joi, 18 iunie 2015

Episodul 92. It's all about timing

Cuvânt înainte: 
Mă, locuiesc în clădirea asta de 7-8 luni. Probabil clădirea e dată în folosință cam de un an, poate un an jumate. Desigur că în anul ăsta, e prima oară când se spală geamurile. În caz că vă întrebați, sticlăria e făcută cu perete cortină, geamurile se deschid doar 30cm (maxim) în foarfecă inversă (baza se depărtează spre exterior) așa că nu se pot spăla geamurile din casă. Trebuiesc spălate de afară, din gondolă suspendată de acoperiș. Ceea ce înseamnă să activitatea se întâmplă când dă Domnu' sau își aduce aminte cineva. Minunea cea minunată s-a întâmplat acum vreo 5 zile, când au pus afiș în lift că e programat spălatul geamurilor pe exterior, începând cu data de. Data respectivă e de vreo 4 zile, și la ora 7 când plecam de obicei spre servici, nimeni nu mișca nimic. La întoarcere se observau schimbări, se vedeau geamuri curate și alături de ele unele cu ditamai stratul de praf, deci e clar că ceva se întâmpla între ora 7 și ora 3 când veneam eu acasă. Ceea ce e foarte mișto, că vezi numai rezultatele, nu te împiedici și de procesul în sine. Just like magic.

Deci, cică a început Ramadanul. Asta înseamnă că la servici nu mai mănânc/beau nimic, din politețe față de colegii care țin postul.
Înainte (2006-2011 adică) nu era aceeași treabă, dar înainte aveam biroul (as in office) meu, nu doar un birou (desk) într-o cameră pe care o împart cu 10 alți colegi. (Meh, drăgălașa limbă română în care nu ai cuvinte separate pentru noțiuni înrudite). Prin urmare, nu era nici o problemă să închid ușa biroului când îmi beam cafeaua și îmi mâncam sandvișurile, și toată lumea știa de ce e ușa închisă (în restul timpului stătea larg deschisa, ca să arate ce tip primitor și prietenos sunt.
Acuma, din ăștia 10 colegi, 8 sunt musulmani. Ieri am discutat nițel cu (unii din) ei, și mi-am exprimat îngrijorarea. Meh, nu-i bai să nu beau apă, nu-i bai să renunț la sandviș. La o adică, programul de lucru se termină și el la 12 (că la 14:30 era deja PREA MULT :lol: ), din ce slăbi am, așa că nu-i chiar mare bai. 
Da' băi fraților, ce mă fac de CAFEA!? Lichidul dătător de viață, OZN-ul salvator!
Mohamed a zis că oricum am termosul meu cel mic, pot să beau în mașină. Am zis că mi se pare destul de aiurea să mă duc la mașină ca sa beau cafea, ca liceenii care fumau în budă, așa că o să încerc să beau acasă. Prin urmare, am purces la planificat.
Deci, începem programul cu jumate de oră mai devreme, așa că mutăm alarma cu jumate de oră mai devreme și totul e rezolvat. Pline de speranțe, m-am băgat io aseară în pat, șiiiii.....
Undeva în zori mă trezește un huruit și lovituri în geam. Băi, sunt la etajul 6 într-o clădire cu ditamai parterul (cred că are 6 metri)!  WTF!?!? Mă uit pe geam, aburit tot. Crăcănez geamul, se vedea ceva ceață, dar până acum nu se aburiseră așa complet geamurile. Gânditul merge greu de tot când mă trezesc brusc și după insuficient somn, așa că am ridicat din umeri, meh, whatever. Intru la duș și aud iar bubuit, de data asta ca și cum cineva mi-ar fi închis geamul. What?
Well, azi băieții s-au decis să pornească treaba dis de morning. Evident, geamul meu deschis îi încurca. Nu putem decât specula asupra motivelor pentru care la ora 5:30 azi dimineață, băjeții erau deja în gondolă și dădeau cu Kärcherul pe geamuri. Probabil, din cauza Ramadanului. Sau...Because fuck sleep. Because why not? We're not sleeping anyway, so why would you?

