miercuri, 30 decembrie 2015

Episodul 94. Despre citit (pe lângă Cypress)

Later Edit: deschideți linkurile cu click dreapta și open in new tab/window, că default deschide peste ăsta.
Am citit articolul lui Cypress  - (cred că ar trebui să renunț totuși să mă mai refer la Răzvan cu numele de pe OC, da' e greu. În plus, Răzvani sunt mulți, Cypress e doar el) despre snobismul unora dintre cei care citesc (sau mai degrabă se laudă c-o fac) și m-a uns pe suflet. Încă mă mai lupt cu nevoia de confirmare / apreciere din partea semenilor, și deci o chestie care coincide atât de mult cu opiniile proprii e ceva pozitiv.
Acum ceva vreme (multă) am avut o discuție cu Manowar și i-am zis că după ce citeam un articol de-al lui, îmi dădeam seama că aveam o experiență similară și aș fi putut s-o împărtășesc. Nu e foarte important acum, dar la momentul discuției țin minte că m-a surprins replica lui Manowar: "și de ce n-ai scris?” Well, n-am făcut-o pentru că nu vroiam să pară "io-te și la ăsta, clonează subiecte de pe OC”, dar între timp mi-am mai revizuit atitudinea.
Așa că na, scriu și eu nițel despre subiectul atacat de Cypress.

Mereu am avut un complex de inferioritate vis-a-vis de capacitățile mele intelectuale (probabil de-aici și nevoia de apreciere menționată mai sus, vezi - hai că nu-s chiar așa de tontălău). Vorbeam cu diverse persoane și ajungeam uneori la capitolul cărți, și eram surprins (numai nițel pe dinăuntru, că p-afară eram poker face și „da, da, e posibil”) că oamenii respectivi citeau titluri "grele”. Autori de care (uneori) auzisem, da’ nu reușisem să trec de primele pagini (când se întâmpla chiar să fi deschis vre-una din cărțile menționate ca fiind la favorite de către interlocutori). Ori nu înțelegeam despre ce e vorba în carte, ori nu mă atrăgea în nici un fel textul. Și stam pe gânduri (eu și gloata) și-mi ziceam "băi frate, probabil sunt țăran de-ăla coclit rău dacă mie îmi place să citesc Chandler și McBain și Asprin și Lawrence Block și alte asemenea, în timp ce alții citesc treburi de-astea filozofice and shit”. Mereu am fost încurcat de momentele alea când citeam ceva, știam ce înseamnă fiecare cuvânt, dar cuvintele alea totuși nu păreau să aibă nici un sens împreună, frazele nu păreau să zică nimic. WTF am I reading here?
Citeam pe forum pe la "citate preferate”, vedeam p-acolo numai filozofi și gânditori, și mă întrebam "Gizăs frate, ăștia chiar țin minte chestiile astea?"
Eu nu țin minte decât chestii gen „From 30 feet she looked great. From 10 feet, she looked like something made to be seen from 30 feet” pentru că mi se pare fun, jocul de cuvinte e mișto, și e un mod al naibii de cool de a zice "p-afară-i vopsit gardul”. Ei par să țină minte chestii de-alea înălțătoare de pus pe FB sub o poză cu un peisaj seren. Motivation posters. You know what? Fuck that shit! Motiv pentru care am râs de m-am cocoșat când a postat Cypress (din păcate pe OC – "fun cu Facebook”, așa că acum au dispărut) "motivaționalele” lui, adaptate corespunzător.
E drept, sunt un foarte mare admirator al lui Raymond Chandler și a stilului lui de a scrie, și mereu am apreciat faptul că textele lui sunt despre ceva, nu doar par puse acolo să umple pagina, în cărțile lui se întâmplă lucruri care pot fi reale, dar totuși literatura de tipul ăsta nu cred că e general acceptată ca fiind "serioasă”. Și Chandler zicea cam același lucru în "Simple Art of Murder”. Dacă te întreabă cineva "ce genuri de cărți citești?” și zici "noir, policier, ceva Sci-Fi” cel mult or să dea din cap condescendent sau or să pufnească a dispreț "Peon amărât, ce știi tu...”, sau o să nege chestia deși e clar că asta gândesc. Mi s-a întâmplat și asta pe forum. Culmea, chiar îl lăudam pe tovarășul respectiv. Cypress mai are un articol pe blogul lui în care atinge chestiunea asta a atitudinii de superioritate și dorinței de epatare printr-un limbaj privit ca fiind elevat. Surprinzător cât de multă lume nu zice nimic util dar folosind o grămadă de neologisme, iar Manowar reușea să te facă să gândești (dacă aveai cu ce, that is) cu (estimez eu) vreo 25% din text fiind considerat super-vulgar.

