joi, 20 octombrie 2011

Episodul 24. Colocatarii

We are not alone!
Desigur, sună a Twilight Zone combinat cu X-Files, da' realitatea este că nu locuiesc singur în bungalowul ăla.
În fiecare dimineață îmi scutur bine pantofii cu care urmează să mă încalț. Cam în 75% din cazuri cineva fuge de-acolo. De obicei e un păianjen mic, o să-l pozez cu altă ocazie. Nu mă deranjează că e și el p-acolo, și sigur nu e capabil sărmanul sa-mi facă nimic chiar dacă "îmi bag picioru'" peste el. La propriu. Dar mi-e teamă că neglijând să fac asta într-o zi o să-l aibe în vizită pe "vără-su ăla marele" și mă trezesc cu ditamai pixda. E păianjen săritor, arată ca o tarantulă în miniatură, deci chiar la dimensiuni mari nu cred că este periculos (în sensul de life endangering) da' sigur poate fi dureros rău. Și dacă mai sunt și alergic la asta...Nu că aș fi (de fapt nu știu, puțin probabil totuși), da' n-am chef să verific.
De șopârlele gekko nu mai zic. Am vreo 3 în casă permanent. Mai sunt vreo 5 sau 6 pe terasă. BTW, Nea Gică s-a mutat pe bungalowul alăturat, trădătorul.


Da' ziceam de ai mei. Ei, am unul prost de tot. E a treia oară când îl găsesc în chiuveta de la bucătărie. Ce dracu' caută p-acolo nu știu. Și se pare că inoxul i-a pus capac, nu mai poate ieși de acolo. Pe geam stă cu ventuzele, de zid se agață cu ghearele și lamelele, dar pe inox se pare că nu merge nimic. Și ma duc eu liniștit să spăl cuțitul, haaa, cine e la mine în chiuvetă? Păcăliciul MO. Prima oară l-am înțeles, nu știa sărmanul că nu mai poate ieși de-acolo. A doua oară am zis "bă, o fi uitat săracu' de el, că-i mic și prost". Da' deja am impresia că e retardat bietul de el. Parc-ar avea creier de șopârlă! Wait...What!? Well, it DOES have a lizzard brain...Altă chestie pe care n-o înțeleg la Păcăliciul MO este că de fiecare dată a trebuit să-l alerg prin chiuvetă ca să-l scot și să-l duc afară. Devine obositor, pe cuvânt. Măcar atât ar putea și el sa facă, să stea locului să-l prind.
Acum să vorbim nițel despre furnici. Am două rase de furnici în casă. Primele sunt mici și roșietice. Mici, adica mici de tot. 2, poate 3mm lungime. Astea le urăsc din tot sufletul, și le-aș extermina cu muuuultă plăcere. Dacă ar fi să-mi manifest deschis sadismul pe cineva, apoi ele sunt ținta preferată. Rămân 3 frimituri pe blatul de lucru, imediat apar 100 de nenorocite de-astea și se învârt în jurul lor. Da' fi-v-ar antenele de râs, duceți-le dreaq la voi la mușuroi și haliți acolo, nu la mine pe masă! Tâmpitele nesimțite mănâncă acolounde au găsit haleala, ca indienii. Și măcar dacă s-ar mulțumi cu asta, da's și nemâncate rau de tot. Dacă se găsește un locușor infim intre două pliuri ale pungii sau plasticului de ambalaj, nenorocitele intră și se apucă de mâncat. Păi mă nesimțitelor, io m-am dus să mănânc la voi în mușuroi!? Totul trebuie sa fie etanș, ca altfel jegoasele imediat se apucă de distrus. Au reușit sa intre și în cutia DE TABLĂ în care erau napolitanele alea. Pe lângă falțul de îmbinare au intrat nemernicele. Desigur nu s-a mai putut alege nimic din conținutul cutiei, că era un mare amestec de foaie de napolitană, cremă și furnici. Bine, napolitanele oricum erau nașpa și nu-mi plăceau, dar considerasem că acea cutie e safe, așa ca mai aveam acolo 3 biscuiți Oreo. Desigur ca au invadat crema și tot ce mai era p-acolo. Masă compactă. Futu-i. Și ăia îmi plăceau! Și erau ultimii! Deci le urăsc! Cu pasiune, aș putea zice.


