duminică, 26 februarie 2012

Episodul 33. Java Lava

Drept introducere, o să vă spun un pic așa ce-i cu Java Lava asta. Well, e un grup de pasionați de drumeții montane. Cu o grămadă de vulcani, mai mult sau mai puțin activi, insula Java e un loc grozav în care să faci chestia asta. Desigur, grupul a fost format de un nucleu de englezi și olandezi. Din fericire pentru mine, Nick Andrews (proprietarul de la Ocean Queen) e unul dintre ei. Așa că excursia care deschide sezonul anual al drumețiilor Java Lava este o "plimbare" pe coastă, și pornește de aici de la mine de acasă.
Radu și Teo mi-au spus de excursia asta acum ceva vreme, și părea relativ ușor de mers. Eh, părea...Oricum, m-am hotărât să merg, pentru că părea o experiență deoasebită și era o schimbare față de monotonia zilelor mele aici. Din punctul ăsta de vedere, ambele obiective au fost atinse.
Că urma să fie dificil, am aflat (ca de obicei) cam târziu...Adică vineri seară, la întâlnirea pregătitoare.
În primul rând, grupul a fost foarte mare. Cam 60 de persoane. Și e clar că un grup atât de mare e greu de manevrat. Dar asta nu a fost o problemă prea mare. Structura traseului însă a fost. Și faptul că nu am mai urcat pe munte de secole. Și faptul că nu am avut echipamentul necesar. Sau am evaluat greșit ce să iau cu mine. A trebuit sa folosesc rucsacul portocaliu, pentru că altul nu aveam. A trebuit să înghesui în el sandalele (destul de utile pentru trecut cursurile de apă de pe parcurs), 5 litri de apă, ceva sandvișuri și un tricou de schimb. Așa că am avut cam 8kg de cărat într-un rucsac făcut pentru office job, nu pentru munte...
Dar să vă zic mai bine "live"...
Deci am plecat la 5:30 dimineață, cu 12 mașini, către punctul de plecare. Ca de obicei nu am putut mânca nimic dimineață, dar am băut jumate de cană de cafea. Ceea ce a fost destul de bine totuși.
Am plecat pe la 6:00 de la punctul de start. Conform programului, urma un drum de vreo 2 ore și jumătate pe coastă, reprezentând primul sfert al traseului.

















Am parcurs distanța într-o oră si trei sferturi, și a fost absolut superb.
Din păcate, impresia generată de prima etapă m-a făcut să cred că e la fel în continuare. Asta s-a dovedit o greșeală. Eram pe drum de aproape 2 ore, eram fresh, nu era foarte cald. Și totuși, tricoul îmi era ud fleașcă după prima jumătate de oră. Acum, partea mai puțin plăcută a excursiei. Următoarea etapă urma să dureze cam 6 ore. Oricum însă, de la locul de popas se putea merge spre șosea în aproape 20 de minute, așa că cei care doreau, puteau să renunțe deja de acolo. Ei, puteau să renunțe dacă ar fi știut de asta. Dar nimeni nu a anunțat oficial chestia, așa că mulți au continuat crezând ca nu s-a ajuns la locul cu pricina. Eu am stat un pic și m-am gândit, dar mă simțeam prea ok ca să renunț. Radu mi-a zis ca ăsta e locul de întoarcere, dar am decis să continui și eu. Well, nu foarte inspirată chestia, dar cale de mijloc nu era. Ăsta mi s-a părut cel mai mare dezavantaj. 2 ore de mers era clar prea puțin. 8 ore, e deja cam mult. Ar mai fi trebuit să existe o posibilitate de scăpare după încă vreo 3 ore, dar n-a fost.