Prin urmare, era să pun cafeaua în cana de fiert în loc de presă, și oricum n-am reușit să beau prea mult din ea, că eram jumate mort de somn. Încă sunt buimac și resimt lipsa cofeinei. Și e doar prima zi...

duminică, 7 iunie 2015

Episodul 91. Car derping

Pentru că urmează ceva vacanță, am zis să încerc să rezolv cu portiera aia zgâriată cât sunt plecat. Ideea de bază era să repare mașina cât sunt în concediu, s-o trimită apoi în showroom în parcarea de acolo, și apoi eu s-o iau de acolo la întoarcere.
În sprijinul logistic al acestei intreprinderi, am tras o tură pe la service-ul de caroserii, tot acolo unde am dus-o și pe Syyara Bedah când s-a oprit motociclistul ăla în ea. Șiiii, m-am desumflat la fel de iute cum m-am dus. Respectiv, cică o să mă coste vreo 3000dhs povestea (WTF!!??), pentru că nu pot vopsi numai fața de ușă ca să poată să "piardă" culoarea și să nu se observe diferența dintre panoul proaspăt vopsit și restul caroseriei.
Acuma, știu că tovarășul respectiv vrea să-și facă de lucru. La o adică, pentru asta există The Walking ATM, nu? Totuși, a fost suficient de cinstit (sau o fi simțit că la banii ăia nici vorbă să fac treaba) și mi-a zis să mă duc la poliție și să iau autorizație de reparație, ca să se rezolve pe asigurare.
Am trecut și pe la Abdullah, și nu am căpătat răspunsuri foarte plăcute urechii mele. Respectiv, nu aduce nimeni mașina pe roțile ei de la service-ul de caroserii (care e undeva la mama naibii pe lângă aeroport - DXB) până la showroom pe SZR. Transportul se asigură doar între unitățile service, în cazul în care după reparațiile la caroserie urmează reparații mecanice. Apoi, trebuie adusă pe platformă, și aia costă destui bani. Nu își asumă nimeni riscul sa trebuiască să-ți spună "Știi masina pe care ai lăsat-o la noi la reparat pentru două zgârieturi? Ei, e daună totală! Ghinion!"
Deja cu asta mi-a cam luat vântul din pânze, și situația nu e pe cale de îmbunătățire. Am încercat ieri să trec pe la stația de poliție ca să încerc să iau adeverința pentru reparație, dar n-am reușit să găsesc intrarea :( Știam de una dintre intrări, dar era doar pentru mașinile lor. Oricum, ideea e că nu m-am mai dus și...
Aparent, am avut noroc. Pentru că cică dacă m-aș fi dus singur, mi-ar fi luat permisul pentru niște timp ca să verifice că nu am lovit eu pe nimeni. Nu că ar fi problemă, că îți dă la schimb o dovadă, dar apoi trebuie să te duci să-ți recuperezi permisul, că nu ți-l aduce nimeni acasă. Cel puțin, așa îmi zic colegii. E posibil ca experiențele lor să fie totuși diferite și chiar aia să fie procedura în caz de zgârieturi pe bare sau pe uși, care ar putea fi inclusiv rezultatul propriilor prostii. La mine e evident că "rănile" sunt ca urmare a unei agresiuni unilaterale, și nu reciprocitate. Da' în fine, cel mai probabil o să mă gândesc din nou la situația asta și ce fel vreau s-o rezolv. Un aspect e că nu-mi convine să CHEM poliția pentru treaba asta, chiar dacă 90% șansele sunt să fiu instruit să mă prezint la una dintre stațiile de poliție din apropiere (Al Barsha sau Jebel Ali). Al doilea aspect e că nu sunt foarte liniștit să las masina o lună de zile în service. A treia ar fi că nu-mi convine prea tare metoda de recuperare a mașinii de la service. Probabil aș reuși să iau un taxi dimineață până la servici (la poartă adică, și să mă ia Mohamed de acolo până la birou) și apoi să mă ducă la sfârșitul programului la service. Dar la momentul respectiv, masina mea ar fi stat deja o lună în soare la ei, fără să fie mișcată sau adăpostită. Ceea ce nu mai e deloc convenabil.
Pe de altă parte, dacă fac mișcarea când sunt aici, o să am niște zile cu mașină de închiriat, ceea ce presupune costuri și hârtii, că iar trebuie să mă duc la poartă să înregistrez mașina, ca să pot intra în centrală cu ea.
Una peste alta, la poliție tot trebuie să apelez, că altfel mașina așa rămâne pe vecie (sau până la vânzare, moment la care valoarea reparației o sa fie un procent foarte important din valoarea reziduală a mașinii, deci no-no) dar mai trebuie să analizez metodele de recuperare după ce o termină de lucrat.
Din nefericire, îmi cam stă pe retină sărăcuța ușa aia bulită în trei feluri diferite. Așa încât, ceva trebuie făcut. Rămâne doar de stabilit ce, cum și când.
Whow, încă un post în care am plecat de la trei întrebări și după o pagină de dezbătut problema, am ajuns înapoi de unde am plecat...