A doua rasă sunt unele ceva mai mari. Cam 5-7mm lungime, tot roșietice. Astea sunt favoritele mele. Mi-ar place să fie chiar ceva mai mari, chiar dacă una de-aia mare (10mm?) a ciupit-o pe Alex. Probabil nu s-au înțeles cine să puna primul piciorul pe pământ acolo. Așa, ziceam de astea. Ei, astea sunt furnici adevărate frate! Și-au făcut mușuroiul undeva în colțul casei, probabil e ceva crăpătură p-acolo. Nu s-au ridicat decât de vreo două ori pe piciorul mesei, dar numai pe masa din living, nu pe blatul de la bucătărie. Le-am suflat jos și gata. 

 Nu s-au atins de un eventual ciob minuscul de alună scăpat pe jos. Nu tată, astea sunt la VÂNĂTOARE!Carnivore, nu veggie pussies! Kill them all!

Desigur, poate pentru niște firi mai slabe poate părea cam aiurea procesiunea zilnică de insecte killerite care-mi străbate livingul, da' pe mine nu mă interesează. E o zona prin care nu trec prea des, numai când mă încalț și mă descalț, așa că nu-mi e deloc greu să pășesc peste ele. Sunt pur și simplu superbe în eficiența lor, și îmi amintesc de echipele de montaj de la Huf Haus. Mi-ar place sa le văd pe astea mergând și killerindu-le pe alea micile, să mă scape de ele. Pe bune ca le-aș aduce ofrande. La naiba, aș vâna EU fluturi si gâze drept recunoștință. Da' probabil au și ele mândria lor, sau jegoasele alea nici măcar de mâncat n-or fi bune, d-apoi de altceva.






Greieri. Da, am și de-ăia în casă. Mari. Nu știu cât de suculenți ca nu i-am gustat, dar par grași și bine crescuți. Sincer, dacă aș ști o metodă să-i amețesc numa' nițel, mi-ar place să-i las în calea amicelor mele furnici...Mmmmuhahahahahahaaaaa!! :me evil: Și ăștia sunt enervanți. Dacă s-ar mulțumi să țopăie de colo colo pe jos, sa zicem ca nu i-aș băga în seama prea tare. Dar bestiile au aripi. Și zboară. Prost, da' nici nu au bunul simț să recunoască asta și sa lase faza cu zburatul pe seama ălora care stiu s-o facă properly. Buci, se apuca de zburat și se opresc undeva...random. Pe bune, trebuie sa fii imbecil ca un greiere sa zbori așa prin mijlocul nimicului (cam așa cred ca se vede o cameră mare prin ochi de greiere) și de-odată "mă, ia să ma opresc din zburat...aici". Și se oprește în mijloc. Nu vine la final aproach sau să caute un loc liber de aterizat sau ceva. Nu tată, se oprește și pică bolovan, unde s-o nimeri. Că se mai lovesc de geamuri nu e problemă, e chiar mișto sa-i vezi cu dau în geam. Păcat că nu dau mai tare...Da' ieri s-a nimerit un distrus de-ăsta să facă pe aviatorul tocmai când lucram io la friptură. Uitați-vă la asta:

și ziceți drept, vi se pare că i-ar lipsi un greiere gras și negru  din compoziție? Yeah, didn't think so either. Cinci centimetri i-au lipsit și mă porneam pe loc cu genocidul.
So, greierii sunt introduși top position pe black list, urmează un sezon de captură și la furnici și șopârle cu ei.
Ei, și pentru ca v-am arătat friptura înainte de cuptor, uitați-o și după. Da, de data asta a ieșit uber. Mulțam fain Cora pentru ponturi. Deja mă visez făcând și fripturi de vită...

