar cuvintele alea totuși nu păreau să aibă nici un sens împreună, frazele nu păreau să zică nimic. WTF am I reading here?
Citeam pe forum pe la "citate preferate”, vedeam p-acolo numai filozofi și gânditori, și mă întrebam "Gizăs frate, ăștia chiar țin minte chestiile astea?"
Eu nu țin minte decât chestii gen „From 30 feet she looked great. From 10 feet, she looked like something made to be seen from 30 feet” pentru că mi se pare fun, jocul de cuvinte e mișto, și e un mod al naibii de cool de a zice "p-afară-i vopsit gardul”. Ei par să țină minte chestii de-alea înălțătoare de pus pe FB sub o poză cu un peisaj seren. Motivation posters. You know what? Fuck that shit! Motiv pentru care am râs de m-am cocoșat când a postat Cypress (din păcate pe OC – "fun cu Facebook”, așa că acum au dispărut) "motivaționalele” lui, adaptate corespunzător.
E drept, sunt un foarte mare admirator al lui Raymond Chandler și a stilului lui de a scrie, și mereu am apreciat faptul că textele lui sunt despre ceva, nu doar par puse acolo să umple pagina, în cărțile lui se întâmplă lucruri care pot fi reale, dar totuși literatura de tipul ăsta nu cred că e general acceptată ca fiind "serioasă”. Și Chandler zicea cam același lucru în "Simple Art of Murder”. Dacă te întreabă cineva "ce genuri de cărți citești?” și zici "noir, policier, ceva Sci-Fi” cel mult or să dea din cap condescendent sau or să pufnească a dispreț "Peon amărât, ce știi tu...”, sau o să nege chestia deși e clar că asta gândesc. Mi s-a întâmplat și asta pe forum. Culmea, chiar îl lăudam pe tovarășul respectiv. Cypress mai are un articol pe blogul lui în care atinge chestiunea asta a atitudinii de superioritate și dorinței de epatare printr-un limbaj privit ca fiind elevat. Surprinzător cât de multă lume nu zice nimic util dar folosind o grămadă de neologisme, iar Manowar reușea să te facă să gândești (dacă aveai cu ce, that is) cu (estimez eu) vreo 25% din text fiind considerat super-vulgar.

Acum vreo 8 ani am intrat din întâmplare într-un anticariat (în spate la Ibn Batutta, nu mai există de vreo 5 sau 6 ani), căutând o carte de Chandler. Nu mă interesa ce anume, doar vroiam să-l citesc în original. Aveam desigur toate traducerile, dar vroiam să-l citesc pe Chandler, nu părerea traducătorului (chiar unul bun fiind) despre ce crede el că a scris Chandler. Vroiam să-l "aud” pe Marlowe. Oare știind deja textul tradus și nefiind chiar mutant complet la engleză, eu aș construi fraza la fel? Am constatat cu plăcută surprindere (și gâdilat pe orgoliul personal) că în ciuda englezei de șantier, în suficient de multe cazuri da, chiar eram acolo. Ca o paranteză, acum îmi dau seama că încă NU AM toate cărțile lui Chandler în format electronic, în original. Căutând prin arhivă, am constatat cu durere că de fapt am numai una singură :sadface: Hmmm, asta e ceva ce ar trebui să rezolv curând...

Înapoi la povestea cu anticariatul. Din întâmplare, proprietarul era acolo (un englez la vreo 70 de ani, scofâlcit ca o stafidă dar foarte pasionat de ce făcea), și am intrat în vorbă. M-a întrebat ce caut (rătăceam printre rafturi cam fără țintă) și i-am zis "ceva de Raymond Chandler, orice”. Nu avea, dar așa am aflat despre Robert B. Parker și Spenser. Am avut și un pic de noroc, pentru că avea pe raft și "Poodle Springs”, ultima carte cu Marlowe. Pentru cine nu știe, primele 4 capitole au fost scrise de Raymond Chandler, iar cartea a fost terminată 30 de ani mai târziu de Robert B. Parker.
Am cumpărat de la omul respectiv tot ce am putut, apoi am început să cumpăr de pe internet, în special paperback second hand de pe la librăriile din US. După ce am aflat și că Ed Mcbain/ Evan Hunter are muuuult mai multe titluri decât cele 3-4 traduse în românește (de care știam eu), am început vânătoarea de 87th Precint și Matthew Hope. Câteva sute de dolari mai târziu, mă pot lăuda cu colecția completă de Spenser, Jesse Stone, 87th Precint și Matthew Hope, plus ceva Dick Francis.
Era vremea când e-book readerele erau mai spre început, iar eu eram de părere că sunt nașpa, și cartea pe hârtie e „mama lor”, că miros, senzație and shit. Dobitoc...m-am trezit că mă pregătesc de plecare și am vreo 30 de kile de cărți de transportat (cu avionul). După o discuție cu Michael Girvan (într-o pauză la o ședință în Jakarta) și o sesiune de hands-on cu e-readerul lui (ceva de la Sony, nu mai știu ce, dar avea și o lampă externă pe USB) am decis că e cazul să accept realitatea vieții de călător și să uit de „good old days” -  good my ass, și am început să caut informații. La un moment dat, am mers la mama dracului în nordul Jakartei și mi-am luat un Nook. Pot să spun că e soluția perfectă, cu atât mai mult pentru cineva care călătorește mai mult decât media. Nu regret nici o secundă cei 50$ (parcă) dați pe el (inclusiv coperta de piele OEM). Sigur, cu trecerea timpului îi găsesc hibe. Mi-aș dori ecranul mai mare (ochii mei încep să nu mai funcționeze prea bine), și pur și simplu ADOR simularea pe care o face FB Reader (softul de android, that is) la textura paginii, efectiv zici că-i tipărit pe hârtie. Mie unuia mi se pare că simulează inclusiv o mică difuzie a cernelii în jurul caracterelor, dar poate doar văd în ceață de hodorog ce sunt. Pe de altă parte însă, nu pot compara longevitatea bateriei de la drăgălașul meu de nook cu cea a unei tablete, mai ales folosită cu oarece strălucire (absolut necesară pe plajă, de exemplu).

Revenind la plăcerea lecturii, îmi amintesc alt topic de pe forum, ceva gen „ce muzică ascultați când citiți”. A fost un WTF moment, pentru că n-ar avea nici o importanță ce muzică e pe fundal, că oricum n-aș auzi-o. Eu când citesc, apoi numai aia fac. Poate să tune, să plouă, să cânte fanfara, eu sunt în lumea aia.
Când citesc, sunt în carte. Încerc să mă gândesc ce aș face, cum aș rezolva eu problema respectivă, ce decizie aș lua în momentul cheie, treburi de-astea. Nu cum aș fi scris eu povestea, ci cum aș fi trăit eu povestea. Poate de-asta îmi place tipul ăsta de cărți, și poate de-asta nu reușesc să citesc cărțile „grele”, pentru că nu reușesc să mă transpun acolo.
Poate că într-adevăr sunt limitat în gândire și educație și nu reușesc să înțeleg concepte prea evoluate. Oare prostul care știe că e prost, e la fel de prost ca și când n-ar ști că e prost?
Enough with the church, let’s get back to the Saloon!



duminică, 20 septembrie 2015

Episodul 93: Unde mai scrie Manowar?

Mă, nu știu! Aș vrea să știu! Dar chiar dacă aș ști, tot n-aș mai zice la nimeni!

