vineri, 23 mai 2014

Episodul 79. Aniversare degeaba

Of, ce de praf s-a pus p-aici.
N-am avut chef de scris, n-am avut inspirație, n-am prea avut nimic. Nu că acum ar fi altă situație. Nici măcar ce povesti nu prea am.

M-am apucat din nou de lucrat la vaporașul pe care l-am început anul trecut, dar nu pot spune că am foarte mult spor. Nici la bucătărie nu prea am chemare, nu-mi mai vine să fac nimic. Singura chestie oarecum pozitivă ar fi că mă duc mai des la piscină și drept urmare am început din nou să prind culoare. Ajunsesem cam brânzos...

Șantierul e liniștit, chiar prea liniștit. Tovarășii orezari nu prea se înghesuie la treabă. Se înghesuie în schimb la ședințe. Am avut două zile ședințe despre deviațiile de la contract. Inutil, desigur. Aceleași discuții le-am mai avut acum două luni, și cu aceleași rezultate. De fiecare dată se bate apa-n piuă, iar sintagma care ar fi trebuit să fie elementul cheie al discuțiilor, anume “commercial compensations” este evitată cu religiozitate de ambele părți.
Mi-a fost greu să mă abțin de la răbufniri de nervi în fața aroganței stupide (tipică deja pentru chinezi) dublată de o completă rupere de realitate. E greu să stai calm pe scaun când ăla din fața ta spune tâmpeniile una după alta, gogomănii fără nici o bază tehnică, afirmații care contravin celui mai elementar bun simț ingineresc, și toate cu aerul că îți face o mare favoare. Până și Michael Girvan și-a pierdut nițel cumpătul, în  momentul în care unul dintre imbecilii ăștia îi povestea într-o pseudo-engleză bolovănoasă și stricată cum trebuie interpretat textul contractului. Adică vezi doamne, căcat cu ochi chinezul îi explica poticnit unui vorbitor nativ de engleză ce scrie și ce înseamnă de fapt textul scris în contract.
Una peste alta, n-a ieșit nimic din ședința respectivă. Două zile pierdute de pomană, cu o grămadă de oameni pierzând timpul și cheltuind aiurea bani pe deplasări inutile.

Șeful de la PLN (nenea Budi, ăla care se autoinvita la petreceri) s-a cărat din proiect. Era vorba că pleacă la sfârșitul lui iunie, dar uite că deja s-a tirat. Drum bun, cale bătută!
L-au detașat în altă parte, să facă și acolo treabă mare. Ar fi interesant de aflat dacă a mai aprobat ceva înainte de plecare, sau i-a lăsat pe chinezi cu fundul în baltă. Până acum, se duceau la el și se căpătau cu tot soiul de concesii. Acum dacă pleacă ăsta, mă întreb cât o să dureze până facem din nou o ședință pentru deviațiile de la contract. Nu de alta, dar ăsta care îl înlocuiește nu pare să fie capabil nici să se lege la șireturi fără ajutor. Oricum, Budi e tovarăș important, așa că se organizează ceremonie mare (why the fuck for!!??) la Surabaya, în cinstea lui. Mare adunare mare, plus o tură de golf. Așa încât, Edgar are de călătorit. Cu Garuda, hue hue hue. Mă, cât s-a ferit și s-a ferit, și uite că tot l-a nimerit! Vineri seară pleacă la Jakarta, zboară la Surabaya, sâmbătă la 6 dimineața cică încep partida de golf. WTF!? Aia e oră? Dar cică se practică șmecheria, ca să evite căldura prea mare. Whatever. Eu oricum nu sunt invitat, așa că mi se rupe-n doișpe.

Săptămâna viitoare sunt două zile libere, marți și joi. Complet de kkt, că presupun că or să plece pe capete ăștia, sau dă iarăși boala-n ei mai ceva ca ciuma bubonică în Europa secolului 14. Oricum, eu o să îmi fac de lucru pe la piscină, mai lipesc două trei chestii la vaporaș, îmi ocup eu vremea cu ceva.
Îmi expiră și viza de rezidență. Pașaportul e la Alan de când am revenit în Indonezia după vacanță, da' nu se mișcă mare lucru. Teoretic, azi ar trebui să mă sune să-mi spună când trebuie să ajung la Imigrasi pentru poză și semnătură. Cu zilele libere de săptămâna care vine, totul se anunță o mare durere de cap și junghi în coaste. După cum îi cunoaștem pe tovarășii de la Imigrasi, computerele alea ale lor au prostul obicei să se strice iremediabil la prânz cu o zi înainte de sărbători, și a naibii minune, își revin singurele după ce trec zilele libere. Așa că mă aștept ca toată săptămâna viitoare să nu se întâmple nimic.