joi, 13 octombrie 2011

Episodul 23. Lasagna

Ei, cică să încerc și treaba asta. Desigur, era planificată de multă vreme. Dar mai cu lenea, mai cu altceva, am tot amânat...Până în seara asta.
Cuprins de un profund avânt revoluționar, am jurat în barbă (sau echivalentul în țepi) să fac astăzi lasagna, chiar dacă e târziu. Din nefericire, problemele au  început de la servici, cu diverse chestii care s-au cerut rezolvate "acum, da' acuuuum". Și cum misery loves company, am oprit în piață la PelabuhanRatu, că zic io în inteligența mea, "e mai mare decât la Cisolok, și sigur găsesc acolo niște ceapă, câteva roșii și un kil de cartofi". Uneori mă uimesc pe mine însumi cât de dobitoc pot fi. Undeva în CCR, piticul isteț de serviciu la pupitru zice clar "bă lache, nu te duce nicăieri că ești în găoaza universului, e târziu, unde dracu' ai văzut tu șomeri să stea târziu la piață?". Câtă dreptate are săracu' de el, și tot nu-l ascult uneori. Așa că i-am zis lui Deni să oprească, ne-am dus în piață și...ne-am întors la fel cum ne-am dus, că nu mai era nimeni. Da, la ora 17:15, nu mai ai de unde să iei o legumă nenorocită în satul ăsta. La magazine nici n-au auzit de așa ceva, deci singura soluție este tot Sukabumi, în weekend. Sau aici la piață, dar dimineața. Că deh, de ce naiba să organizezi programul pieței după programul ălora cinci inși care muncesc? Păi dacă muncesc, înseamnă că au bani să plătească pe cineva să le facă cumpărăturile, nu? Well, se pare că eu sunt excepția de la regulă. Așa că nu am ce face altceva decât să rabd. Și să bombăn. Din plin.
Bun, deci am ajuns acasă, plin de nervi da' complet golit de chef. Am deschis repede compu' să mă uit de rețetă, netul merge din doi în cinci. Iar m-au apucat dracii. După o bere am reușit să mă calmez, am resetat jegul netrebnic de modem și cu chiu, cu vai, am găsit și rețeta de care aveam nevoie. Da, cică trebuie nucușoară pentru sosul Bechamel. Ce, nu stiați? Nu-i bai, ăștia nici nu știu ce-i aia, d-apoi s-o mai și aibă la magazin. E cumplit de enervant să fii zdruncinat din micul tau univers în care te chinui sa te autoconvingi că "well, nu e chiar așa de nașpa, uite, am aia și ailaltă, pot sa fac aia sau ailaltă", mereu vine o zi când realitatea decide să-ți bage un genunchi în ouă și doi bocanci în mufă ca să-ți treacă iluziile. MO, ești tot în găoaza universului, chiar dacă nu pute zilnic a ce pute de obicei o găoază!
Well, iar m-am enervat, că urăsc sa fac lucrurile cu "lasă că merge și fără". Îmi dă un sentiment oribil de superficialitate și delăsare. Și așa sunt leneș din fire, dacă mă mai și complac în asta, e jale.


Mno bun, deci am pregătit cam o treime de ceapă, ca atât mai aveam, patru căței de usturoi serioși de tot, am tocat și o jumate de ardei gras (galben, că de-ăsta  am avut) și cică să mă apuc de sosul de carne. Am fost prevăzător și am scos de aseară carnea din congelator, așa că acum era taman bună de folosit.
Am pus la călit ceapa, usturoiul și ardeiul gras cu niște ulei de măsline, am adăugat și carnea și le-am lăsat nițel la înăbușit. Un pic de apă și o linguriță de concentrat de supă de vită au înlocuit supa de pui pe care o cerea rețeta. Am zis eu că nu are sens să folosesc supă de pui la preparat cu carne de vită. Ce-o ieși, vedem dup-aia. Le-am mai lăsat vreo 20 de minute să fiarbă acolo, am adăugat și un picuț de vin alb, pauză 5 minute, apoi sosul de roșii, potriveala de sare și piper (ooo, da, cât mai mult piper), o încărcătură solidă de busuioc și cimbru și hai la fiert încă un sfert de ora, fără capac să mai scadă nițel.











În timpul ăsta, am ras ultima bucată de mozzzzarelllllla (na, să aibă, să fie, că niciodată nu țin minte care se dublează, z-ul sau l-ul sau amândouă) și ciobul de parmezan. Sosul ragu e gata, l-am dat la o parte de pe foc să fac loc la sosul bechamel. Ăsta ceva mai simplu, numai un picuț de unt, încins cu niște făină, apoi adăugat lapte și fiert nițel să se îngroașe. Da, ce ușor sună din gură și scris, da' mi-a mâncat ficații la cât am amestecat în el, că imediat se prinde de cratiță netrebnicul mizerabil. În sosul ăsta trebuia sa adaug blestemata aia de nucșoară, da' de unde sufletu' meu de-aia? Am pus rozmarin în schimb, că așa am găsit în altă rețetă.