Zilele trecute mă trezesc cu un comentariu pe prăfuiala mea de pagină:


Acum multă vreme, probabil cam pe când s-a decis Manowar să închidă Opencube, alt comentariu similar:


Nu e mare spanac că întrebați, da’ v-ați gândit nițeluș așa la imaginea de ansamblu înainte să aruncați porumbelu’?
De ce dracu’ mă întrebați PE MINE? Dacă eu aș fi cine știe ce vedetă poate aș înțelege, dar nu sunt. Sunt doar un (fost) cititor de Opencube care a apreciat ce i se oferea, nimic altceva. Dacă credeți că am acces la ceva informații mai confidențiale de la Manowar, de ce dracu’ aveți impresia că le-aș împărtăși cu cineva? De-aia sunt confidențiale mă, pentru că probabil cândva Manowar a decis că eu merit nițel mai mult decât tot restul poporului. Prin acel nițel mai mult, unii au impresia că îi sunt ceva confident de taină, best buddy or something. Nu sunt! Și dacă aș fi, aș fi pentru că îmi țin gura în domeniile care nu mă privesc, nu pentru că-mi spăl botu’ oricui și oriunde.
Opencube s-a închis în primul rând pentru că Manowar se săturase de oamenii care treceau p-acolo și v-a zis clar asta. Nu mi se pare normal să întrebați în alte părți (adică p-aici) dacă știu unde mai scrie Manowar. Băi, dacă vă interesa, erați VOI în poziția mea și dădeați VOI explicații altora cum că de ce nu știți unde mai scrie Manowar. Dacă vă interesa, vă interesa de ATUNCI. Când ar fi contat nițel. Și poate la momentul ăsta îl întrebați direct pe el ce mai scrie și pe unde.
Acum e doar praf în ochi, și deși nu se poate compara cu ce au avut de muncă la șters comentarii Cypress și Manowar pe Opencube, vă anunț și eu că o să șterg orice întrebare / chestiune referitoare la subiectul ăsta.
La sicriu adunarea!


marți, 1 septembrie 2015

Derp’s Hobby, part 3.2. Oul sau găina.



Plin de un optimism straniu (și complet nejustificat, după cum se va vedea) m-am bucurat al dracului de tare când am pus ultima baghetă pe coastele vaporașului. La o adică o grămadă de chestii erau rezolvate și vorba lui Clarkson, "how hard can it be?"
As it happens, very!
Deci a(vea)m la dispoziție o carcasă aproape goală, în care trebuie înfipte diverse chestiuni care să facă vaporașul să meargă. Cel mai bun loc în care să găsești chestiuni pentru RC e magazinul lu’ tante Cathy din Dragon Mart. Desigur, și ea plătește tribut obiceiului local (drones, planes, more drones and planes and pretty much that’s it) dar mai are și câteva chestiuni foarte utile ratăcite p-acolo. Am dat cu ochiu prin interneți, și am găsit ceva stație în 2 sau 3 canale, taman bună pentru ce-mi trebuie mie, pe la vreo 180 – 200 RON. Desigur, erau și mai ieftine. Listate, că stoc zero ne scuzaț. Prin urmare, când mi-a picat pupila pe o stație absolut similară în vitrina lu’ tante Cathy, am întrebat cât costă modelul reșpektive. Cică 250 dhs. Meh, tante, nu facem afaceri, că aceeași stație cu alte decaluri pe ea o iau din țară cu 175 (am blufat, da’ na, de un’ să știe ea că e pe stoc sau nu?) și mă duc în conțed mintenaș și o iau de acolo. Cathy nu e fată proastă, și imediat a făcut contra-oferta: dacă ți-o dau la același preț, o iei? Hue hue, but of cooooourse I’ll take it! Așa că am luat stație FlySky cu 3 canale, pe 2.4GHz (la revedere antena vieții de 80 cm lungime), cu baterie LiPo la emițător (la revedere și cu cele 8 baterii AA din mâner), cu cablu USB pentru încărcat bateria și binding port. Deci mega-mulțumit.


Cu motorul a fost mai nașpa. Ziceam data trecută că o să încerc să demontez mașinuța cea veche și să-i folosesc mațele. Well, am reușit s-o demontez, ca să constat că nu am cum sa folosesc componentele pentru că nu sunt potrivite în nici un fel pentru adaptări. Din fericire, am reușit să pun la loc totul fără să-mi ramână piese, ceea ce a fost un câștig. Din nefericire, asta m-a adus înapoi la pasul inițial, și a pus o talpă masivă în calea progresului ulterior. Fără componente, nu ai cum să planifici spațiul interior. Am încercat să comand în US. Hobby  King livrează peste tot în lume, au prețuri bune (deși unii se plâng de calitate uneori) dar na, erau aproape la jumătate de preț față de piesele echivalente din magazinele online românești. Am facut lista, și pentru 73$ aveam tot ce-mi trebuia. Well, să purcedem deci! He he, doar nu credeați că merge asa ușor, nu? Pentru marfa respectivă, costul transportului era de vreo 200$.

Back to square one. Am comandat deci la magazinele din țară. Prețurile ceva mai sus, desigur, dar transportul a fost ceva insignifiant și asta e. Am căpătat componentele, lipit cu ajutorul lui tata firele la motor și conectorii de la ESC, pus în bagaj și hai înapoi în Dubai la treabă.

Doar ce-am ajuns, când Bărbosu’ Șef a decis că e destulă vreme de când n-a mai făcut o glumă proastă și a decis să-l cheme pe tata la echipă. Neavând chiar încotro, săracul tata s-a dus...Sunt aproape sigur că prima întrebare pe care i-a pus-o la poartă lui Sf. Petre a fost: "Radioclub aveți? Că dacă n-aveți, iau autobuzul celălalt..."

Înapoi în Dubai, șantierul meu bate pasul pe loc. După multe tentative nereușite de a găsi un suport pentru motor pe plan local, am zis că o să-l cumpăr de pe net din UK și na, cât o costa atâta să coste, ce naiba să-i fac. Taman atunci păcălicii de contractori de la proiectul cu panouri solare au făcut o mostră pe acoperiș. Și voilá de vezi, unul dintre profilele folosite era un L de aluminiu, 40x50mm. Adicătălea, TAMAN ce-mi trebuia mie. Am făcut un desen, l-am dat unui omuleț de-aici și...peste vreo două saptămâni a venit cu un suport. Pentru că atâta durează să tai o tablă, să dai 7 găuri și s-o îndoi la 90°.


Nu e rău deloc, tablă de inox de 1.5mm, și s-a potrivit cu minime intervenții. E drept că estimez că mi-ar fi luat cam o oră jumate treaba respectivă dacă aveam materialul și bancul de scule al tatei, dar calul de dar nu se caută la dinti și...yaaay, am suport! ...
Da’ n-am șuruburi, că dacă tata a plecat în echipa cu aripi și nimburi, mai greu de rezolvat chestii de-astea. Nu că ar fi ascuns cineva cutiile, da’ e încă greu să cauți prin lucrurile lui. 
Dar pentru că văicăritul și smiorcăiala nu ajută ever la nimic, am mers frumușel la ACE și...am venit cum m-am dus, că nu dau 15 dhs pe o cutie cu 10 șuruburi M4. Da’ la market am găsit cu 5dhs, cutie cu 20 de șuruburi plus piulițe, șaibe plate și grovere. So, problem solved. 



Or is it?
Nu de alta, dar motorul trebuie plasat în cală într-o poiție EXTREM de precisă. Cuplajul este el elastic și preia niște dezaxări, dar mici de tot. Asta dacă nu vrei să vibreze totul în ultimul hal, și eu sigur nu vreau. M-am chinuit cam vreo două ore în continuu să aranjez alea două blocuri de lemn ca să aduc motorul la nivelul necesar, dar fară succes. În consecință, înapoi în mașină și hai iarăși la ACE să iau niște șuruburi lungi, care să poată fi folosite pe post de picioare reglabile. Zis și făcut și...kkt, nu aveau M4 la lungimea aia. Încă niște kilometri mai târziu, am ajuns la Dragon și pentru imensa sumă de 2dhs am luat 6 șuruburi M4x50, cu piulițe, șaibe plate și grovere cât au încăput pe câte un șurub. Adică destule. 10 minute mai târziu, motorul e așezat pe poziție. 