vineri, 5 iunie 2015

Derp’s Hobby, part 3.1



Asta pentru că partea 3 era cazul să fie vaporașul (RB25) pe care l-am început și l-am abandonat în Indonezia.
Ca o notă, textul a fost scris în xșpe mii de etape, deci iarăși referirile la "azi", "zilele astea" etc sunt complet aleatoare și nu mai au nimic de-a face cu data la care citiți (hehe, îmi place optimismul ăsta) chestiile astea.

Cum ziceam data trecută (acum vreo 5 luni adică), am cumpărat un kit mișto de la Billings Boats. Mai ziceam că o să mă apuc efectiv de lucru după ce vin fetele să-mi aducă sculele și alte minunății, da’ cred că m-am pripit. E drept, nu pot face mare lucru, dar sigur mă apuc de câte ceva activități conexe. Cu alte cuvinte, ia să încep să-mi utilez „atelierul”. După o vizită la ikea, am revenit cu două rafturi din lemn de pin. Unul din ele va deveni placa de construcție, celălalt va deveni suportul pentru îndoit baghete.
De la Dragon Mart am revenit cu scula de polizat/așchiat. Asta a fost o achiziție grozavă, deși nu e cine știe ce grozăvie ca și sculă.


Am văzut și niște menghine, dar erau prea mari pentru ce mi-ar trebui mie. În schimb ACE avea ceva exact pe măsură, și cu prindere cu clemă, nu cu șuruburi. Aveau la un moment dat, ca dup-aia au dispărut, că doar nu era sa stea să mă aștepte pe mine.
* între timp au adus din nou, s-au terminat din nou, au adus iar, etc., doar ca am renunțat la idee, cel puțin pe moment.
Multe vizite mai târziu, și după nenumărate răzgândiri, mi-am mai cumpărat câte unele, am mai improvizat altele, și târâș-grăbiș, m-am apucat de lucru. Din nefericire, sufăr de o boală groaznică pentru modelism: n-am răbdare.
Acuma, kitul e frumos, și știu că poate ieși un model grozav din el. L-am văzut construit de multe ori deja, și poate de-asta l-am și ales. Well, nu chiar, l-am ales pentru că mi-a plăcut cum arată.
Oricum, kitul e declarat ca fiind pentru modeliști experimentați, și chestia devine oarecum de înțeles abia după ce te apuci de treabă. Instrucțiunile de montaj seamănă cu alea de la IKEA pentru un raft. Sincer, instrucțiunile de la birou au fost mult mai detaliate decât astea care au venit cu kitul de la Billings. Aparent însă ăsta e stilul lor. Kitul meu a fost nițeluș mai prăpădit, respectiv am avut două coli tăiate prost. Bine, tăietura în sine a fost ok, dar placajul era strâmb și torsionat, iar laserul nu știe s-o cotească nițel că e aici șui. Împreună cu instrucțiunile precare, și-au dat mână-n mână să-mi crească mie colesterolu’ și ficații.
Plin de avânt pionieresc, m-am apucat să construiesc scheletul. Coastele gata tăiate (nice), etrava și etamboul gata taiate (niiice), baghete între ele, nu părea foarte complicat. Ca de obicei, dacă pare simplu înseamnă c-ai uitat ceva.




