luni, 30 ianuarie 2012

Episodul 22.2. Lumea te vrea prost.

Ăsta e un text mai vechi, pe care habar n-am de ce nu l-am publicat. Cred ca am uitat...So, enjoy.

Deci iar m-a enervat proasta de menajeră. Vă aduceți aminte când am făcut spume p-aici că mi-a aruncat tava aia de carton de la beri și mi-a aranjat ea "cum trebuie" alea p-acolo?
Ei, acum mi-am dat seama de ce urăsc cu atâta vehemență să se bage cineva peste tabieturile mele. Scurt, am făcut o mâncare de cartofi, că m-am săturat de ciorbă. Desigur, în urma "aranjării", cucoana a legat bine de tot la gură punga de cartofi și a înghesuit-o peste diverse altele. Azi când să mă apuc de treabă, am găsit în punga aia închisă aproape ermetic trei cartofi stricați și câțiva alții atinși de mizerie. După ce că își bagă nasul unde nu-i fierbe oala, nici măcar nu se pricepe la cartofi. De unde să se priceapă, dacă ei n-au auzit decât de orez și ceapă? Da' dacă nu se pricepe, de ce se bagă? Și uite așa ne învârtim într-un cerc vicios populat cu menajere proaste și cartofi stricați.
Pot să pariez că mâine când vin de la servici o să găsesc iar punga legată la gură bine de tot. Dacă o rup ca să n-o mai lege, o înlocuiește cu alta și tot o leagă. Dacă îi las scris să nu mai umble, o sa fie ca și când aș lăsa mesaj pentru motan, că tot atâta înțelege și ăla din ce-i zic.
Aceeași senzație de vorbit singur pe care am avut-o și la ședința de azi. Toată lumea vorbește de parcă ar fi greu sa te uiți pe geam si să vezi cât de aiurea aberează. Chinezul încerca să mă convingă că dpdv electric ei sunt gata pentru back-feeding. I-am zis că e o inutilitate și chiar și așa nu sunt gata, indiferent de declarații. I-am amintit propriile cuvinte prin care declara (într-un mod destul de școlăresc dealtfel) că scopul pentru back feeding este începerea commissioningului pentru motoarele mari, care nu pot fi alimentate din surse temporare. I-am reamintit că nu e nici un cablu tras la motoarele alea de care zice el, sau în orice altă parte a centralei, așa că nu prea e îndeplinit obiectivul pentru back-feeding. A început să aiureze si mai tare așa că am renunțat. Nu am vrut să argumentez aiurea, că era clar că nu mă aude nimeni acolo.
Sunt în raportul ședinței o grămadă de chestii vechi pe care ar trebui să le scoatem de acolo că încarcă paginile degeaba. S-a opus un tovarăs, deși m-am chinuit destul să-i explic la ce se referă itemul, respectiv la o cerere de transmitere oficială a unor desene. Chinezii indicaseră scrisorile respective, așa că nu mai era cazul să scriem acolo pentru a treia săptămână conecutiv aceleași chestii. A zis da, da, da, apoi "rămâne așa". Am avut mereu senzația că de fapt nu înțelege nici ce zic eu, nici ce scrie acolo. Că nu înțelege e zic eu e ok, poate vorbesc prea prost. Dar textul scris...Bine, nici ăla nu era foarte clar ca pentru ei nu s-au inventat timpi și prepoziții sau verbe ajutătoare. Totul e o înșiruire de substantive și verbe la timpul prezent. La două din trei subiecte se iscă discuții colaterale. Chinezii între ei, ăștilalți între ei. La urmă, îmi zic mie "da!". "Da" ce mă retarzilor? Și încep iar să citesc textul și să întreb dacă modificăm ceva la el, iar ei zic iar "da", și tot așa.

Episodul 25.2. Domestic flight

Și asta e tot vechi, și tot nu știu de ce nu l-am publicat la vremea lui, adică la mijlocul lui Octombrie.