...Și demontat, că desigur dacă ai ceva de facut, ALTCEVA trebuie făcut înainte de asta.
Așa încât, am scos motorul din cală și am făcut o tăviță în care să intre bateria. Ideea de bază este că bateria să fie cât mai jos plasată (nu e chiar ușoară) și deci trebuie pusă în zona care va fi acoperită de punte. Nefiind foarte accesibilă, trebuie să intre și sa iasă foarte ușor, ca să poată fi pusă la încărcat. Well, ca să pun bateria înăuntru, și deci ca să fac un sistem de prindere pentru baterie, ALTCEVA trebuie facut înainte, și anume trebuie să știu CE baterie pun. Adică, am luat baterie de 3600A special pentru asta, dar e de 9.6V și n-am încărcător la ea. Am încărcător pentru bateria de 7.2V de la mașinuță, dar era prea aproape de limita inferioară a motorului (care vrea între 6 și 18V la alimentare). Înapoi la Cathy, negociat, luat încarcător universal pentru baterii. Partea bună e că se poate folosi și la baterii pe NiMH (cum e asta) și la LiPO, cum pare să fie noul trend.
Am făcut tăvița de la baterie,
am stabilit și locul motorului,
făcut și un suporțel pentru servo, e cazul să trecem mai departe și să punem puntea la locul ei.
Hue hue, s-o credeți voi! Înainte să pun puntea la locul ei, trebuie sa mă asigur că e etanșă carena. Am dat o mână de lac pe interior și pe fața inferioară a punții ca să sigilez lemnul, apoi cu carena ținută spre geam/bec, m-am apucat de însemnat locurile pe unde se cam vedea pe partea ailaltă din cauza baghetelor care nu s-au așezat chiar fest una lânga alta. Odată locurile însemnate, am aplicat clei epoxy cu generozitate și  se cheamă că am o carenă etanșă. Încă o mână de lac, și ză situeișăn iz gud. Adică pot să pun puntea, nu?
Nu.
Că trebuie întâi să șlefuiesc, că dacă pun puntea nu mai am cum să șlefuiesc partea vizibilă a balustradei. Ca să șlefuiesc, trebuie sa chituiesc. Ca să chituiesc, trebuie să tai locașele pentru ancore și găurile pentru scurgere a apei. Ca să le tai pe astea, trebuie să am puntea pe poziție ca să le pot marca...Și ne întoarcem de unde am plecat.
Așa că am pus puntea, am marcat gaurile, taiat, curățat, construit nările ancorelor, montat la locul lor...
Și le-am demontat la loc, că daca le las acolo nu mai pot pune puntea la locul ei. Dacă pun puntea întâi, nu mai am acces înăuntru ca să pun balastul...
Cum adică „ce balast”? Pai na, e ditamai vaporoiul, doar n-o să intre 2 cm în apă. Din ce am studiat, modelul final ar trebui să cântărească în jur de 4kg ca să intre în apă la linia de plutire. Cum carena mea cântărește cam 1.7kg cu toate electronicele în mațe (motor, baterie, ESC, receptor, servo) și mai mult de jumate de kil nu se mai adaugă cu suprastructura și restul pieselor, rezultă că sunt lipsă la apel vreo 2 kile de lest. Care lest, trebuie distribuit uniform ca să se mențină poziția normală de navigare. Ca să verific asta, ar trebui să-l pun pe apă. Ca să-l pun pe apă, ar trebui să-l etanșez și pe afară. Ca să fac asta, ar trebui să montez puntea...Și ne întoarcem de unde am plecat.
Moment la care am mai făcut o excursie la Dragon, și am luat niște plumbi de pescuit. Câte 6 bucăți, de niște grame. În urma probei de cântar de acasă, am aflat ca am 1.7kg în bucăți de plumb. Pe care ar trebui să le distribui cât mai uniform în carenă ca să nu încurce și să țină nava unde trebuie. Dar dacă le pun pe astea, o sa am de șlefuit la carenă cu două kile de plumb în ea...
Și cam așa...Aparent, construcția mea e la stadiul de oul sau găina și fraza definitorie ar fi că indiferent ce vrei să faci, altceva trebuie facut înainte. Chestiile pe care le pot face sunt mici, și nu ajută mai deloc la progresul lucrării. Sigur, am făcut structura de bază a cabinei. Dar ca să continui, trebuie să am puntea pe poziție, pentru că am nevoie de repere finale de acolo. Ca să pun puntea pe poziție, am zis deja câte alte chestii ar trebui să fie finalizate.
Pe moment, se pare ca singurul mod în care pot progresa e cam ca ieșitul din zăpadă cu mașina, prin mișcările înainte-înapoi. Durează, e plicticos, demoralizant, și nu ai nici măcar o clipă senzația că avansezi. După multe ore de efort, constați că te-ai mișcat...doi metri? Și mai e o chestie: sigur, la Dragon găsești o grămadă de chestii ieftine și satisfăcător de bune, da' ajungi să conduci 70 sau 75 de km ca să iei ce? Trei șaibe și patru piulițe? Dai 20dhs pe benzină ca să cumperi chestii de 2 dhs. Tocmai mi-am dat seama că am fost aseară la Dragon și am luat plumbii, dar ar fi trebuit să iau și 4 piulițe fluture M4,  ca să le folosesc la ajustarea poziției motorului pe sub suport. Cel mai probabil nenea ăla mi le dă degeaba sau o să-mi ceară 1dhs așa simbolic. Pentru asta, consum 5 litri de benzină și petrec o oră pe drum...Deprimant.
Dar cum ziceam, văicăritul nu ajută la nimic, și dacă stai o mie de ani să iei o decizie nu reușești sa termini prea multe. Așa că am lăsat de-o parte teoriile și m-am apucat de chituit:

Sigur, mai e destul până departe (între timp am constatat că șmirghelul pe care îl am eu se înfundă al naibii de repede și trebuie să-mi iau o unealtă de-aia dedicată pentru ținut șmirghelul la locul lui) dar o sa iasă.
Și ca idee, cam așa sunt mațele înăuntru:



Sigur, nimic nu e finalizat, dar motorul, bateria și servo-ul au deja locațiile stabilite, iar modulele electronice o sa le montez după ce pun puntea pe poziție.
Have fun până data viitoare!

joi, 18 iunie 2015

Episodul 92. It's all about timing

Cuvânt înainte: 
Mă, locuiesc în clădirea asta de 7-8 luni. Probabil clădirea e dată în folosință cam de un an, poate un an jumate. Desigur că în anul ăsta, e prima oară când se spală geamurile. În caz că vă întrebați, sticlăria e făcută cu perete cortină, geamurile se deschid doar 30cm (maxim) în foarfecă inversă (baza se depărtează spre exterior) așa că nu se pot spăla geamurile din casă. Trebuiesc spălate de afară, din gondolă suspendată de acoperiș. Ceea ce înseamnă să activitatea se întâmplă când dă Domnu' sau își aduce aminte cineva. Minunea cea minunată s-a întâmplat acum vreo 5 zile, când au pus afiș în lift că e programat spălatul geamurilor pe exterior, începând cu data de. Data respectivă e de vreo 4 zile, și la ora 7 când plecam de obicei spre servici, nimeni nu mișca nimic. La întoarcere se observau schimbări, se vedeau geamuri curate și alături de ele unele cu ditamai stratul de praf, deci e clar că ceva se întâmpla între ora 7 și ora 3 când veneam eu acasă. Ceea ce e foarte mișto, că vezi numai rezultatele, nu te împiedici și de procesul în sine. Just like magic.

Deci, cică a început Ramadanul. Asta înseamnă că la servici nu mai mănânc/beau nimic, din politețe față de colegii care țin postul.
Înainte (2006-2011 adică) nu era aceeași treabă, dar înainte aveam biroul (as in office) meu, nu doar un birou (desk) într-o cameră pe care o împart cu 10 alți colegi. (Meh, drăgălașa limbă română în care nu ai cuvinte separate pentru noțiuni înrudite). Prin urmare, nu era nici o problemă să închid ușa biroului când îmi beam cafeaua și îmi mâncam sandvișurile, și toată lumea știa de ce e ușa închisă (în restul timpului stătea larg deschisa, ca să arate ce tip primitor și prietenos sunt.
Acuma, din ăștia 10 colegi, 8 sunt musulmani. Ieri am discutat nițel cu (unii din) ei, și mi-am exprimat îngrijorarea. Meh, nu-i bai să nu beau apă, nu-i bai să renunț la sandviș. La o adică, programul de lucru se termină și el la 12 (că la 14:30 era deja PREA MULT :lol: ), din ce slăbi am, așa că nu-i chiar mare bai. 
Da' băi fraților, ce mă fac de CAFEA!? Lichidul dătător de viață, OZN-ul salvator!
Mohamed a zis că oricum am termosul meu cel mic, pot să beau în mașină. Am zis că mi se pare destul de aiurea să mă duc la mașină ca sa beau cafea, ca liceenii care fumau în budă, așa că o să încerc să beau acasă. Prin urmare, am purces la planificat.
Deci, începem programul cu jumate de oră mai devreme, așa că mutăm alarma cu jumate de oră mai devreme și totul e rezolvat. Pline de speranțe, m-am băgat io aseară în pat, șiiiii.....
Undeva în zori mă trezește un huruit și lovituri în geam. Băi, sunt la etajul 6 într-o clădire cu ditamai parterul (cred că are 6 metri)!  WTF!?!? Mă uit pe geam, aburit tot. Crăcănez geamul, se vedea ceva ceață, dar până acum nu se aburiseră așa complet geamurile. Gânditul merge greu de tot când mă trezesc brusc și după insuficient somn, așa că am ridicat din umeri, meh, whatever. Intru la duș și aud iar bubuit, de data asta ca și cum cineva mi-ar fi închis geamul. What?
Well, azi băieții s-au decis să pornească treaba dis de morning. Evident, geamul meu deschis îi încurca. Nu putem decât specula asupra motivelor pentru care la ora 5:30 azi dimineață, băjeții erau deja în gondolă și dădeau cu Kärcherul pe geamuri. Probabil, din cauza Ramadanului. Sau...Because fuck sleep. Because why not? We're not sleeping anyway, so why would you?