Acum vreo 8 ani am intrat din întâmplare într-un anticariat (în spate la Ibn Batutta, nu mai există de vreo 5 sau 6 ani), căutând o carte de Chandler. Nu mă interesa ce anume, doar vroiam să-l citesc în original. Aveam desigur toate traducerile, dar vroiam să-l citesc pe Chandler, nu părerea traducătorului (chiar unul bun fiind) despre ce crede el că a scris Chandler. Vroiam să-l "aud” pe Marlowe. Oare știind deja textul tradus și nefiind chiar mutant complet la engleză, eu aș construi fraza la fel? Am constatat cu plăcută surprindere (și gâdilat pe orgoliul personal) că în ciuda englezei de șantier, în suficient de multe cazuri da, chiar eram acolo. Ca o paranteză, acum îmi dau seama că încă NU AM toate cărțile lui Chandler în format electronic, în original. Căutând prin arhivă, am constatat cu durere că de fapt am numai una singură :sadface: Hmmm, asta e ceva ce ar trebui să rezolv curând...

Înapoi la povestea cu anticariatul. Din întâmplare, proprietarul era acolo (un englez la vreo 70 de ani, scofâlcit ca o stafidă dar foarte pasionat de ce făcea), și am intrat în vorbă. M-a întrebat ce caut (rătăceam printre rafturi cam fără țintă) și i-am zis "ceva de Raymond Chandler, orice”. Nu avea, dar așa am aflat despre Robert B. Parker și Spenser. Am avut și un pic de noroc, pentru că avea pe raft și "Poodle Springs”, ultima carte cu Marlowe. Pentru cine nu știe, primele 4 capitole au fost scrise de Raymond Chandler, iar cartea a fost terminată 30 de ani mai târziu de Robert B. Parker.
Am cumpărat de la omul respectiv tot ce am putut, apoi am început să cumpăr de pe internet, în special paperback second hand de pe la librăriile din US. După ce am aflat și că Ed Mcbain/ Evan Hunter are muuuult mai multe titluri decât cele 3-4 traduse în românește (de care știam eu), am început vânătoarea de 87th Precint și Matthew Hope. Câteva sute de dolari mai târziu, mă pot lăuda cu colecția completă de Spenser, Jesse Stone, 87th Precint și Matthew Hope, plus ceva Dick Francis.
Era vremea când e-book readerele erau mai spre început, iar eu eram de părere că sunt nașpa, și cartea pe hârtie e „mama lor”, că miros, senzație and shit. Dobitoc...m-am trezit că mă pregătesc de plecare și am vreo 30 de kile de cărți de transportat (cu avionul). După o discuție cu Michael Girvan (într-o pauză la o ședință în Jakarta) și o sesiune de hands-on cu e-readerul lui (ceva de la Sony, nu mai știu ce, dar avea și o lampă externă pe USB) am decis că e cazul să accept realitatea vieții de călător și să uit de „good old days” -  good my ass, și am început să caut informații. La un moment dat, am mers la mama dracului în nordul Jakartei și mi-am luat un Nook. Pot să spun că e soluția perfectă, cu atât mai mult pentru cineva care călătorește mai mult decât media. Nu regret nici o secundă cei 50$ (parcă) dați pe el (inclusiv coperta de piele OEM). Sigur, cu trecerea timpului îi găsesc hibe. Mi-aș dori ecranul mai mare (ochii mei încep să nu mai funcționeze prea bine), și pur și simplu ADOR simularea pe care o face FB Reader (softul de android, that is) la textura paginii, efectiv zici că-i tipărit pe hârtie. Mie unuia mi se pare că simulează inclusiv o mică difuzie a cernelii în jurul caracterelor, dar poate doar văd în ceață de hodorog ce sunt. Pe de altă parte însă, nu pot compara longevitatea bateriei de la drăgălașul meu de nook cu cea a unei tablete, mai ales folosită cu oarece strălucire (absolut necesară pe plajă, de exemplu).

Revenind la plăcerea lecturii, îmi amintesc alt topic de pe forum, ceva gen „ce muzică ascultați când citiți”. A fost un WTF moment, pentru că n-ar avea nici o importanță ce muzică e pe fundal, că oricum n-aș auzi-o. Eu când citesc, apoi numai aia fac. Poate să tune, să plouă, să cânte fanfara, eu sunt în lumea aia.
Când citesc, sunt în carte. Încerc să mă gândesc ce aș face, cum aș rezolva eu problema respectivă, ce decizie aș lua în momentul cheie, treburi de-astea. Nu cum aș fi scris eu povestea, ci cum aș fi trăit eu povestea. Poate de-asta îmi place tipul ăsta de cărți, și poate de-asta nu reușesc să citesc cărțile „grele”, pentru că nu reușesc să mă transpun acolo.
Poate că într-adevăr sunt limitat în gândire și educație și nu reușesc să înțeleg concepte prea evoluate. Oare prostul care știe că e prost, e la fel de prost ca și când n-ar ști că e prost?
Enough with the church, let’s get back to the Saloon!