Am mers prin plantații de babnieri, prin câmpuri de orez, în sus și în jos pe dealuri, și picioarele mele deja au început sa simtă stressul. Am transpirat de-am rupt, practic toată apa pe care am băut-o (cam 3.5 litri) am transpirat-o că la toaletă nu am avut nevoie să mă duc. După al naibii de mult timp (două ore jumate sau așa ceva), am ajuns la pe o plajă.
Imaginați-vă cum te poți simți când vezi așa ceva, după ore întregi de mers, căldură umedă și plină de mirosurile junglei, și oboseala care începe să se simtă din ce în ce mai tare:




La naiba, nu-mi imaginam ca te poți odihni atât de bine pe bolovani. Am halit și două din cele 6 sandvișuri pe care le-am avut cu mine, un Snickers și am băut cam un litru de apă. Dar cea mai importantă chestia a fost că m-am putut descălța. Șosetele erau ude fleașcă de transpirație, și mi-am dat seama că asta ar fi trebuit să-mi iau de rezervă, în loc de tricou: șosete!
După ultimul "asalt", picioarele mele au cedat definitiv, și m-am căpătat cu niște crampe oribile la amândouă pulpele superioare. Din fericire, Juliette a avut la îndemână ceva cremă de-aia chinezească cu camfor, și am reușit sa ma repun în funcțiune, chiar dacă durerile erau încă serioase de tot.











Așa încât, la terminarea etapei am eliminat complet ideea de a contiuna pentru încă două ore și am decis sa ies la mașini. Asta a însemnat înca jumătate de ora de mers, și din păcate au fost și câteva potiuni de urcare. Aici era problema principală, pentru ca durerile au revenit.
Am reușit să ajung înapoi la Ocean Queen, rupt de obosit, murdar și transpirat rău de tot. Am lăsat bocancii, șosetele și sandalele afară, m-am dezbrăcat în duș și am abandonat totul pe podea, și m-am desfătat cu un duș luuuuung și grozav. Doamne ce bine este să nu te usture apa care-ți dă în ochi. Magnific!
La ora asta pantalonii, tricoul și șosetele sunt tot afară, că n-am chef să le bag în casă. Apoi, sunt încă ude...După o noapte de stat afară, nu s-au uscat pe deplin.

Era frumos dacă aș fi avut posibilitatea sa ma retrag după vreo 5 ore. Radu a avut suficiente resurse sa mearga și ultima etapă. A fost mișto, dar prea lung. Ultima parte a fost un chin, și asta a diminuat mult plăcerea experienței. Trebuia să fie fun, nu să mă chinui să ies la liman. Am descoperit însă că încă mai pot să merg pe munte destul de mult (deși nu am avut parte de încălzire), iar bocancii și-au făcut treaba cu un succes deosebit, deși au costat doar 30$.

Editez postul ca să pun niște poze primite aseară de la Radu (și fiind altcineva în spatele lentilelor, apare și mutra mea în poze)









duminică, 12 februarie 2012

Episodul 32. Rrrrribit! Rrrribit!

Mă și vorbesc vineri la birou cu Edgar și zice că Nina are de gând să se întâlnească cu Karina și cu Tya (cele două secretare ale noastre) și merg cu toatele la Hot Springs. Tya e acum nițel ținta miștourilor, pentru că a recunoscut că a mâncat supă de brotac (e ceva specialitate locală, se cheamă swikee). Edgar îi zice Miss Oacky de câteva zile. Când vine de la masă, o întreabă dacă a fost bună supa de brotac și dacă respectivul brotac n-a sărit din farfurie... Răutăcisme de-astea.
Așa că Edgar îmi zice că el o să vină la proaspăt renovatul Kuda Laut și poate mă mișc și eu să vin să-i țin de urât pâna se satură gagicile de făcut băi fierbinți la Hot Springs. Ok șef, vine băiatu' că-s numai la un sfert de oră (maxim) de mers pe plajă. Cică mă sms-ează când pleacă de acasă. Fain, că asta însemna că am juma de ceas la dispoziție, cam atâta îi trebuie de la el până la noi acili-șa la țară.
Pe la trei mă trezesc cu SMS "am ajuns, unde ești?"
În ... cu satelitu', unde dreaq să fiu? Acasă, că ai zis că dai mesaj când pleci, nu când ajungi. Mno bine, am pus repede nește țoale pe mine (adică nădragi, că tricoul l-am luat în mână alături de sandale) și hai pe plajă spre Kuda Laut.
