Deci ieri am fost la Surabaya, la sediul central al ălora de la linii și transmisii. Ședința a fost (vorbal lui Russel Peters) sinfully long, dar măcar a avut oarece succes. Cred că e prima ședință de p-aci la care măcar pare că se rezolvă ceva. Ei, dar să încep cu începutul.
Am plecat din PLR duminică pe la prânz, și am ajuns fără probleme la Jakarta, pe la 5 după amiază. Am zăcut nițel, m-am întâlnit cu Roth de-am băut o bere (de fapt 3, da' nu intrăm în detalii) și gata, la somn că luni avionul era la 6:25. Urma să merg împreună cu unul dintre colegii locali (lucru care s-a și întâmplat) așa că la 5dis de morning omul a fost la hotel să mă culeagă pentru aeroport.
Aeroport, bla bla normal. Zbor de o oră cu o companie low cost. Avionul nu prea vechi, 737-900, plin ochi. Locurile extrem de înghesuite, abia mi-au încăput picioarele între scaune. Clar amenajarea interioară făcută pentru personajele locale, mai 3 la pungă așa.
N-am apucat să văd nimic din oraș. Oricum de la aeroport am ajuns direct la ședință și apoi după ședință iarăși direct la aeroport, dar nici nu părea mare lucru de văzut. Nu prea multe clădiri înalte, relativ curățel față de Jakarta, cumva mi-a adus aminte de un oraș mediu de la noi.
Ei, dar partea interesantă a fost pe drumul de la aeroport la ședință. Mă sună Roth și îmi zice că un tânăr de vârsta mea (i-auzi la el, tânăr! hmm...) sigur este amator de călătorii, așa ca tocmai  mi-a făcut rost de una. În China. Undeva la mijlocul lui Noiembrie. Bun, or sa se ocupe de viză și toate cele, mi-a zis cum se numește orașul în care cică o sa merg dar desigur ca am uitat pe loc. Acum am căutat firma la care merg și se pare ca e undeva pe lângă Shanghai. Cam pe aceeași paralelă cu România...Abia pe drumul spre casă mi-am dat seama de problemă: oameni buni, în China e destul de frig în noiembrie. Și singura chestie mai "groasă" de îmbrăcat pe care o am cu mine este o cămașă cu mâneci lungi. Atât. Mi se pare cam firav...Așa că o să trebuiască să mă uit în Sukabumi săptămâna viitoare, poate găsesc un pullover și o geacă ceva. Edgar zice ca n-am șanse sa găsesc pe dimensiunile mele. Ce să spun, sper și eu să se înșele, dar după experiența cu nădragii scurți, tare mi-e teamă că are dreptate.
Ședința am terminat-o pe la patru juma' și avionul era la șase juma. Taman bine, am ajuns la timp la aeroport. La timp să beau o cafea, că de mâncat...cam subțire. Spre deloc. Deci am făcut o foame ceva de speriat. Dar nu-i problemă, ajung la Kem Chicken și fac ceva cumpărături, așa că o sa am măcar din ce îmi face sandvișuri pentru la servici...Mdea, ăsta era planul, că în realitate n-a ieșit chiar according to plan. Deci ies eu fain din aeroport la 8 și ceva și sun "Deni, unde ești?" "Păi in parcarea C" No shit Sherlock, și io de unde pwwla să știu care e parcarea C? Și am început: ce magazin ai în față? Vino lângă "Solaria", are firmă mare și nu e aglomerat în față, o sa mă vezi" Buci cu smoală! Ne-am învârtit de aiurea unul în jurul altuia, și abia pe la nouă și 20 am ieșit din parcarea aeroportului. Am ajuns la magazin la fără zece, dar deja închiseseră. Așa că dă-i bice spre PLR. Aglomerat chiar și pe autostradă, în localități și mai și, apoi am ieșit spre munte. Unde a fost liber, dar o ceață de-o puteai tăia cubulețe. Pe la unu jumate am tras obloanele și cică dormi...