La ultima călătorie la Jakarta, Deni a reușit să pocnească nițeluș mașina. Nu mortal, nu fatal, doar capota nițel îndoită și ornamentul spart. A îndreptat tabla cu un prieten, da' bulitura a fost adâncă și s-a dezvelit tabla. Rugină. Bad bad. Așa că s-a dus la firma de închirieri, ăia au luat mașina și au dus-o în service la Sukabumi ca să-i revopsească bucata, draci să-i ducă. O fac ei. Până una alta, mi-au dat "mașină" la schimb.
Mă, pe afară n-arată rău, pe bune. Toyota Avanza, cam entry level-ul unui model deja entry-level. Sad, sad thing. Japonezii sunt ei foarte iscusiți la făcut lucruri durabile, da' nu reușesc să găsească echilibrul între durabil și frumos. Drept urmare, motorașul nu e chiar rău, dar plasticele din mașină sunt oribil de tari și lucioase și ieftine iar toate piesele din mașină vibrează și zornăie de le ia naiba. Nu vă închipuiți că e veche sau așa ceva. La doar 18000km la bord nimic nu arată uzat (nici n-ar avea cum, la cât de lucioase sunt toate direct din fabrică) și desigur nu a dat jos nimeni plasticele de pe parasolarele interioare. Scaunele sunt făcute ca pentru copii (marginea spătarului îmi vine undeva sub omoplați) și sunt înfiorător de incomode. Sunt probabil cele mai incomode scaune de care am avut parte, ajung cu dureri de spate la servici, după numai 40 de minute de stat pe scaun.  Aceleași huse de vinilin pe scaune, de simți cum transpiri după o secundă de stat pe ele. Cum naiba o fi să stai 7 ore pe ele? Nici nu vreau să mă gândesc...
Până la tavan mai am cam un centimetru și dau cu capul. Unitatea audio e la fel de deșteaptă ca aia de pe Terios (adică nu cine stie ce), dar arată pusă acolo ca și cum și-ar fi adus aminte de ea după ce au terminat tot restul.
- Băi, parcă mai era ceva...Ah da, am uitat de ăla. Băi Dorele, pune mă și o ceva de cântat, să nu zică ăștia că n-au!
Cu chiu și vai, am capătat mașina înapoi miercuri seara. Ocazie cu care mi-am amintit câtamai autobuzul poate sa fie. E enormă, și desigur suge benzină corespunzător. Presupun că ia undeva la 15% porcăria, da' bine că are de unde.

M-am apucat să pun niște semințe de roșii, ardei gras și ardei iute în niște păhărele. Rezultatele nu sunt încurajatoare. Nu a ieșit nici o plăntuță de roșii, alea de ardei gras sunt mici și firave. Cele de ardei iute în schimb, au încolțit imediat și par vioaie. O fi din cauza pământului (ceva mai nisipos, într-un colț de grădină), o fi din cauza adaptabilității semințelor (practic am scos interiorul unui ardei iute pe care mi l-a dat Deni și l-am pus acolo sub jumate de centimetru de pământ), cert este că plăntuțele au scos capul imediat, față de alea de ardei gras care au ieșit după vreo 2 saptămâni abia. În ritmul ăsta, am impresia că n-o să apuc să mănânc ardei din producția proprie, deși exact ăsta era țelul inițial.

Trebuie să mai am o discuție cu tovarășii de la Frankfurt, să văd ce au de gând cu pielea mea. Nu mi-ar conveni deloc să pierd proiectul din Botswana (adică vreo doi ani de job asigurat) pentru două luni în plus aici. Din nefericire, fără pașaport nu pot plănui nimic la modul concret, iar tovarășii de la Frankfurt sunt mereu ba plecați, ba ocupați, ba diverse.
Eh, o să văd ce iese din afacerea asta când o să ajung acolo.

Și uite-așa, cu sau fără filozofie, trece vremea. Încet-încet (adică mâine), se fac 3 ani de când sunt în Indonezia. Pe de-o parte, a trecut foarte repede timpul. Pe de altă parte, mă simt de parcă aș fi aici din preistorie. Lipsa aproape completă a anotimpurilor face ca viața să pară și mai monotonă decât este. 
Până atunci, viața merge înainte, așa cum reușește. Poticnit, fără chef, fără sclipire, fără nimic. O mare de gri. Iar aniversarea asta nu înseamnă nimic de fapt. La fel de bine puteau să fie 3 ani și 16 zile, că nu era nici cea mai mica diferență.
Cred că ar trebui să merg nițel în Dubai...