Nu foarte soare, reflux, și un vânt micut, constant, dinspre mare. Credeți-mă, o vreme perfectă să ieși în larg cu o barcă cu pânze.
Absolut frumos de privit, admirat, relaxat undeva sub o umbrelă cu bere rece, admirând eventual ceva siluete feminine. Ceea ce am și făcut.

Umbră? Check! Bere rece? Check! Gagici mișto de admirat? Che...Wait. Bun, era o tipă. Împreună cu alta, și cu vreo 4 tovarăși. Am numărat vreo 5 copii în jurul lor. Habar n-am care și ai cui erau. Nu c-ar avea importanță. Well, GAGICA (o s-o numesc așa, că ailaltă era complet nesemnificativă în comparație cu ea și am uitat-o în secunda doi) avea o siluetă superbă. Mai ales privită de la o oarece distanță, și prin beer-googles 4X. S-a dovedit mai târziu că pierduse bonul de la tâțe, da' la modul sever rău de tot. Lipsă completă. Flatter than a TV screen. Ei, dar din spate, în lumina amurgului, îmbracată cu o chestie de-aia ușurică de pânză topită...whow! I mean, really, whow!
No, la momentul ăsta degeaba faceți zoom pe poze, că nu apare. E doar plaja. Gotcha!!
Au mai fost vreo două sau trei localnice, da' erau nașpa și se băgau în seamă destul de aiurea. Ghinionul lor, poate dacă nu era tipa asta (rusoaică aș zice eu, după trăsăturile feței) mă uitam și după ele, dar așa, erau pur și simplu zgomot de fond... Mereu acolo, enervante rău și interferând cu semnalul important.
Am dezbătut problemele politicii monetare mondiale până pe la opt cred. După vreo 10 sau 12 sticle de bere (sticle de 670ml, asa le au ăștia) am decis că nu merită să ne mai batem capul cu politica, așa că mai bine mai bem o bere...wait, what!? Și uite așa am ajuns acasă vesel (rău), exact la timp cât să înceapă ploaia de seară. A turnat cu găleata vreo juma de oră, suficient cât să mă facă leoarcă de la colțul casei până la ușă.  Da, vreo 5 metri au fost de ajuns, că de la dușul meu nu curge veci atâta apă cât poate să vină de sus când plouă. Cred că nici dintr-un hidrant de pompieri nu iese atâta, da' se apropie...

Aaaaah, deci de mult nu am mai stat atât prin bucătărie. Trezit de dimineață fără durere de cap (ceea ce e destul de surprinzător totuși, având în vedere cantitățile), am purces la gătit. Desigur, după injectarea cantității regulamentare de cofeină în venă...
Bun, să vă zic deci: Acum multă vreme, adică înainte de ziua mea, am luat niște craci de brotac de la supermarket. Inițial am zis să le fac atunci la masa festivă, dar când mi-am dat seama că am luat numai câteva bucăți mi-am revenit din visare si le-am lăsat în congelator. Then one day, a venit vorba despre supa de brotac halita de Tya, și mi-am amintit...

Deci am tipărit o chestie tip ciorbă, plecată de la o bază de ciorbă de pește. Nu că aș fi avut pește proaspăt, tuulai duoaaamne, numa' o conservă de ton si una de carne de crab, luate din Sukabumi în timpuri demult uitate și pierdute prin negurile istoriei.
Așa că am tocat rapid niște morcovi, niște ceapă, am pus la călit cu niște ulei de măsline (habar n-am de ce naiba n-am pus ulei normal, de palmier).  Le-am lăsat să se călească, apoi am adăugat un cartof micuț făcut bucățele și dup-aia cică sa fiarbă. Am mai pus în oală două frunze de dafin, niste piper și un praf de coriandru pisat, o țâră de delikat și cam gata. Da' până să se apuce de fiert, mi-a trăznit o idee mega-ultra-super genială, m-am dus la restaurant și am tăiat din fața ușii două tulpini de lemon grass. Nu vă pot descrie ce fel poate să miroasă buruiana aia când e proaspăt taiată. Dumnezeiesc, nu alta.