Episodul 31. Party

A trecut ceva vreme de când n-am mai scris nimic. Da' ăsta e post aniversar. Aniversar pentru mine, că cică am schimbat ieri prefixul.
A început cu niște aluzii fine când am fost ultima oară la Jakarta la Radu și Teo. La modul "aaaaa, faci 40 și nu dai un party?" "Io și cu mai cine să fac party?" "Păi tu fă party că noi venim!" "mmkey then. party to be!"
Mno bine, dau party deci. Din nefericire, ideea a fost de ultim moment, așa ca atunci când am făcut cumpărăturile în Jakarta nu aveam meniul clar conturat. Și chiar dacă l-aș fi avut, tot îmi mai trebuia niște vreme să definitivez lista de ingrediente. Așa că am luat ce am crezut că îmi trebui, așa la prima strigare, și am zis că restul le acopăr la Sukabumi. Asta s-a dovedit a fi nu foarte inspirat, da' hai.
Luni și marți am tot căutat idei pentru meniu, așa că miercuri am plecat ceva mai devreme de la servici, direct la Sukabumi. Scuteam în felul ăsta o oră de condus spre casă și deci aș fi revenit la o oră ceva mai rezonabilă. Drumul la Sukabumi a fost un dezastru. Nu am găsit câteva din ingredientele cheie, șoseaua e făcută praf pe multe porțiuni și a durat mult mai mult decât era cazul, iar pizza pe care am mâncat-o la Pizza Hut a fost o glumă proastă.
Dar zarurile erau aruncate așa că mergem mai departe. Joi am început cu pregătirile preliminare, gen curățat creveții și condimentat carnea de vită pentru friptură, scos restul de cărnoase din congelator. O altă problemă a început să fie locul în frigider. Pentru un om singur e mai mult decât încăpător. Dar când ai de gătit pentru 10 persoane, situația se schimbă nițel. Am avut noroc că mi-au acceptat rezerva de bere în frigiderul barului, iar Edgar a zis ca aduce bere rece. A doua provocare a fost organizarea în timp în așa fel încât cât mai multe feluri sa fie gătite exact înainte de servire.
Vineri am facut tortul și o tartă cu șuncă și cașcaval. Istorie faină cu tarta asta.
Am pregătit aluatul tartei, l-am dus la crescut într-un dormitor ceva mai călduț, și în timpul ăsta m-am ocupat de sfărâmat biscuiții ce urmau sa devină blatul tortului. Am reușit sa le termin pe alea, apoi am trecut la făcut bucățele mici-mici cașcavalul și sunca pentru umplutura tartei. Asta a fost simpluț, și elementul cheie a fost ca am mai găsit două cutii de smântână în frigider, cutii de care uitasem. Binecuvântată fie obsesia mea pentru frișcă! Bun asa, am umplutura gata, am aluatul gata, hai să-l pun în tavă. Inițial am vrut sa folosesc tava mea înaltă, dar când m-am uitat la ea și am văzut cât de mica e...m-a cuprins așa un dor de fugă și am folosit tava aragazului. Mai mare ca dimensiune, dar mai joasă. Well, challenge accepted! Și dăi și întinde aluatul în foaie, folosind o sticlă de apă drept sucitor. A ieșit într-un oarecare fel, dar până la urmă acceptabil. După execuție, am băgat la cuptor și hai sa fac tortul. Mdea. Dacă aș fi avut ceva mai mult de un neuron obotrist, mi-aș fi amintit că am numai o singură priză în zona bucătăriei. Eh, nu avem priză, nu-i nimic, mai așteptăm nițel, că tot mai avem unele altele de rezolvat. Așa că am scurs fructele pentru tort și le-am bucățit, gata de utilizare. Tarta a fost gata după vreo jumate de oră de copt, și arăta suficient de bine ținând cont de condițiile în care a fost facută.