Undeva p-acolo scria să folosești echer și dreptare și toate cele ca să asiguri perpendicularitea între coaste și chilă, sa nu iasă strâmb. Mdea, doar că dimensiunile indicate p-acolo erau doar orientative, așa că deși mi-am holbat ochii ca un caras auriu și mi-am strâmbat degetele ținând pe poziție echer și riglă și draci-copaci, după ce am lipit scheletul am constatat că puntea nu se potrivește neam. A urmat o repriză intensă de înjurat de morți, dumnezei, rude și zoo. Well, nu chiar repriză, mai degrabă un meci întreg. Am fost la un pas să dau cu ele de pământ, și numai zgârcenia proverbială (fuck, am dat o grămadă de bani pe el) m-au ținut în loc suficient timp cât să mă opresc din fiert.
Desigur, dacă judecam nițeluș îmi dădeam seama să potrivesc întâi puntea și apoi să lipesc, da’ na...În fine, după multe stremeri, am reușit să potrivesc cu aproximație piesele (a se citi: screw the fucker down - literally), apoi iar m-am oprit.


În mod normal, toate mațele electronice din burta unui model RC sunt oarecum stabilite de la bun început. De exemplu, elicea are o anumită formă și dimensiune, conform clasei și tipului de navă, cârma trebuie să fie și ea după modelul real, servomecanismul e dictat în mare măsură de dimensiunile navei, motorul și ESC-ul tot așa, bateria de motor și ESC, ce mai, v-ați prins deja. În mod normal, toate chestiile astea le ai la îndemână când te apuci de treabă, ca să le poți poziționa în burta navei. Well, eu nu le am. Ce am, este o mașinuță pe care am luat-o de la chinezi cu 200dhs. Asta ar trebui să-mi ofere un motoraș nu foarte puternic dar suficient, un reductor (important), stația, receptorul, servo și ESC, baterie și încărcătorul pentru ea. Desigur, piesele în sine sunt de o calitate relativă, bateria e clar subdimensionată pentru ce-mi trebuie mie, cuplul motor-ESC sunt cu semnul întrebării, și încă nu sunt sigur că o să izbutesc să ciopârțesc masinuța aia în așa fel încât să pot folosi subansamblele după cum am plănuit. Dar având în vedere că numai stația m-ar costa 200RON, motorul 100, ESC-ul 150 și așa mai departe, am zis că merită chinuiala. Am mai constatat că prietenii cu ochii oblici au și subansamble de schimb la vânzare, deci în caz de ceva ar fi posibil să înlocuiesc o eventuală mortăciune.
Dar am divagat. Ideea e că de obicei ai chestiile astea la îndemână, și te apuci de instalat suporți și componente dintr-un stadiu incipient al construcției, când nu ai multe chestii care să-ți stea în cale și poți să aliniezi cum trebuie toate axele și roțile și tot restul. Mno, la mine o să fie mama omida și Improvizatu’ SRL, în cel mai neaoș stil românesc. Țara lu’ „merge băh și-așa”. Well, mai degrabă un fel de „din kkt bici, să și pocnească, dar să nu stropească și să și miroasă a trandafiri”. Desigur, cu un buget pe măsură te poți aștepta și la rezultatele respective.
Mă uitam cu jind pe forumuri de-astea de prin afară. USA, mai precis. Bine, cum sunt și eu p-acolo înseamnă că nu e restricționat, dar cea mai mare parte a modeliștilor sunt din US. Ei, tot citind eu p-acolo, am constatat că oamenii lucrează în stil mare. La propriu. Toate modelele pe care le fac tipii ăia sunt imense, în jur de 1 metru și uneori și mai mult. Drept urmare, multe din piesele componente au dimensiuni pe măsură. Una e să ai de făcut o barcă de salvare de 2cm, alta e să o faci de 8cm. Sigur că la 8 cm poți să pui mai multe detalii, vopsite pe bucăți, etc. Sunt și la noi tipi care lucrează la asemenea nivel de detaliu și la scări mici. Dar pe ăia îi numeri pe degetele de la o mână oricum.
Un alt aspect pe care l-am remarcat la colegii americani este faptul că le place să lucreze în rășină și fibră de sticlă. Cumpără corpul navei gata făcut, apoi se distrează cu detaliile de pe punte și din cabine. Uneori mă gândesc că e un fel de trișare, dar pe de altă parte e și un mod de a progresa. La o adică, nu mai pierd timpul cu niște treburi de rutină, mari consumatoare de timp, dar care sunt cam la fel la fiecare model pe care îl faci (de exemplu, majoritatea remorcherelor au același tip de corp, dictat în principal de funcționalitate și de condițiile de utilizare) și te concentrezi pe detaliile de realism ale navei respective. Cârligul de remorcare este de multe ori complet funcțional, macarale care se mișcă, radare mobile, camera de comandă mobilată, etc. Când văd ce detalii pot realiza tipii ăia, mă cuprinde disperarea. Mi-e pur si simplu clar că n-o să ajung la un asemenea nivel de performanță în viața asta. Sigur, pot mereu să caut scuze. Uneori chiar sunt (sau par) îndreptățite. Citesc de multe ori chestii gen „am cumpărat de la X-models un set de sjghklhg, pe care le-am modificat la mașina CNC, mi-am printat pe vinil audoadeziv etichetele x și y și uite ce mișto a ieșit chestia!”
Sigur, a ieșit super mișto, e adevărat, da’ aia înseamnă imprimantă capabilă să printeze pe folie specială, folie specială, softuri dedicate, mașină CNC la dispoziție, micro strung de precizie, magazine cu accesorii la o azvârlitură de băț, etc. O grămadă de utilaje și spațiu, dedicate exclusiv chestiei ăsteia.
Eh, m-am plâns destul și nici măcar nu ajută la ceva. La o adică, mi-a zis cineva odată că sunt maestrul improvizațiilor, așa că ar trebui să îmi apăr titlul...
Pe moment, drăgălașul de vaporaș e în așteptare. Mai am de pus cam jumătate din baghete, dar e destul de complicat. Formele sunt foarte frumoase, dar absolut ucigașe de acoperit cu baghete. La ultimele 2 perechi de baghete (de până acum, adică – asta de muuuult de tot) am stat mai mult decât la toate celelalte 10 de până acum, numai făcând probe și încercări ca să găsesc liniile care trebuie. Și nu sunt nici la jumătatea drumului. Chiar remarcase unul dintre americani la ei pe forum că e surprinzător ca nu a făcut nimeni matriță pentru corpul navei ăsteia, la ce forme frumoase dar păcătoase are.
Încă o lună de lucru s-a dus, și eu tot n-am terminat cu baghetitul la corpul navei. Încă nu am desfăcut mașinuța ca să-i folosesc mațele, încă nu m-am interesat cum se cuvinte de fibră de sticlă. Mai e o grămadă de muncă, da’ îi dau eu de cap până la urmă.
****