Prin urmare, era să pun cafeaua în cana de fiert în loc de presă, și oricum n-am reușit să beau prea mult din ea, că eram jumate mort de somn. Încă sunt buimac și resimt lipsa cofeinei. Și e doar prima zi...

duminică, 7 iunie 2015

Episodul 91. Car derping

Pentru că urmează ceva vacanță, am zis să încerc să rezolv cu portiera aia zgâriată cât sunt plecat. Ideea de bază era să repare mașina cât sunt în concediu, s-o trimită apoi în showroom în parcarea de acolo, și apoi eu s-o iau de acolo la întoarcere.
În sprijinul logistic al acestei intreprinderi, am tras o tură pe la service-ul de caroserii, tot acolo unde am dus-o și pe Syyara Bedah când s-a oprit motociclistul ăla în ea. Șiiii, m-am desumflat la fel de iute cum m-am dus. Respectiv, cică o să mă coste vreo 3000dhs povestea (WTF!!??), pentru că nu pot vopsi numai fața de ușă ca să poată să "piardă" culoarea și să nu se observe diferența dintre panoul proaspăt vopsit și restul caroseriei.
Acuma, știu că tovarășul respectiv vrea să-și facă de lucru. La o adică, pentru asta există The Walking ATM, nu? Totuși, a fost suficient de cinstit (sau o fi simțit că la banii ăia nici vorbă să fac treaba) și mi-a zis să mă duc la poliție și să iau autorizație de reparație, ca să se rezolve pe asigurare.
Am trecut și pe la Abdullah, și nu am căpătat răspunsuri foarte plăcute urechii mele. Respectiv, nu aduce nimeni mașina pe roțile ei de la service-ul de caroserii (care e undeva la mama naibii pe lângă aeroport - DXB) până la showroom pe SZR. Transportul se asigură doar între unitățile service, în cazul în care după reparațiile la caroserie urmează reparații mecanice. Apoi, trebuie adusă pe platformă, și aia costă destui bani. Nu își asumă nimeni riscul sa trebuiască să-ți spună "Știi masina pe care ai lăsat-o la noi la reparat pentru două zgârieturi? Ei, e daună totală! Ghinion!"
Deja cu asta mi-a cam luat vântul din pânze, și situația nu e pe cale de îmbunătățire. Am încercat ieri să trec pe la stația de poliție ca să încerc să iau adeverința pentru reparație, dar n-am reușit să găsesc intrarea :( Știam de una dintre intrări, dar era doar pentru mașinile lor. Oricum, ideea e că nu m-am mai dus și...
Aparent, am avut noroc. Pentru că cică dacă m-aș fi dus singur, mi-ar fi luat permisul pentru niște timp ca să verifice că nu am lovit eu pe nimeni. Nu că ar fi problemă, că îți dă la schimb o dovadă, dar apoi trebuie să te duci să-ți recuperezi permisul, că nu ți-l aduce nimeni acasă. Cel puțin, așa îmi zic colegii. E posibil ca experiențele lor să fie totuși diferite și chiar aia să fie procedura în caz de zgârieturi pe bare sau pe uși, care ar putea fi inclusiv rezultatul propriilor prostii. La mine e evident că "rănile" sunt ca urmare a unei agresiuni unilaterale, și nu reciprocitate. Da' în fine, cel mai probabil o să mă gândesc din nou la situația asta și ce fel vreau s-o rezolv. Un aspect e că nu-mi convine să CHEM poliția pentru treaba asta, chiar dacă 90% șansele sunt să fiu instruit să mă prezint la una dintre stațiile de poliție din apropiere (Al Barsha sau Jebel Ali). Al doilea aspect e că nu sunt foarte liniștit să las masina o lună de zile în service. A treia ar fi că nu-mi convine prea tare metoda de recuperare a mașinii de la service. Probabil aș reuși să iau un taxi dimineață până la servici (la poartă adică, și să mă ia Mohamed de acolo până la birou) și apoi să mă ducă la sfârșitul programului la service. Dar la momentul respectiv, masina mea ar fi stat deja o lună în soare la ei, fără să fie mișcată sau adăpostită. Ceea ce nu mai e deloc convenabil.
Pe de altă parte, dacă fac mișcarea când sunt aici, o să am niște zile cu mașină de închiriat, ceea ce presupune costuri și hârtii, că iar trebuie să mă duc la poartă să înregistrez mașina, ca să pot intra în centrală cu ea.
Una peste alta, la poliție tot trebuie să apelez, că altfel mașina așa rămâne pe vecie (sau până la vânzare, moment la care valoarea reparației o sa fie un procent foarte important din valoarea reziduală a mașinii, deci no-no) dar mai trebuie să analizez metodele de recuperare după ce o termină de lucrat.
Din nefericire, îmi cam stă pe retină sărăcuța ușa aia bulită în trei feluri diferite. Așa încât, ceva trebuie făcut. Rămâne doar de stabilit ce, cum și când.
Whow, încă un post în care am plecat de la trei întrebări și după o pagină de dezbătut problema, am ajuns înapoi de unde am plecat...

vineri, 5 iunie 2015

Derp’s Hobby, part 3.1



Asta pentru că partea 3 era cazul să fie vaporașul (RB25) pe care l-am început și l-am abandonat în Indonezia.
Ca o notă, textul a fost scris în xșpe mii de etape, deci iarăși referirile la "azi", "zilele astea" etc sunt complet aleatoare și nu mai au nimic de-a face cu data la care citiți (hehe, îmi place optimismul ăsta) chestiile astea.

Cum ziceam data trecută (acum vreo 5 luni adică), am cumpărat un kit mișto de la Billings Boats. Mai ziceam că o să mă apuc efectiv de lucru după ce vin fetele să-mi aducă sculele și alte minunății, da’ cred că m-am pripit. E drept, nu pot face mare lucru, dar sigur mă apuc de câte ceva activități conexe. Cu alte cuvinte, ia să încep să-mi utilez „atelierul”. După o vizită la ikea, am revenit cu două rafturi din lemn de pin. Unul din ele va deveni placa de construcție, celălalt va deveni suportul pentru îndoit baghete.
De la Dragon Mart am revenit cu scula de polizat/așchiat. Asta a fost o achiziție grozavă, deși nu e cine știe ce grozăvie ca și sculă.


Am văzut și niște menghine, dar erau prea mari pentru ce mi-ar trebui mie. În schimb ACE avea ceva exact pe măsură, și cu prindere cu clemă, nu cu șuruburi. Aveau la un moment dat, ca dup-aia au dispărut, că doar nu era sa stea să mă aștepte pe mine.
* între timp au adus din nou, s-au terminat din nou, au adus iar, etc., doar ca am renunțat la idee, cel puțin pe moment.
Multe vizite mai târziu, și după nenumărate răzgândiri, mi-am mai cumpărat câte unele, am mai improvizat altele, și târâș-grăbiș, m-am apucat de lucru. Din nefericire, sufăr de o boală groaznică pentru modelism: n-am răbdare.
Acuma, kitul e frumos, și știu că poate ieși un model grozav din el. L-am văzut construit de multe ori deja, și poate de-asta l-am și ales. Well, nu chiar, l-am ales pentru că mi-a plăcut cum arată.
Oricum, kitul e declarat ca fiind pentru modeliști experimentați, și chestia devine oarecum de înțeles abia după ce te apuci de treabă. Instrucțiunile de montaj seamănă cu alea de la IKEA pentru un raft. Sincer, instrucțiunile de la birou au fost mult mai detaliate decât astea care au venit cu kitul de la Billings. Aparent însă ăsta e stilul lor. Kitul meu a fost nițeluș mai prăpădit, respectiv am avut două coli tăiate prost. Bine, tăietura în sine a fost ok, dar placajul era strâmb și torsionat, iar laserul nu știe s-o cotească nițel că e aici șui. Împreună cu instrucțiunile precare, și-au dat mână-n mână să-mi crească mie colesterolu’ și ficații.
Plin de avânt pionieresc, m-am apucat să construiesc scheletul. Coastele gata tăiate (nice), etrava și etamboul gata taiate (niiice), baghete între ele, nu părea foarte complicat. Ca de obicei, dacă pare simplu înseamnă c-ai uitat ceva.