Așa că imediat am pregătit și tortul și gata. Din păcate am fost suficient de obosit cât să nu mă mai gândesc la poze. V-am zis de locul restrâns din frigider. Ei, deja aveam ditamai tortul înăuntru, pluc oala de ciorbă, plus toate cărnurile. Le-am scos din congelator, dar în frigider că altfel le luam urma. Presat fiind de locul mic, am zis că 16°C e mult mai bine decât 28, chiar dacă nu așa de bine ca 10. Așa ca am pornit AC-ul la maxim într-unul din dormitoarele din spate, orientat curentul de aer către zona cu măsuța, închis ușa și transformat locul într-o cameră frigorifică, sort of. Well, it worked. Plăcinta am tăiat-o bucăți și am aranjat-o pe o farfurie mare, apoi am învelit-o în vreo 4 straturi de folie de teama furnicilor. Am lăsat de-o parte colțurile nu tocmai fotogenice, dar nu pentru multă vreme. Asta pentru ca vineri n-am apucat sa mănânc mai nimic. Well, vă informez că tarta a fost excelentă.
Aaa, fază frumoasă cu restaurantul. Profit eu de faptul ca mai erau niște cetățeni în resort și tantele de la recepție nu plecaseră încă, asa că mă duc și le explic că sâmbătă o sa am niște oaspeți și o sa am nevoie de ajutor pentru organizare. Le zic: vreau să folosesc restaurantul ca să am loc pentru masă, și sa țin mâncarea caldă. Eu gătesc, dar am nevoie sa țin calde felurile pe măsură ce le vine timpul de servire. Au zis da, ma ajută, așa că am plecat la treabă cu ceva mai mult optimism. Chiar aveam nevoie, că deja mă cuprinseseră îndoielile că am mușcat mai mult decât puteam mesteca...
Sâmbătă dimineață a început la modul normal, cu a doua pâine băgată la făcut, da' a continuat superlativ-apoteotic, când m-am trezit la ușă cu tante Ntin, menajera, cu...o masă în cap. O masă măricică, pe care o purta pe cap. Am avut revelația și gata. Asta înțeleseseră tovarășele de la restaurant. Inițial am vrut să urlu, dar mi-am dat seama că Ntin nu numai ca n-ar fi priceput nimic, dar era și nevinovată de toate alea. Ea venise femeia să mă ajute. Well, change to Plan B. Așa ca am împins masa mea rotundă într-un colț, Ntin a mai adus o masă (tot pe cap) plus scaunele lipsă și a mai adus un set de tacâmuri, pahare, castronele și farfurii. Foarte utile toate. I-am arătat cum se fac șervețele, și s-a apucat de treabă imediat după ce am terminat de aranjat mesele.
Ce se vede pe ecarnul laptoapei sunt rețetele de la felurile pe care urma să le pregătesc. Le aveam deja tipărite, dar pe ecran mai erau șî poze ajutătoare. Mașina de pâine din colț era deja în plin proces de lucru. Stă acolo în colț că acolo e priza...
În fine, evenimentul era programat pentru ora cinci după amiază, așa că ceva timp mai era.
Am spălat iarăși ficățeii de pui și i-am condimentat, zdup și cu ei la camera de frig, am tăiat ciupercile pentru sote, zdup și ele la camera de frig. Am avut o mică perioada liniștită, pentru că nu puteam să pregătesc multe lucruri așa de mult timp înainte. Pe la 12 m-a sunat Teo să-mi spună că sunt pe drum spre Jakarta, că se întorc. Desigur făcea mișto de mine, dar tot mi-a stat pulsul nițel. Însă a fost o informație prețioasă, pentru că mi-a spus pe unde erau și am putut estima cam când vor ajunge.
Friptura de vită...Aia a fost mișto. Abia au încăput în crăticuță, a trebuit să schimb uleiul de două ori că se umpluse de arsură (cea mai mare parte condimentele de pe carne), dar până la urmă am reușit să pregătesc toate trei bucățile. Le-am lăsat în tavă acoperite cu folie și am început sa elimin urmele dezastrului. Se făcuse o grămadă de fum, am deschis ferestrele, am deschis o ușă, pornit ventilatorul pe viteză mare și până la urmă s-a rezolvat situația. Am pregătit salata de varză (sărat, lăsat la înmuiat, scurs, etc) și am dus-o înapoi la camera de frig. Deja cam începusem să am prea multe de făcut în ultima jumate de oră.
Când au ajuns ei, pe la trei, eram la pregătit soteul de ciuperci. Am făcut impresie bună zic eu, deși am fost surprins în timp ce pregăteam diversele. Sau poate tocmai de-aia...Am fript pieptul de pui, apoi ficățeii, timp în care cetățenii deja intraseră cu sârg în tarta cu șuncă și cașcaval. Le-am zis că pe la cinci urmează să mai vină trei oaspeți, și s-au oprit. Cu oarece părere de rău aș zice, dar rezulatatul a fost mai important, rămăseseră destule bucățele pe farfurie cât să se poată pune pe masă.