No, cică gata și sosul ăsta.
Deja de aici lucrurile au fost simple. Am uns cu ulei tava, am așezat pe fund două foi de lasagna (slavă domnului, am găsit Barilla în Bogor), sos ragu, sos alb, ceva amestec de parmezan și mozzarela, alt rând de foi, iar sosurile și brânzo-cașcavalul, iar foi și de data asta numai sos alb, și na drăcie că s-a terminat brânza rasă. Nu-i bai, mai avem o bucățică de parmesan, am ras cam jumate din ăla și am salvat onoarea. Am mai pus câteva linguri de sos de roșii să mai dea niște culoare, și cam gata.




Cuptorul era deja de 10 minute pornit la 200C, l-am lăsat la 190 și gata, la cuptor cu drăgălașa.
Întors tava după 20 de minute, reset timerul la alte 20 de minute și gata.



Mă, n-arată rau deloc. Da să mor dacă îmi mai e foame la ora nouă jumate seara!. Îmi vine să mor de draci, că nu știu ce fel să fac. Pofticiosul din mine ar zice să halesc și dă-le naibii, rationalul zice că nu e bine să mai pun și asta pe burta deja supradimensionată pe care o am...
Poftim dilema dreaq!

duminică, 9 octombrie 2011

Episodul 22. Pizza

Măăă, de când mă chinui să fac o pizza. Bun, săptămâna trecută când am fost în drumeție am avut grijă să-mi iau mozarella, ardei gras mai aveam, șuncă aveam, ce mai, numa' nițel timp și chef mai lipseau.
Ziua de azi n-a început prea faimos, respectiv cu o durere de cap serioasă rău de tot. Știți senzația aia, că e un pitic mic acolo înăuntrul capului care taie ceva cu bomfaierul și nu prea are spor? Ei, de-aia! Am dat eu cu un antinevralgic, pe dracu'. S-a oprit din tăiat de-o idee, apoi a luat-o din loc mai abitir. Până la urmă i-am dat două beri și un nurofen și s-a dus dreaq la culcare și el...

Da' până atunci să vă mai zic. Deci după ce am numărat eu de dimineață pân' la una felia de pâine din pungă, am tras concluzia logică și firească: "bă mucles, tre' să fac o pâine-n pana mea, că mâine iară-s muritor de foame!" Mneah, mare spanac, să fac o pâine. Da' până m-am foit, până m-am învârtit, uite s-a făcut de prânz ceasu' și io tot nu pusesem de pâinea aia. Că deh, treabă multă: m-am tuns, am făcut baie, am mai studiat pe net cum e cu casele, de-astea. Ei, pun io fericit de pâine, mă învârteam (cu mai mult sau mai puțîn folos) prin casă (depinde pe cine întrebați) când am auzit cum boncăne aluatul în mașină. Futu-i, asta înseamnă că iar a fost prea uscată făina și mai vrea apă. Am pus eu încă nițică apă...S#@t fuuu*^&**@#$!!!!! Am strâns prea tare de sticlă și a curs sigur mai multă decât trebuia. Well, e clar, dacă nu iese ca lumea tre' să fac alta. Aluatul semăna cu o chestie clisoasă și lipicioasă, cam departe de ce știam eu că se transformă în mod uzual în pâine...Problema e că am uitat de pizza. Bun, nu uitasem de tot, că eram la capitolul uitat pe net după rețete, da' am pierdut din vedere câteva aspecte, oarecum esențiale. Amănunte, cum ar fi: mă boule, unde bagi tu cuptorul în priză, când singura priză din zonă e ocupată cu mașina de pâine? Și aia odată pornită, 3 ore juma' nu mai umbli la ea! Și uite așa mi-am dat seama că abia pe la 4 pot să pun pizza la cuptor, dacă iese. Ow shit, și aluatul pentru blat? Mașina de pâine e ocupată...Mă, serios, mai anapoda de-atât nu se putea să aranjez lucrurile. În fine, cuprins de gânduri negre și înca bântuit de durere de cap, am zis să dau o tură pe plajă, poate-mi trece.
Bine, ideea era și că de două zile sunt cu ochii în computer cam tot timpul. Am tot migălit la planurile alea și cred că de la aia mi s-a tras și durerea de cap. Da' în fine, ideea este că m-am dus la plimbare pe plajă. Se pare ca e perioada din an în care pescarii își cam repară bărcile, pentru ca am văzut multe trase la mal. Uite două din ele, fie în reparație capitală (adevărul e că se vedea putred rău bordajul în zona aia) fie se cunosc elemente din bambus nou (și legaturile se văd clar noi nouțe).