Undeva p-acolo scria să folosești echer și dreptare și toate cele ca să asiguri perpendicularitea între coaste și chilă, sa nu iasă strâmb. Mdea, doar că dimensiunile indicate p-acolo erau doar orientative, așa că deși mi-am holbat ochii ca un caras auriu și mi-am strâmbat degetele ținând pe poziție echer și riglă și draci-copaci, după ce am lipit scheletul am constatat că puntea nu se potrivește neam. A urmat o repriză intensă de înjurat de morți, dumnezei, rude și zoo. Well, nu chiar repriză, mai degrabă un meci întreg. Am fost la un pas să dau cu ele de pământ, și numai zgârcenia proverbială (fuck, am dat o grămadă de bani pe el) m-au ținut în loc suficient timp cât să mă opresc din fiert.
Desigur, dacă judecam nițeluș îmi dădeam seama să potrivesc întâi puntea și apoi să lipesc, da’ na...În fine, după multe stremeri, am reușit să potrivesc cu aproximație piesele (a se citi: screw the fucker down - literally), apoi iar m-am oprit.


În mod normal, toate mațele electronice din burta unui model RC sunt oarecum stabilite de la bun început. De exemplu, elicea are o anumită formă și dimensiune, conform clasei și tipului de navă, cârma trebuie să fie și ea după modelul real, servomecanismul e dictat în mare măsură de dimensiunile navei, motorul și ESC-ul tot așa, bateria de motor și ESC, ce mai, v-ați prins deja. În mod normal, toate chestiile astea le ai la îndemână când te apuci de treabă, ca să le poți poziționa în burta navei. Well, eu nu le am. Ce am, este o mașinuță pe care am luat-o de la chinezi cu 200dhs. Asta ar trebui să-mi ofere un motoraș nu foarte puternic dar suficient, un reductor (important), stația, receptorul, servo și ESC, baterie și încărcătorul pentru ea. Desigur, piesele în sine sunt de o calitate relativă, bateria e clar subdimensionată pentru ce-mi trebuie mie, cuplul motor-ESC sunt cu semnul întrebării, și încă nu sunt sigur că o să izbutesc să ciopârțesc masinuța aia în așa fel încât să pot folosi subansamblele după cum am plănuit. Dar având în vedere că numai stația m-ar costa 200RON, motorul 100, ESC-ul 150 și așa mai departe, am zis că merită chinuiala. Am mai constatat că prietenii cu ochii oblici au și subansamble de schimb la vânzare, deci în caz de ceva ar fi posibil să înlocuiesc o eventuală mortăciune.
Dar am divagat. Ideea e că de obicei ai chestiile astea la îndemână, și te apuci de instalat suporți și componente dintr-un stadiu incipient al construcției, când nu ai multe chestii care să-ți stea în cale și poți să aliniezi cum trebuie toate axele și roțile și tot restul. Mno, la mine o să fie mama omida și Improvizatu’ SRL, în cel mai neaoș stil românesc. Țara lu’ „merge băh și-așa”. Well, mai degrabă un fel de „din kkt bici, să și pocnească, dar să nu stropească și să și miroasă a trandafiri”. Desigur, cu un buget pe măsură te poți aștepta și la rezultatele respective.
Mă uitam cu jind pe forumuri de-astea de prin afară. USA, mai precis. Bine, cum sunt și eu p-acolo înseamnă că nu e restricționat, dar cea mai mare parte a modeliștilor sunt din US. Ei, tot citind eu p-acolo, am constatat că oamenii lucrează în stil mare. La propriu. Toate modelele pe care le fac tipii ăia sunt imense, în jur de 1 metru și uneori și mai mult. Drept urmare, multe din piesele componente au dimensiuni pe măsură. Una e să ai de făcut o barcă de salvare de 2cm, alta e să o faci de 8cm. Sigur că la 8 cm poți să pui mai multe detalii, vopsite pe bucăți, etc. Sunt și la noi tipi care lucrează la asemenea nivel de detaliu și la scări mici. Dar pe ăia îi numeri pe degetele de la o mână oricum.
Un alt aspect pe care l-am remarcat la colegii americani este faptul că le place să lucreze în rășină și fibră de sticlă. Cumpără corpul navei gata făcut, apoi se distrează cu detaliile de pe punte și din cabine. Uneori mă gândesc că e un fel de trișare, dar pe de altă parte e și un mod de a progresa. La o adică, nu mai pierd timpul cu niște treburi de rutină, mari consumatoare de timp, dar care sunt cam la fel la fiecare model pe care îl faci (de exemplu, majoritatea remorcherelor au același tip de corp, dictat în principal de funcționalitate și de condițiile de utilizare) și te concentrezi pe detaliile de realism ale navei respective. Cârligul de remorcare este de multe ori complet funcțional, macarale care se mișcă, radare mobile, camera de comandă mobilată, etc. Când văd ce detalii pot realiza tipii ăia, mă cuprinde disperarea. Mi-e pur si simplu clar că n-o să ajung la un asemenea nivel de performanță în viața asta. Sigur, pot mereu să caut scuze. Uneori chiar sunt (sau par) îndreptățite. Citesc de multe ori chestii gen „am cumpărat de la X-models un set de sjghklhg, pe care le-am modificat la mașina CNC, mi-am printat pe vinil audoadeziv etichetele x și y și uite ce mișto a ieșit chestia!”
Sigur, a ieșit super mișto, e adevărat, da’ aia înseamnă imprimantă capabilă să printeze pe folie specială, folie specială, softuri dedicate, mașină CNC la dispoziție, micro strung de precizie, magazine cu accesorii la o azvârlitură de băț, etc. O grămadă de utilaje și spațiu, dedicate exclusiv chestiei ăsteia.
Eh, m-am plâns destul și nici măcar nu ajută la ceva. La o adică, mi-a zis cineva odată că sunt maestrul improvizațiilor, așa că ar trebui să îmi apăr titlul...
Pe moment, drăgălașul de vaporaș e în așteptare. Mai am de pus cam jumătate din baghete, dar e destul de complicat. Formele sunt foarte frumoase, dar absolut ucigașe de acoperit cu baghete. La ultimele 2 perechi de baghete (de până acum, adică – asta de muuuult de tot) am stat mai mult decât la toate celelalte 10 de până acum, numai făcând probe și încercări ca să găsesc liniile care trebuie. Și nu sunt nici la jumătatea drumului. Chiar remarcase unul dintre americani la ei pe forum că e surprinzător ca nu a făcut nimeni matriță pentru corpul navei ăsteia, la ce forme frumoase dar păcătoase are.
Încă o lună de lucru s-a dus, și eu tot n-am terminat cu baghetitul la corpul navei. Încă nu am desfăcut mașinuța ca să-i folosesc mațele, încă nu m-am interesat cum se cuvinte de fibră de sticlă. Mai e o grămadă de muncă, da’ îi dau eu de cap până la urmă.
****

Deci nu mai știu când am scris chestiile astea. Probabil undeva la începutul lui aprilie, ceea ce înseamnă că am estimat foarte optimist atât ritmul de lucru cât și cheful și timpul alocat. Asta pentru că e 5 iunie și abia azi am lipit ultimele baghete.
Nu sunt foarte nemulțumit de cum a ieșit. Sigur, mereu e loc de mai bine. Având însă în vedere că e prima oară, îmi dau notă de trecere. La următorul (hehe, iarăși optimismul ăsta...) o să mă pricep mai bine.
Acuma, din episoadele trecute: 
Au fost destule probleme de rezolvat. Curburile sunt foarte păcătos de urmărit cu baghete drepte, iar în unele locuri nici nu am îndrăznit să mă apropii. Așa că am folosit blocuri de balsa, pe care le-am șlefuit la dimensiune. Nu vă zic cât amar de praf am înghitit cu ocazia respectivă și câta mizeria s-a făcut în jurul mesei de lucru.