Pe la cinci au aparut și Edgar, Thomas și Nina. Edgar mi-a dat berea și un ditamai containerul cu salata de castraveți. Din fericire, odată cu prepararea diverselor tipuri de mâncare și aducerea lor pe masă, s-a mai făcut loc în frigider. Adică a stat berea la rece. And then, START!


Brânză feta frecată cu iaurt și asezonată cu mărar, cu niște roșii pe lângă
Tartă cu șuncă și cașcaval
Salată de varză cu creveți înabușiți în unt și vin, cu sos picant
Piept și ficăței de pui fripți, cu garnitură de ciuperci sotate în unt
Salată de castraveți
Friptură de vită la tavă cu piure de cartofi
Tort de ciocolată
Tort diplomat cu ananas și lychee
Multă bere
Ceva vin
Ceva schweppes

Mi-au cântat "Mulți Ani Trăiască" fiecare pe limba lui. A fost un moment mișto de tot, după ce mi-a cântat toată trupa în românește, Daiva mi-a cântat în lituaniană, Thomas în chineză, Nina în behasa indonesia, și Edgar în germană.
Well, cam asta a fost. Duminică am lichidat ultimele urme de mâncare rămasă plus tortul făcut de mine (pe care l-am scutit sâmbătă pe motiv de toată lumea e full), și cam gata.
Pâinea a fost atât de apreciată încât Julia a zis că dacă rămâne, ea vrea la pachet. A rămas netăiată pâinea făcută sâmbătă dimineață, așa că i-am dat-o ei.
Thomas s-a mirat că am făcut atâtea lucruri la cuptorul ăla mic. El nu gătește nimic, așa că nu i-am mai explicat ca o mare parte din lucruri au fost făcute la tigaie, nu la cuptor. Nu că ar fi contat, desigur.
Petrecerea a ținut până pe la 1:30, și sper că s-au simțit bine. Ei așa au zis. Cică sunt ridicat la rangul de MasterChef și trebuie să-mi apăr titlul în fiecare săptămână. Cică nu trebuia să ma dau peste cap atâta. Well, nu m-am dat peste cap, că dac-o făceam probabil amețeam, și cine mai stătea în bucătărie?
Eu unul sunt mulțumit de ce am reușit să fac. Sigur se putea și mai bine, dacă eram ceva mai atent și aveam vasele mai potrivite pentru gătit mult. Am constatat că mi-ar cam trebui un wok și o tigaie de-aia de aluminiu cu fund gros, pentru fript. Din păcate wokurile sunt cam mari de obicei, și nu prea văd când o să mai gătesc eu atât de multe chestii. Cam toată vesela mea este adaptată nevoilor mele, un om singur sau oricum, nu mai mult de 4 persoane. Gătitul pentru 10 a fost o provocare, și mereu am fost sub tensiune să nu cumva să stric mâncarea și să mă fac de râs. Desigur, am senzația că puteam sa nu mă întind atât, dar hey, nu așa era vorba? "O dată faci 40! să fie ceva memorabil!" Well, sper că a ieșit măcar ok, daca nu chiar memorabil.