Deci nu mai știu când am scris chestiile astea. Probabil undeva la începutul lui aprilie, ceea ce înseamnă că am estimat foarte optimist atât ritmul de lucru cât și cheful și timpul alocat. Asta pentru că e 5 iunie și abia azi am lipit ultimele baghete.
Nu sunt foarte nemulțumit de cum a ieșit. Sigur, mereu e loc de mai bine. Având însă în vedere că e prima oară, îmi dau notă de trecere. La următorul (hehe, iarăși optimismul ăsta...) o să mă pricep mai bine.
Acuma, din episoadele trecute: 
Au fost destule probleme de rezolvat. Curburile sunt foarte păcătos de urmărit cu baghete drepte, iar în unele locuri nici nu am îndrăznit să mă apropii. Așa că am folosit blocuri de balsa, pe care le-am șlefuit la dimensiune. Nu vă zic cât amar de praf am înghitit cu ocazia respectivă și câta mizeria s-a făcut în jurul mesei de lucru.


Cu destul chin am reușit să dau găurile pentru tuburile axelor de la elice și de la cârmă. Având în vedere că nu a existat alt ghidaj decât ochiometrul, sunt foarte mulțumit de rezultat:


Am mai lărgit găurile, încă niște chiu și vai, dar până la urmă am reușit să fixez tuburile pe poziție cu clei epoxy.

Ăsta de la cârmă e nițel cam lung, o să-l scurtez la față după ce termin cu finisarea corpului. Care corp, într-un stadiu intermediar, arată nu chiar rău:


Sigur, partea dificilă a urmat dup-aia, dar până la urmă și la coada cozii, cică i-am dat de capăt:


Și uite-așa, la aproape 4 luni de la începutul lucrului, am ajuns la stadiul de la care de obicei colegii americani...pornesc.

