joi, 11 octombrie 2012

Episodul 49. Armoniosu'


Mey, și o fost chef măreț la Edgar, aseară pe la șa’juma așa.
Deeeci > FĂRĂ DECI!
Acum două săptămâni, v-am zis că am fost cu Edgar pe post de barbeque consultant. Eh, aseară a fost the grand opening la grătar.
Nu am avut mare contribuție la chestia respectivă, cel puțin la partea de aprovizionare. La partea de execuție, ne scuzaț dar am fost responsabilul cu grătăreala. Poze n-am făcut că oricum era cam întuneric, da’ vă povestesc acușica ce și cum.
Deci prima victimă a fost un mușchi de porc, legat cu simț de răspundere cu sfoară alimentară și dat cu un baiț făcut de Edgar din diverse chestii. În principal mi s-a părut ulei de măsline și ceva usturoi și cimbru, dar probabil mai avea și altele. Ăsta a fost aproape gata când am ajuns eu la locul faptei, așa ca n-am ami avut de făcut la el decât să îl mai ung de câteva ori cu baiț de-ăla apoi l-am scos într-o tavă (de fapt două, dar Edgar n-a văzut că erau una într-alta, probabil nici măcar când le-a cumpărat) și apoi în cuptorul lăsat la minim, să stea cald până vin oaspeții. Ceva mai încolo mi-am dat seama că trebuia să-i fi spus lui Edgar să-l acopere cu folie de aluminiu ca să nu se usuce. Nu s-a uscat, sau cel puțin nu de tot, da' totuși...
Păi și dacă tot am rezolvat noi chestiunea cu pricina, m-am apucat de mușchiul de vită. Și ăsta a stat la marinat în ceva sos cu usturoi și mirodenii, și încă de luni. Mirosea îngrozitor de bine, chiar și crud. 
Asta e problema când ai de-a face cu al’de turban ăștia, musai trebuie haleală halal și bere fără alcool. Și grătăream eu de zor la mușchiul ăla, când se aude un răget din casă:
-          Niiinaaaaaaaa!
Era desigur Edgar, nervos foc că EU nu am bere rece la grătar. Sare din papuci săraca fată, îmi aduce o bere (pe care nu pot să spun că mi-o doream chiar cu îndârjire, da’ dacă e, primește-o Doamne și p-asta), eu mai reglez nițel focul, mai învârt nițel carnea să se facă dungi de-alea cruciș pe ea, toate bune și faine.
Cependant, Edgar se ocupa de cartofii pentru piure iar Nina aranja masa. Era un mic gol de sarcină, apare iar Edgar.
-          Nina, sit down and have e beer. You’ve worked hard enough!
Se asează fata pe scaun să-și traga sufletul, n-apucă să stea 20 de secunde că se aude iar urletul deja binecunoscut:
-          Niiiinaaaaaaaa!
Deci pe mine deja ma pufnea râsul, da’ asta îi e soarta. De data asta vroia să afle dacă pusese castroane pentru salata de castraveți.
Pusese.
Încă 20 de secunde mai târziu...
-          Niiiinaaaaaaa! Vino să guști salata de castraveți să vedem dacă îi mai trebuie piper sau sare! 
Nu mai trebuia.
Ei, și au început să vină. Primul a venit Amlan, șeful de la IndoPower. E unul dintre cei mai cu bun simț din toată gașca locală. A venit omul cu vreo 6 doze de Bintang Zero (pentru el) și vreo 12 de Bintang Pils (pentru noi). Frumos din partea lui, cu un plus pentru faptul că invitația fiind pentru ora 7, el a apărut la 7:02. Omul a crescut mult în ochii mei, sincer.
Al doilea a venit Thomas. Eeeeei, pișicheru’ a venit, da’ nici el cu mâna goală. Tot ca de obicei, Thomas a venit cu vreo 8 sau 10 doze de Heineken și cu… Lina.
Cum adică, “cine e Lina?”. Lina e o tipă care lucrează la Kuda Laut, resortul unde stă Thomas. Tipa a lucrat o perioada în Taiwan, așa că rupe și nițel chinezește. Și na, se pare că Thomas s-a ferit cât s-a ferit, pân' l-a nimerit. N-arată rău gagica, și nici cu engleza nu se descurcă prost.
Eh, au venit până la urmă și ăilalți doi de la PLN, Budi și Nasrul (ăla care se invită singur și unul din ăia care au trecut “întâmplător” pe la mine în seara aia), am pus ultimele bucăți de carne de vită pe grill, și hai la treabă.
A fost deci piure de cartofi, cartofi prăjiți (a comandat Nina la restaurant), sos de ciuperci, salată de castraveți și carnea. Și dă-i și luptă, și luptă și dă-i, și am început să facem mișto de Nasrul. Ca el nu mai mănâncă, e plin. Ca să știți despre ce e vorba, e un tip la vreo 30 de ani (poate mai puțin), înalt cât mine și slab ca un biscuite. Sigur că i-am zis că nu iese din iarnă, Edgar a zis că vine sezonul ploios și îl ia apa, de-astea. Ne-am hlizit de n-am mai putut, apoi Edgar face mișcarea decisivă: aduce cântarul. Iarăși râsete, ocazie cu care am constatat că Nasrul e de-a dreptul obez, 53 de kile întregi! Păi la asemenea statură, normal ca nu se poate ascunde dupa o singură mătură, ce naiba! Îi trebuie cel puțin două!
Mă uit eu așa nițel, și zic în sinea mea “meh, Edgar e dublu cât el…” Se urcă edgar pe cântar, sărpraiz: chiar e dublu cât el! 106 e cifra câștigătoare, apoi  disaster struck: momentul de tristă amintire…
M-am urcat pe cântar cu speranța că o să văd o cifră mai prietenoasă, da’ singurul lucru bun care se poate spune despre ea e că e totuși numai din doi digiți. Fârtaților, 94.3 kile. Ultra armonios!
Meh, în apărarea mea pot spune că eram totuși îmbrăcat, încălțat și cu echipamentul pe mine (a.k.a telefon, briceag, portofel, curea) și deja băgasem în mine două porții de friptură și vreo 6 beri, da’ totuși…
Așa încât, având în vedere vestea tristă de mai sus, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să mă retrag într-un colt întunecos și să mor în liniște și pace. Am tot răsucit problema pe toate fețele, încercând să-mi dau seama ce aș putea să modific la alimentație ca să mai dau jos nițel din kilele alea. Din nefericire, ar trebui să renunț la absolut tot. Și mai din nefericire e că nu prea am ce pune în loc. În mod normal, ar trebui să scad drastic cantitatea de carne roșie și grăsimi, și sa cresc vegetalele. Well, easy said than done, că respectiva carne poate fi luată din Jakarta o data la 3 săptămâni și ținută în congelator, da’ cu vegetalele nu merge la fel. O salată luată azi, peste 3 zile e deja veștedă. Așa că soarta este crudă și nedreaptă, iar eu o să-mi port armonioșenia cu grație nemăsurată.
Dacă știți vreun regim cu fripturi, cartofi, dulciuri și leneveală, ziceți tare!