Cu destul chin am reușit să dau găurile pentru tuburile axelor de la elice și de la cârmă. Având în vedere că nu a existat alt ghidaj decât ochiometrul, sunt foarte mulțumit de rezultat:


Am mai lărgit găurile, încă niște chiu și vai, dar până la urmă am reușit să fixez tuburile pe poziție cu clei epoxy.

Ăsta de la cârmă e nițel cam lung, o să-l scurtez la față după ce termin cu finisarea corpului. Care corp, într-un stadiu intermediar, arată nu chiar rău:


Sigur, partea dificilă a urmat dup-aia, dar până la urmă și la coada cozii, cică i-am dat de capăt:


Și uite-așa, la aproape 4 luni de la începutul lucrului, am ajuns la stadiul de la care de obicei colegii americani...pornesc.

Urmează prima etapă de șlefuire a corpului, apoi etanșare pe interior și sigilarea lemnului cu lac, apoi chituire, etc. Mult, foarte mult. Dar e fun, mai ales când iese.
Keep close...

joi, 4 iunie 2015

Episodul 90. Două fețe

Ar trebui să mai șterg praful. Și pe-aici, și pe-acasă.
Desigur, expresia „ar trebui” nu-și are locul în relația cu scrisul p-aici. Aici nu trebuie să scriu. Aici pot să stau bine mersi jumate de an fără să scriu o literă sau să nu mai scriu deloc ever, și nimeni nu o să clipească. Cel mai probabil nici n-o să bage de seamă.
Da’ pentru că am început, mă ridic de propriile bretele și încerc să continui. Dădusem pe feisbuci like la o poză pe tema asta. De foarte multe ori am început să scriu ceva, apoi când a venit momentul să dau save/publish, pur și simplu mi s-a părut inutil. Nici de data asta nu e foarte diferit, pentru că mi se pare inutil. Probabil discuția lungă pe care am avut-o cu Manowar după ce a închis Opencube a avut mai mult efect decât aș fi vrut, poate și unele discuții de pe forum m-au împins și mai în mine.
Trec printr-o perioadă în care mă întreb din ce în ce mai des ce rost au toate chestiile din  jur (în special interacțiunile cu restul lumii), și nu prea reușesc să mai găsesc bucurie în nimic. Nu am stare, nu am răbdare să fac nimic. Acasă abia aștept să plec la servici numai ca să ajung în altă parte, la servici abia aștept să se facă timpul să plec acasă. Iar acasă din nou, aștept să se facă seară, să dorm, în speranța că noua zi va aduce ceva nou. Ceva care să-mi ridice moralul sau să mă scoată din apatie. Desigur, nu se întâmplă nimic de felul ăsta, așa că ciclul se reia și fiecare zi pare o copie mai mult sau mai puțin fidelă a celei de dinaintea ei. Bine, e nițel tâmpit să nu faci nimic diferit și să speri la rezultate diferite, da' încă nu vreau să dezbat chestiunea.
Am fost la Tony Roma’s să mănânc o friptură, în ideea că e oarecum plăcut când îți pregătește altcineva masa și nu trebuie nici să speli vasele dup-aia. Din nefericire am cerut-o „medium” și mi-a adus-o „rare”. N-a fost rea, dar nu a fost ce vroiam să fie. Așa că am decis să nu mai calc pe-acolo prea curând. Am mai mâncat o pizza la „Express’, fostă „Marzano”. Romana con salmone afumicato era (used to be) pizza albă. Acum pun sos de roșii pe ea, și nici asta nu mai e ce speram să fie. Așa că pas și la asta.
De fapt, am constatat că par cumva prins în ceea ce eu numesc „capcana copilăriei”. Ții minte cutare sau cutare situație din copilărie, de care îți amintești clar că îți făcea enorm de multă plăcere, fie ea o prăjitură care avea un gust special, sau un film pe care l-ai văzut și era să crăpi de plăcere de mișto ce era, și ia să-l văd din nou, pak torrentul șiiiiii...
Epic fail. La ASTA mă uitam eu cu ochii holbați și salivam? Porcăria asta o înghițeam cu trei guri dacă se putea? Privite cu ochi și experiență de adult și peste mulți, mulți ani de la primul contact, multe din plăcerile copilăriei par complet tâmpite. Ne schimbăm, și cel mai probabil refuzăm să acceptam asta. Undeva în mintea noastră, dorim lucrurile sa rămână la fel. Probabil e fuga de răspundere, refugiul către un timp în care singurele griji erau notele la școală (dacă îți păsa și de alea) și să nu întârzii prea mult afară dupa ora la care trebuia să fii în casă. Restul erau „acolo” by magic. Desigur, 99.9% din magic era de fapt munca părinților, da’ de ce i-ar păsa de așa ceva unui copil? Cel mai probabil nu lumea se schimbă în sine, ci mai mult percepția noastră asupra ei (~ © Manowar).
Whatever, back to present days.
Imaginea mea despre Dubai probabil a rămas nițel „arsă” în circuite de acum 5 ani. Iar în orașul ăsta, 5 ani e mult. Foarte mult. Nu e vorba de modificările de infrastructură, deși și alea contează. Locuiam în altă zonă a orașului, ajungeam mult mai des în alte părți ale orașului. Forța care mă ducea într-o parte sau alta era totuși cam aceeași: evitarea traficului. Stăteam în partea de nord a orașului, așa că pe după-amiază era destul de simplu de mers spre sud. Erai contra valului de navetiști spre Sharjah. Acum...sunt pe direcție, așa că nu mă mai atrage așa ușor ideea să pornesc în direcția aia. Obișnuiam să mă duc foarte des în Festival City. Uneori era destul de complicat de găsit parcare. Acum, parcarea e aproape goală, pentru că cel puțin jumătate din mall este închisă pentru reamenajări și extindere, promenada e închisă complet, nu mai e nimic de facut acolo. Nu mai poți să te plimbi, nu mai poți să mănânci la o terasă, nici la market nu prea are sens să te duci, că nu găsești nici pe departe diversitatea din MoE.
În Festival City deja au deschis atriul cel mare, care o să fie zona restaurantelor. De jur împrejur, pe 3 niveluri, restaurante și terase. Deci o să fie ok. Când o să fie. Pe moment e doar o sală imensă și goală și inutilă. Well, când o să fie?
Același lucru și la MoE. Adaugă o cupolă nouă, 2000 de locuri de parcare, terase, restaurante. Când o să fie gata, o să fie mișto. Când?
Dubai Mall are și el o aripă în extindere, lângă intrarea spre Burj Khalifa. Construiesc un atrium nou, și ăla plin de restaurante și terase cu vedere spre fântâni. Având în vedere că la TGI și Madeleine Café e mereu aglomerat, pare o investiție solidă. Restaurantele alea n-or să duca lipsă de clienți, când or să deschidă. Când?
Aștept cu nerăbdare să fie gata și Opera District, tot în Downtown. Nu sunt mare fan de operă, dar probabil la ceva concert de muzică clasică tot m-aș duce. Măcar ca să văd sala. Primul pas e făcut, am pantaloni buni pentru asta. Mai trebuie cămașa, cravata, sacou și pantofi. Almost there...Până e gata opera, am timp și eu să fac rost de astea. O să fie deosebit, când o să fie gata. Când?
În câțiva ani, probabil. Doi, poate? Ideea e să ai răbdare dar n-am, și între timp traficul e din ce în ce mai greoi. Îmi amintește de perioada din 2007, începutul lui 2008, când aveai sanse să faci și 2 ore pe drum dacă plecai de la servici la ora nepotrivită. Mașini multe, șoferi noi și nepricepuți. Cumva, mi se pare că am parte de toate părțile nașpa, fără părțile mișto. S-au înmultit nesimțiții de pe șosele ceva de speriat. Sau poate din cauză că e traficul greu, îi bagi de seamă mult mai ușor. Când înaintezi cu 10 - 15 km/h ai timp sa te uiți în toate părțile și să vezi ce fac. Cu toții vrem să ajungem acasă mai repede, dar în mintea mea asta nu înseamnă să ne batem joc de unii de ceilalți. Ceea ce mă aduce înapoi la nesimțiți. Ăia care îți taie fața ca să nu stea la coadă la un exit de pe autostradă, ăia care merg cu aceeași viteză pe 4 benzi și cu 10km/h sub viteza maximă, ăia care se înfig în portbagajul tău și mai au nițel de se urcă pe tine ca după ce le-ai facut loc să meargă mai încet decât mergeai tu, ăia care parchează ca niște vite încălțate, toate tipurile de nesimțiți sunt pe drumuri. Din nefericire, nu numai acolo. Am două lovituri noi în ușa stânga spate (în plus față de zgârietură), cel mai probabil făcute printr-o parcare de mall, cu colțul caruciorului de cumpărături. Una din ele e nașpa rău, vopsea sărită și tablă înfundată, probabil făcută cu partea de metal neprotejată a căruciorului. Cealaltă e doar tabla înfundată, deci presupun că a fost colțul mânerului de plastic. Urăsc nesimțiții din tot sufletul, i-aș trage pe roată fără nici o remușcare. Dar sunt mulți și anonimi și nu ai nici o șansă să te lupți cu ei și să câștigi. Chiar dacă ești mai bun ca ei, te copleșesc numeric.
E cald. Cald rău, adică. Desigur, nu e nici o surpriză că vara în Dubai e cald. Captain Obvious much? Partea nașpa e că mă pleoștește de numa’. Transpir instant de la ușa biroului până la mașină. 15 – 20 de metri? Dar când la 7 dimineața sunt deja 33.5°C, nu te poți astepta la răcoare la ora 3 după-amiaza. Din păcate, asta înseamnă că și ziua de plajă se mai scurtează. Marea se încălzește și nu mă mai răcorește destul, apa de băut se încălzește imeditat în geantă și o beau clocită cel puțin jumate din ea, plus foamea... O să încerc să iau sticle de apă de jumate de litru, de la frigider, în gentuță de-aia termoizolantă. Poate așa reușesc să stau mai mult pe plajă, deși nici asta nu-mi mai place. Revenind la ideea cu trăitul în trecut, probabil atunci era mișto de mers la plajă pentru că era trupa. Aveam cu cine schimba o vorbă, sau măcar pe cine asculta, dacă nu participam activ la discuție. Acum...Cel mult Mișa și din când în când Marian. Dar diferențele sunt mari, și conversația trenează sau se duce către subiecte care nu mă interesează deloc (de exemplu, politică și politicieni. Din România). Aș fi ceva mai interesat (dar nu cu mult totuși) să discut chestii legate de politicile locale, dar și ăsta e un subiect delicat. Și dată fiind poziția expaților aici, e desigur inutil. Inutilitatea oricărei atitudini diferite de trendul normal pare să fie ideea generală.
Citesc aproape zilnic ziarele locale (versiunea online). Bine, „citesc” e mult spus. Le frunzăresc, pentru că de cele mai multe ori nu e nimic de citit. Din când în când, mă enervez. A fost un articol legat de vremea rea și cum ar trebui să conduci. În poza exemplificatoare, era o motocicletă, o mașină oarecare și un taxi. Desigur, taxiul era fără lumini. Am comentat aspectul respectiv, ca să constat apoi că nu a apărut. Nimeni nu vrea să audă că nu se pricep și le lipsește bunul simț elementar în cele mai multe situații.
Și chestiile astea te seacă. E clar că o oarece doză de ipocrizie o să existe oriunde, dar aici problema capătă dimensiuni noi. Indiferent de subiect, există realitatea în sine și versiunea oficială a ei. Uneori, diferențele sunt doar de nuanță. Alteori, te întrebi în ce lume trăiesc ăia care scriu tâmpeniile alea oficiale, și aici e buba. Nu de alta, dar e suficient să te uiți în jur ca să-ți dai seama cât de unilateral și părtinitor e prezentată problema. Și desigur, nimeni nu vrea să facă public altceva decât versiunea oficială, chiar și atunci când contravine bunului simț și normalității. În plus, e periculos pentru sănătate să exprimi păreri neconforme, pentru că deși nu ne convine situația, ne convin salariile și alte chestii. La o adică, nu e ca și cum am avea drept de vot p-aici. Iar dacă ei se complac să fie mințiți, e nițel treaba lor. Deranjant e când ești luat de fraier, dar de la un moment dat începi să te imunizezi și la asta.
DEWA e o companie foarte plină de ea. Sunt cei mai cei din toate cele, excelență și prestigiu și dracu mai știe ce alte găselnițe de publicitate. De exemplu, când deschizi computerul te întâmpină un mesaj înălțător „Because of people like YOU we deliver!”. Ok, sunt sigur ca așa e. Da’ rămâne un mister pentru ce e nevoie de un departament de personal care ocupă o jumate de etaj în sediul central, dacă pentru orice rahat tot trebuie să te ocupi singur și orice corespondență cu ei trebuie să facă cel puțin 3 drumuri dus întors pentru că nu sunt în stare nici macar să ofere un set clar de instrucțiuni. După toate astea, vine faza cu o grămadă de drepturi și alocații care există (cel puțin în teorie), dar de care nu știe nimeni pentru că nu le fac publice. Dacă îi întrebi direct despre o chestie, o să răspundă în doi peri, insuficient sau evaziv. Și desigur nu ți se dă nimic în scris, așa că oricum nu poți să-i contrazici (nu există așa ceva, nu am zis noi asta) sau să fii sigur că nu te mint din pură mizerie umană. Trebuie să știi de chestia respectivă ca să știi ce trebuie să întrebi, altfel e la nivel de „dacă n-ai întrebat, de-aia nu ți-a zis nimeni”. Ceea ce e de rahat, deși probabil așa fac toți. Chestia devine circulară. Dacă știi atât de multe amănunte încât sa știi ce sa întrebi, probabil faci parte dintre ei și atunci nu ai nevoie să întrebi. Iar apoi vine chestionarul cu „Employee satisfaction – because your oppinion matters!”, care pune frumos cireașa pe tort. Se laudă cu tot soiul de „smart initiatives” „leading inovation” „aproach to future” dar computerele noastre sunt entry levels din 2003, softurile dedicate nu suportă ultimele versiuni de browsere și până și pagina principală e făcută să fie afișată corect pe rezoluții mai mari decât ce suportă toate monitoarele din dotarea noastră. Dar hey, suntem cei mai tari și părerea ta contează! Mmmmyeah, right!
Fiecare instituție are rețele de baze de date, dar toți suferă cronic de boala arăbească a șefiei, și prin urmare se poartă ca si cum niciunii din ei n-ar fi auzit de ăilalții. Și toți te pun pe drumuri în diverse colțuri ale orașului și desigur trebuie să plătești comisioane de orice, și tot restul. Cea mai mare parte a vieții orașului e dedicată activitătilor de recuperare în proporție cât mai mare a banilor pe care ți i-au dat. Foamea de bani domină totul, și e cumva de înțeles. Ce este mai greu de înteles, este refuzul de a accepta pe față chestiunea în sine. Colegul meu trebuie să refacă vizele de rezidență pentru familia lui, pentru că au depășit cele 6 luni în afara țării. Nu e vorba numai de cei 1500$ pe care îi are de cheltuit, cât e vorba de alergătura complet inutilă pentru depunerea a încă unui set de hârtii peste tot, când e clar că totul e doar o chestiune birocratică. Asta era și părerea lui. "Sunt de acord să plătesc, am depășit termenul, asta e, regula e regulă. Dar nu mă pune să alerg de nebun în cinci colturi ale orașului și să pierd și 3 zile cu toate hârtiile! Ia-mi banii și gata!"