Ei, m-am întors eu relativ ok din plimbare, pâinea mai avea numai un pic până să se termine, așa că am luat decizia măiastră: o să fac aluatul de pizza "ad labam".
Am amestecat eu toate alea p-acolo cum scria la rețetă, da' când să pun drojdia...Degeaba zicea la rețetă că se dizolvă în apa cu zahărul și se lasă să facă spumă, că după atâtea pâini făcute, automat a zburat drojdia peste făină...Well, asta e, mortul de la groapă nu se mai întoarce, așa că mergem înainte! Am făcut aluatul, l-am lăsat să crească vreo juma de oră, și taman bine s-a terminat și pâinea de făcut. Am cioplit niște ardei gras, un pic de ceapă tăiata finuț de tot, câteva ciuperci, am dat mozarella pe răzătoare, am făcut bucățele și șunca, acuma numa' sa fie gata aluatul. 
V-am zis ca am pus cam multa apă la pâine aia, așa-i? Ei, nu îmi făceam mari speranțe cu pâinea aia, da' când a fost gata, rezultatul m-a surprins în mod plăcut! Concluzia? Și dacă ești dobitoc, uneori puțină baftă la momentul oportun salvează situația!. Mno bun, și a trecut vreme, între timp am mai băut o bere și parcă i-a mai pierit și piticului din capul meu cheful de
 muncă șî-a lăsat-o mai moale cu fierăstrăul ăla, așa că m-am apucat de pizza. Am întins eu niște ulei în tava cuptorașului, apoi cu mâinile unse așa bine de tot am întins aluatul în tavă. N-a prea vrut el să stea întins, da' n-a fost după el.
Am măzgălit cum se cuvine cu sosul de roșii (adică chestie de-aia la borcan, gata cu oregano și busuioc în ea, cică), am pus cea mai mare parte din mozarellă, ceapa, ardeiul gras, ciupercile și șunca. Ca o încununare apoteotică (moaaaaa', ce-am scos-o p-asta! ) am pus și restul de mozarella, câteva linguri extra de sos și o jumate de ardei iute tocat mărunt și gata, la cuptor cu ea, 20 min la 190C.

 Când mai avea mai puțin de 10 minute, am întors tava (coace mai puternic în partea din spate), i-am mai dat exact 10 minute pe timer șiiiiiii.... Ia priviți ce-a ieșit!













Nu vă mai spun că după chestia asta a mers berea aia de numa' numa'.
Din nefericire, a mai rămas o bucățică de vreo 10x10 cm...Pur și simplu, n-a mai încăput, deși a fost bună rău de tot.

luni, 3 octombrie 2011

Episodul 21. New toy and more stupidity

Deci am fost în deplasare. Mare ședință mare la Jakarta, cu mari oficiali de la client și ceva politician, sulă de ministru ce dracu' să-l ia o fi fost. O imensă pierdere de timp din punct de vedere profesional, dar o ocazie grozavă să pierd ceva vreme la discuții cu șefii. Da, mai mulți. Că mergând la Jakarta, am discutat nițel cu șeful de proiect, dar a fost în vizita și șeful și mai mare de la Frankfurt. Dar marele succes al călătoriei nu a constat nici în litrii mulți de bere băuți cu ei, nici ședința (marele fâs) ci...
Așa cum ziceam, mă uitam după un alt laptop, replacement pentru ăsta. Nehotărât rău de tot până alatăieri, când m-am nimerit la locul potrivit, la momentul potrivit. Coincidențele sunt extrem de rare, dar de data asta a fost potriveala maximă. Aniversare de ceva 2 sau 3 ani de la înființarea magazinului, reducere la orice și prim urmare aglomerat rău tare. Prețul a devenit brusc mult mai atractiv, deși nici până atunci nu fusese chiar rău. Erau două pixdulice care se dădeau pe ceva hi5 sau altă pițipongeală similară ținând ocupat singurul calculator cu conexiune la net, da' le-am dat nițel la o parte (nu știu de unde atâta tupeu pe mine) și m-am uitat pe ceva prețuri.ro, că vroiam sa aflu neapărat cât costă ceva similar în țară. Ei, și când am văzut eu că prețurile încep de pe la 4800RON, am intrat în fibrilație. Deja mă apucasem să-mi frec mâinile de satisfacție, când tovarășii s-au gândit că e o idee bună să facă un anunț la megafon.