joi, 4 octombrie 2012

Episodul 48. Welcome to the party!

Deci ieri a fost ceva petrecere dată de Indonesia Power. Aniversarea a nu știu câți ani de la înființare, plus prima barjă cu cărbune primită în centrală. OK, e frumos că tovarășii organizează ceva. A venit tot poporul, au fost 3 stații cu mâncare, două afară mai pentru populație, una înăuntru, mai pentru noi. Menu localnic, așa că am zis pas la 90% din ce era acolo. Am mâncat numai câteva bucățele de friptură de capră, am băut niște apă (îmbuteliată) și am mai stat de vorbă cu șeful de la IndoPower.
Well, surpriza emisiunii azi dimineață la ședință. Nimeni de la PLN, iar colegii noștri locals nu arătau prea faimos. După ce am terminat cu ședința și ne-am întors la birou, am mai aflat detalii.
70 de tipi de la PLN la spital, toxiinfecție alimentară. Doi dintre colegii noștrii cu vărsături și dureri de stomac, dar se țineau pe picioare.
Well, să vă fie de bine masa, că ieri mă uitam la ei cum își încărcau farfuriile de parcă n-ar mai fi mâncat de 10 zile. Da' hey, era gratis, nu? Vă doresc poftă bună, că strâmbați din nas și mă considerați snob când spuneam că nu îmi place mâncarea locală, ăla care o face pe bucătarul nu pare să se mai fi spălat pe mâini de ceva vreme și în general hrana ar trebui păstrată în frigider nu afară cu muștele pe ea, deci nu, mulțumesc, eu nu vreau mâncarea voastră.
Sunt curios să aflu dacă vor fi și urmări legale pentru compania de catering care a asigurat mâncarea.

miercuri, 3 octombrie 2012

Episodul 47. China Mom


Chinezii sunt bipolari. Nu am reusit să descopăr chestii "in between" la ei. Depinzând de dispoziția în care mă aflu, sunt ori foarte enervanți, ori foarte amuzanți. În general, nu reușesc să se exprime decât în două feluri: ori mormăie ceva neinteligibil printre buze strânse, ori vorbesc tare de parcă țipă unii la alții. Azi a fost ziua de țipat.
E fain tare când ești într-o ședință în care numai unul dintre chinezi rupe ceva engleză, iar ceilalți 8 au de discutat între ei. Încep să se agite, unul dintre ei deschide discuția cu un ton care sugerează că nu-i de glumă, shit is on the way. Îl întrerupe altul, cu 10 dB în plus, apoi altul, încă 10dB, în 5 minute era un vacarm acolo. Eu și Edgar ne uitam ca la un meci de tenis, că oricum nu înțelegeam nici un cuvințel. La un moment dat se liniștesc lucrurile și începe ăla să explice în engleză. Desigur, ăsta e ăla care mormăie. Ce să-nțelegi frățiuc, parcă avea prune în gură. Stăteam și eu și Edgar cu ochii mijiți și corpul nitel aplecat în față, încercând să pricepem ce zice, când își aduce aminte cucoana (e o tipă la vreo 50 și de ani, nu știu ce departament are pe mână) că ea nu și-a zis părerea în discuția/cearta anterioară. Măi și începe să țipe și să gesticuleze, cam un minut a durat tirada. Arăta exact ca maică-mea când nu-și mai vedea capul de treabă iar noi n-o ajutam. Începea să tune și să fulgere că "aici nu e hotel, nu faceți nimic, numai eu sa le fac toate, bla bla, etc etc", știți scenariul. Imaginea era atât de grăitoare, că am rezistat aproape 30 de secunde, apoi am început să râd pe înfundate. Edgar s-a uitat la mine cu reproș, mi-am înghițit râsul, și am răspuns înaintea celorlalți:

"C'mon mom, I’ll clean my room, peal the potatoes, do the dishes and throw away the garbage, just calm down, would you?"

Pur și simplu, nu m-am putut abține. Din nefericire, nu au înțeles...Sau n-au gustat umorul, că și asta se poate. Damn...