Și pentru că am menționat partea cu foamea...
Am făcut greșeala să-mi iau cântar de baie, și ca să-l parafrazez pe MO, „FOCĂ, adă cântaru’ să-l deprim pe fraier!”. De parcă nu eram destul de pleoștit și fără.
Deci 96 de kile de prea mult. Sunt cel puțin vreo 10 kile acolo care n-au ce cauta. Probabil după unele calculații ar fi char 20 de kile în plus. Ceea ce e enorm. Bine, nu cred că am șanse să ajung sub 80 de kile în restul vieții, da’ nici nu sunt sigur că-mi doresc. Da’ 85 ar fi un punct bun, sau cel puțin așa cred. Ce mă întristează și mai tare este faptul ca am plecat de acasă (acum 7 luni) cu 90. Și oricât aș vrea sa mă ascund după erorile de măsurare între cele două cântare, nasturii de la cămăși nu i-a mutat nimeni.
Din nefericire, intervine iarăși lenea și plictisul. Am fost de câteva ori la sala de gimnastică de la etajul 15. Am mers pe bandă vreo 9 km de fiecare dată, la pas destul de vioi. Din păcate, amețesc. Nu cred ca de efort, cât din cauza mersului pe loc. Nu am simțit probleme majore la musculatură, am transpirat de-am rupt, dar amețeala e mereu acolo. O să încerc și bicicleta, poate la aia nu amețesc. În plus, e fucking boring!!! Singur în camera aia, mergi în gol ca o mașinărie inutilă, privind la nimic. Orice chestiune făcută de unul singur, sucks big time.
Ar trebui să încerc și mașina Nautilus cu greutăți, dar nu știu precis cum se folosește. Sunt niște desene, dar nu foarte concludente. Și era bun un instructor, cineva care să-ți spună ce să faci, ce să NU faci, cât să faci, în ce ordine și de câte ori. Nu aș vrea să mă apuc de nebun și să-mi bulesc ceva la partea lombară numai pentru că nu a fost cineva care să-mi spună chestii. Sau să mă obișnuiesc să fac ceva prost/greșit pentru că nu mi-a arătat nimeni cum se face corect, așa cum mi s-a întâmplat cu înotatul.
Până acum, am reușit să reduc pâinea la o felie pe zi. Desigur, mi-e tot timpul foame și tentația de a da iama în frigider e imensă. Până acum mi-a ieșit. Din păcate, e clar ca fără un program serios de efort fizic n-o să reușesc altceva decât să-mi fac praf stomacul, ceea ce nu mi se pare cine stie ce câștig.
Pe de altă parte, măcar nu mă mint singur că sunt frumos și ne-gras și nu am nevoie de nimic, și poate în timp o să reușesc și să dau jos kilele în plus.