Episodul 30. The Return

I'm baaack!
Nu e mare spanac, da' am revenit totuși în Indonezia.
Multe chestii nu s-au schimbat. Era vorba că o să-mi dea altă mașină. Nu. E tot aia. Ceea ce nu e neapărat nasol, că mi-am recuperat ochelarii de soare din ea. Dar dacă știam, nu mai montam a treia banchetă la loc. E ceva ce scârțâie în plus. Dar e totuși ok.
Cât am fost plecat, cică a plouat de-a rupt avioane. Am fost și eu azi nițel prin șantier să văd dezastrul. Well, n-a exagerat prea tare Edgar. Progresul nu se prea vedea pe nicăieri, probabil fiind ascuns sub stratul de noroi. Da, noroi e destul. Omniprezent, și în cantități industriale. Am vrut să mergem să vedem zona cu tancurile și stația de pompare combustibil. N-a mers. Special am mers cu mașina mea, că are 4x4. Cauciucurile sunt păcăleli, dar tot ajută nițel tracțiunea. N-a fost destul. O parte din drum era atât de noroită că nu am îndrăznit să intrăm pe ea că nu mai ieșeam de acolo. În sala turbinei e iar plin de apă. Desigur, nu sunt geamuri la jumătate din clădire. Și tot așa.
Am făcut ceva cumpărături în Jakarta, înainte de plecarea spre PLR. Am trecut pe la Edgar să-i las ce i-am luat și cred că s-a bucurat că mă vede, că imediat ne-am apucat de beri și de povestit fiecare ce-a făcut și cum a fost. Așa am aflat de ploile serioase care au tot căzut în ultima perioadă, am aflat și că au fost pene de curent frecvente și lungi, telefoanele nu prea merg și în general e nașpa. Da' nu era ceva nemaipomenit pentru drăgălașul de PLR.
Am făcut de la Jakarta cam 3 ore jumate, ceea ce e acceptabil spre bine chiar. Am sperat să nu fie mari probleme spre Ocean Queen, dar m-am cam grăbit cu optimismul. Ultima bucată de drum, după Cisolok, e explodată complet. Gropi babane de tot, multe, nu mai ai pe unde ocoli. Am dat într-una de-am zis ca acolo rămâne toată roata. În ritmul ăsta, se lungește cu 10 minute cel puțin drumul spre casă, că trebuie mers cu viteza 1a pe acolo. Jalnic.
Era răcoare și bine în casă. Nu am mai văzut șopârlele, dar am găsit un paianjen pe perdea. Cam mare pentru gustul meu, așa că l-am gonit. Am unitate AC nouă în living/bucătărie. Nick s-a ținut de cuvânt și a montat-o în lipsa mea. E mișto să nu te mai intereseze temperaturile, să nu te mai incomodeze hainele. Un tricou este suficient pentru aproape orice activitate. Dimineață cât mi-am făcut sandvișurile, am simțit cam rece curentul de la AC-ul proaspăt montat, deși era orientat spre în sus. O să mai încerc ceva reglaje, dacă nu iese, o să trebuiască să-l opresc pe timpul cât gătesc, ca să nu înțepenesc. Oricum, e mai bine cu ea decât să răcesc degeaba două dormitoare cât China ca să capăt și un pic de răcoare în living.
Am un coleg de birou. Nu e prea fain. În primul rând, vorbește cam mult. Nu-i problemă, tac eu pentru amândoi, dar e groaznic accentul ăla chinezesc. Parcă mereu are prune in gură. Apoi, cred că-și urăște laptopul. Dă cu o furie în tastele alea de zici că vrea să le rupă.
După senzația ok dată de temperaturile plăcute, am început să sesizez chestiile nașpa. Una câte una, toate părțile faine au început sa dispară sub presiunea celor nașpa.
Îmi plouă în casă, în două locuri. Unul din ele este deasupra nou-montatului aparat de AC, așa ca presupun că are ceva legătură cu doreii lucrând prin pod. Al doilea loc e undeva în living.Mai e un loc, pe terasă, dar ăla nu-l consider ca fiind în casă.
Au trecut cu țevile de condens și agent frigo de la AC prin baie. Au lăsat o gaură destul de mare în jurul țevilor, în loc sa astupe cu ceva ipsos. E un loc prin care pot intra destule bâzdâgănii, și nu-mi place asta. Au lăsat pereții pătăți cum s-au sprijinit cu mâinile murdare și arată neîngrijit. Sunt destule locuri cu crăpături care ar trebui astupate și văruit peste. E greu să faci ceva ca lumea, e greu să ai mândrie profesională. Să poți sa faci ceva si să răspunzi tare "da, eu am făcut aia!" când te întreabă cineva.