Ei, și se apucă ele de fiert, io herpa-derping p-aici, când îmi dau seama că e cam liniște. Mă uit, ciorba mea stătea alene. Flacără canci! Ow shit...
Înapoi la restaurant la gagicile alea, le anunț cu durere-n glas că mi s-o gătat butelia. În vreo 10 minute așa a apărut tovarășul cu butelia în spinare, schimbat, dat 5000IDR, hai înapoi la muncă. Am mai dat în clocot toate ălea p-acolo, cu pătrunjel, țelină și ce am mai pus io prin uber-ciorbă, și au început să-mi vină ideile stranii. Și dintr-o răsucire de cuțit am despicat câteva ciuperci, am tocat mărunt niște buruiană (care la intenție trebuia să fie pătrunjel, da' nu era și Edgar nu a mirosit să vadă că e cu toooootul altceva), am desfăcut un plic de bază pentru tom-yam si zbaaaang cu ele toate la fiert.




Am zis eu ca am vreo 3 litri de ciorbă. Sosul pentru tom-yam era pentru 0.8 litri. Am zis eu deci că n-o să iasă foc de iute. Well, nu prea s-a potrivit socotoiala.

A ieșit iute. Nu ucigașă, da' totuși. Oricum, am pus și niște borș, am mai pus și nițel delikat, niște clocote acolo, pus repede și conținutul conservelor, fiert zece minute, adăugat buruiana, gataaaaaa! Am gustat de vreo două ori. Cred că aș mai fi gustat de câteva zeci de ori, da' știam că mai am numai o bere în frigider, așa că am abandonat.






Acu' dac-am rezolvat cu ciorba, hai să mă ocup de brotăcime. Scoase din congelator erau, le-am spălat și le-am uscat cu șervețel, apoi le-am pus într-un castronel cu niște lapte. Cică trebuie să stea două ore în lapte. Mno bun, dacă-i musai...










Am mai bâzâit p-aci prin casă, am mai citit una alta, a trecut vremea.



Am pregătit două linguri de făină în care am amestecat cam o linguriță de boia de ardei iute, am scurs laptele, am uscat cracii de brotac și i-am tăvălit bine prin făina picantă.






În timpul ăsta, în tigaie se topea niște unt. 

Ia uite ce frumos arată tovarășii -taci! (partea cu bro a brotacilor, se observă prea bine chiar și cu ochiu' nedilatat, că lipsește cu desăvârșire)







Punct și de la capăt, brotacii au ajuns în untul încins și s-au rumenit frumos. Acuma partea nașpa e că așa zicea rețeta, și n-am îndrăznit să mă abat (prea tare) de la ea. Da' ascultați la moșu', apucați-vă binișor întâi de sos, și lăsați brotacii la urmă. Sunt mici de tot, și deci nu au inerție termică deloc. Se răcesc imediat, și nu mai sunt așa de gustoși. 


Mno bun. Am scos -tăcuții pe o farfurie, am acoperit-o cu folie, și hai să facem ciupercile. 






Le-am căsăpit cât ai zice "oac!", am tocat ce mai ramăsese din jumatea de ceapă de la ciorba de mai devreme, am scurs în tigaia curată untul rămas de la -taci, ceapa la călit, acușica punem și ciupercile să se călească în unt.
Le-am lăsat nițel să ia aroma de la unt, apoi am adăugat niște vin alb (nu prea mai am, deci nașpa), o țâră de sar și piper, și le-am lăsat să scadă ca lumea vinul.






După ce am rezolvat cu chestiunea în cauză, am făcut focul miiiic micuț de tot, am pus nește smântână, doi câini de usturoi (cătei nu puteau fi numiți) tocați mărunțel de tot, o linguriță (sau mai bine) de pătrunjel uscat și cam atâta...






Le-am mai lăsat nițeluș să fiarbă împreună să-și ia aromele unele de la altele și...Na poftim ce fain arată!



Doar câteva (foarte, foaaarte puține) minute mai târziu...




Pam pam!