marți, 21 aprilie 2015

Episodul 89. Cui îi pasă?

Ăsta e un post de-ăla fără cap și fără coadă, scris la plictiseală și frustrare.
În mod normal, comunitățile on-line sunt ok. Faci câțiva prieteni, discuți cu unii și alții, găsești ceva oameni cu pasiuni comune, dacă ai o problemă de multe ori poți căpăta un sfat bunicel.
Desigur, nu tot timpul lucrurile sunt roz-bombon. Și nu mereu cei care vin cu sfaturi știu ce vorbesc, ci doar vor sa se bage în seamă. Uneori, cineva care părea destul de ok bagă o petardă și-ți fute tot wa-ul. Era un topic despre Dubai, și cea mai mare parte a discuțiilor era canalizată spre nenorocirile de vouchere. Care vouchere invariabil duc discuția spre „îți permiți sau nu să mergi în Dubai”, „câți bani îți trebuie pentru o vacanță reușită”, etc. Discuția se mai încinge uneori, și na, de data aia s-a încins nițel mai tare. Ei, un tip de acolo a făcut niște afirmații foarte generalizate, bazate pe insuficiente cunoștințe, dar...
Probabil dacă se mărginea numai la asta, treceam cu vederea ceva mai ușor. Da’ l-a mâncat în fund să scrie ceva de genul „știu perfect care e situația”, în condițiile în care a fost o singură dată în Dubai, cel puțin 2 dintre afirmațiile din spatele declarației respective erau false, iar a treia cam ipocrită. A urmat un moment de-ăla de „go Rambo on his ass” și am dat o replică pe măsură. La vreo 5 minute dup-aia, m-am calmat și mi-am dat seama că e probabil inutil. Omul și-a cerut scuze dup-aia dar tot am rămas cu un gust amar. „Nu am vrut să te jignesc”, da’ nici n-a retras nimic din afirmații. Mie scuzele de genul ăsta mi s-au părut similare cu „persoanele de față se exclud”. Adică de rahat. Dacă eram la budă și deci nu mai eram de față, intram în categoria jignită? Cum se leagă acel „nu am vrut să te jignesc” de menținerea unor afirmații vădit părtinitoare /false ? În mintea mea e o scuză de fațadă. Ori îți menții părerea (cu tot ce implică asta), ori accepți că ai dat-o-n bară (iarăși cu tot ce implica asta).
Așa că am editat postul, am șters poza atașată (care era acolo ca să dovedească gaura dintr-una dintre afirmații), am lăsat doar un rând și am anunțat că ies. La urma urmei, probabil nu ajuta la nimic (în afara orgoliului personal) faptul că aveam dreptate sau nu în subiectul respectiv.

Dilema mea e că mi-e totuși greu să renunț să mă mai duc pe-acolo. Sunt informații pe care le pot da, oameni care n-au nici o vină și ar putea folosi ajutorul pe care l-aș putea da, etc. Pe de-o parte aș vrea să-i ajut, dar pe de altă parte nu vreau să-mi iau cuvântul înapoi. Collateral damages. Am luat o decizie și ar trebui să suport consecințele. Nu că ar fi cine știe ce consecințe, dar totuși. Am constatat că îmi pasă, deși n-ar fi trebuit. Și uite așa, ajungem la întrebarea filozofică:
Oare până unde merge implicarea într-un subiect oarecare? Cât de tare ar trebui să-mi pese de părerea unor oarecare cetățeni aflați în spatele unor ecrane? Probabil e în natura umană ca ființe sociale, să căutăm acceptarea de către semeni, integrarea în comunitate. Dar până unde e normal să mergem în căutarea acestei acceptări? Și ce faci când constați (destul de brusc și cu oarece dezamăgire) că respectiva comunitate nu e (sau nu mai e) așa cum o credeai? Azi lași de la tine ceva, mâine altceva, și uite-așa ajungi un papagal politically correct, care nu mai are coaie să-și susțină o părere de teama că „cineva” o să se supere. Și pentru ce ai ajuns un preș / papagal / eunuc? Pentru o adunătură de biți? Desigur, momentul în care pui piciorul în prag este unul foarte important. Pentru că invariabil, o să aibă consecințe. Când decizi să-ți expui părerea știind clar că mulți n-or s-o accepte, e clar că urmează un gen de confruntare. Și mi se pare înțelept să analizezi (cât de cât) atent situația respectivă. La o adică, dacă se lasă cu împușcături e de preferat să fii de partea cea bună a țevii, nu?
Reacția mea instinctivă este să mă distanțez și să încerc să privesc dintr-o altă perspectivă. Poate nu e chiar cazul să arunci chiar tot pentru o chestiune ce poate fi doar de moment sau doar o neînțelegere. Desigur, nu iese mereu, că nu poți să dai reset și gata, nu mai ai nici o amintire, nici o prejudecată, nici o experiență anterioară. Alea rămân indiferent ce-ai face. Da, toată comunitatea online e doar o adunătură de 0 și 1 pe sârme, dar e tare nasol când constați că unele dintre bube lovesc foarte aproape „de casă”. Așa că te dai 3 pași în spate și încerci sa vezi tot ansamblul, poate ți-a scăpat ceva. Partea nașpa e atunci când indiferent de partea pe care sucești problema, constați că ai avut dreptate. E destul de nasol când vezi că cineva nu e chiar așa cum credeai, dar la o adică ce știi de fapt despre persoana din spatele unui nickname pe internet? Nu mare lucru. Doar frânturi pe care le lasă la vedere din când în când. Unii sunt mai impulsivi și lasă mai mult afară, alții reușesc să controleze mai mult și nu vezi decât versiunea lor oficială.
Acum ceva vreme, Manowar a publicat un articol legat de pozele de pe internet ale unei actrițe. Mi-am pus și eu o părere acolo. Desigur, fiind părerea mea, mie mi se pare că era chiar validă și interesantă și merita dezbătută, dar a trecut ignorată (complet) de restul lumii. Chestia m-a cam dezumflat la momentul respectiv. Pe de altă parte, poate ideea respectivă nu e chiar așa de grozavă pe cât o cred eu, da’ deh, era a mea...

Oare cât din noi lăsăm la vedere pentru ceilalți? Oare cât la sută din ceea ce vede restul lumii din noi, suntem NOI cu adevărat și nu doar imaginea pe care o vrem să o vadă? Desigur, merge în ambele direcții. E de presupus că majoritatea fac la fel, deci, oare cât la sută din ce vedem online din ceilalți reprezintă ceea ce sunt sau ceea ce cred ei de fapt și nu doar persoana „publică”, cea care face compromisuri pentru a rămâne integrată în societate?


Desigur n-o să știm niciodată, dar chiar dacă am ști, nu cred că ne-ar ajuta la prea multe. Cui naiba îi pasă de opiniile de pe internet? La naiba, parcă de la asta plecasem, nu-i așa?