Ideea a fost proastă rău, da' anunțul a fost bun. Adică, megafon, într-un spatiu închis și plin de suprafețe reflectante? Gee, nu face bine la urechi, și se înțelege greu de tot ce spun ăia. Oricum nu înțelegeam mare spanac, dar avantajul e că ăștia din țarile astea dibace folosesc 3 cuvinte în limba lor și 3 în engleză, că în limba lor nu au cuvânt pentru noțiunea respectivă. Așa că bunangan sepalakan special offer unglanandakan ofersi free battery paladong situasi cash bla bla bla and some more bla. Am stat eu nițel să mă gândesc, da’ nu mă simțeam cu mult mai dumirit. Din fericire, lângă mine în aglomerație, un tip înalt și cu moacă normală. Adică 99% olandez. Desigur, cu nevastă localnică. Și mă pune aghiuță și întreb "ce a zis acum?"
Aaaand...Jackpot! „Aaa, păi cică la plata cash capeți ofertă specială bateria suplimentară gratis. Oferta e valabilă O ORĂ”.
Chestia asta m-a dat pe spate. Banca era încă deschisă, și relativ aproape. Am reușit să scot bani și să mă întorc...Așa că pentru 1250$, am luat un sony vaio vpcsb16fg.

Bun, ce am reușit eu să văd pâna acum, e că web-cam-ul e de kkolu față de asta de la HP. Da' mă, 11 ore autonomie pentru mai puțin de 2 kile? Urmează să rad grămada de crap-ware cu care a venit și să instalez ce am eu nevoie. Ceva poze:

Diferența de gabarit este clară, chiar dacă Sony are deja bateria suplimentară atașată.










Fără bateria suplimentară, Sony este cam cât e HP-ul fără capac, dar la jumătate ca greutate.

 











Și deschise.
 

 






Buuuun, și ajung eu ieri acasă, rupt în gură de obosit și de flămând și primul lucru pe care l-am sesizat a fost ca mirosea ciudat. Adică a vopsea ceva. Aprind eu lumina și ce să vezi? Mi-au făcut dulapul pentru tacâmuri! Ooooo, minune mare! Ok, dau eu roată și...deflating. 
Asta e ideea lor despre un dulap cu 3 sertare și restul locului rafturi. 


Mă, deci ori sunt proști, ori sunt dobitoci, ori sunt pur și simplu retarzi. Am făcut o schiță pe care le-am dat-o în care am indicat clar ce vreau și care era ideea de bază a dulapului. Trei sertare, și ceva rafturi în locul rămas. Sertarul de sus să aibă dimensiunea A x B ca să încapă suportul de tacâmuri, restul nu contează. Rezultatul? Ta naaaa!


Am făcut special schița în așa fel ca să fie cât mai ieftin și mai simplu de executat. Da’ a citit cineva? Sau a înțeles? Imbecili, dobitoci oligofreni. Așa că au stricat material pe 3 sertare inutile în loc să...wait, cineva a avut o sclipire de bun simț, da' a lăsat-o să treacă, probabil de teama că ar fi fost renegat de tovarășii lui pentru bun simț și uz ilegal de creier : 


Da bou' tatii, ai simțit tu că e ceva legat de dimensiunea aia, da' nu destul.
Desigur că nu a auzit nimeni de șine și role, așa că dacă tragi nițel mai îndârjit de sertar îți vine peste picioare cu tot conținutul cu tot, da’ astea-s deja detalii.
Dar CÂT DE GREU e să citești dracului un desen pe care scrie clar dimensiunea INTERIOARĂ a sertarului și scrie și PENTRU CE? Well, ATÂT de greu. Și da, am scris totul cu litere de tipar, că poate scrisul meu de mână nu e destul de citeț. Inutil...Sigur, cel mai probabil, în spiritul local de "doar n-o să recunosc că-s imbecil și analfabet, cum să mă cobor să întreb ce scrie acolo?", un oarece Dorel-Bambang a decis că e destul de bine și așa. Pwwla mea, a vrut sertare? I-am făcut sertare. Ba încă de două ori mai multe decât a cerut! Sunt complet inutile, da' cui îi pasă?
Bonus: încă miroase a vopsea care în unele locuri se  și ia pe degete. Se vede în prima poză cât de drepte au fost tăiate scândurile părților frontale ale sertarelor. Proudly made in Indonesia. Să-mi bag...