Urmează prima etapă de șlefuire a corpului, apoi etanșare pe interior și sigilarea lemnului cu lac, apoi chituire, etc. Mult, foarte mult. Dar e fun, mai ales când iese.
Keep close...

joi, 4 iunie 2015

Episodul 90. Două fețe

Ar trebui să mai șterg praful. Și pe-aici, și pe-acasă.
Desigur, expresia „ar trebui” nu-și are locul în relația cu scrisul p-aici. Aici nu trebuie să scriu. Aici pot să stau bine mersi jumate de an fără să scriu o literă sau să nu mai scriu deloc ever, și nimeni nu o să clipească. Cel mai probabil nici n-o să bage de seamă.
Da’ pentru că am început, mă ridic de propriile bretele și încerc să continui. Dădusem pe feisbuci like la o poză pe tema asta. De foarte multe ori am început să scriu ceva, apoi când a venit momentul să dau save/publish, pur și simplu mi s-a părut inutil. Nici de data asta nu e foarte diferit, pentru că mi se pare inutil. Probabil discuția lungă pe care am avut-o cu Manowar după ce a închis Opencube a avut mai mult efect decât aș fi vrut, poate și unele discuții de pe forum m-au împins și mai în mine.
Trec printr-o perioadă în care mă întreb din ce în ce mai des ce rost au toate chestiile din  jur (în special interacțiunile cu restul lumii), și nu prea reușesc să mai găsesc bucurie în nimic. Nu am stare, nu am răbdare să fac nimic. Acasă abia aștept să plec la servici numai ca să ajung în altă parte, la servici abia aștept să se facă timpul să plec acasă. Iar acasă din nou, aștept să se facă seară, să dorm, în speranța că noua zi va aduce ceva nou. Ceva care să-mi ridice moralul sau să mă scoată din apatie. Desigur, nu se întâmplă nimic de felul ăsta, așa că ciclul se reia și fiecare zi pare o copie mai mult sau mai puțin fidelă a celei de dinaintea ei. Bine, e nițel tâmpit să nu faci nimic diferit și să speri la rezultate diferite, da' încă nu vreau să dezbat chestiunea.
Am fost la Tony Roma’s să mănânc o friptură, în ideea că e oarecum plăcut când îți pregătește altcineva masa și nu trebuie nici să speli vasele dup-aia. Din nefericire am cerut-o „medium” și mi-a adus-o „rare”. N-a fost rea, dar nu a fost ce vroiam să fie. Așa că am decis să nu mai calc pe-acolo prea curând. Am mai mâncat o pizza la „Express’, fostă „Marzano”. Romana con salmone afumicato era (used to be) pizza albă. Acum pun sos de roșii pe ea, și nici asta nu mai e ce speram să fie. Așa că pas și la asta.
De fapt, am constatat că par cumva prins în ceea ce eu numesc „capcana copilăriei”. Ții minte cutare sau cutare situație din copilărie, de care îți amintești clar că îți făcea enorm de multă plăcere, fie ea o prăjitură care avea un gust special, sau un film pe care l-ai văzut și era să crăpi de plăcere de mișto ce era, și ia să-l văd din nou, pak torrentul șiiiiii...
Epic fail. La ASTA mă uitam eu cu ochii holbați și salivam? Porcăria asta o înghițeam cu trei guri dacă se putea? Privite cu ochi și experiență de adult și peste mulți, mulți ani de la primul contact, multe din plăcerile copilăriei par complet tâmpite. Ne schimbăm, și cel mai probabil refuzăm să acceptam asta. Undeva în mintea noastră, dorim lucrurile sa rămână la fel. Probabil e fuga de răspundere, refugiul către un timp în care singurele griji erau notele la școală (dacă îți păsa și de alea) și să nu întârzii prea mult afară dupa ora la care trebuia să fii în casă. Restul erau „acolo” by magic. Desigur, 99.9% din magic era de fapt munca părinților, da’ de ce i-ar păsa de așa ceva unui copil? Cel mai probabil nu lumea se schimbă în sine, ci mai mult percepția noastră asupra ei (~ © Manowar).
Whatever, back to present days.
Imaginea mea despre Dubai probabil a rămas nițel „arsă” în circuite de acum 5 ani. Iar în orașul ăsta, 5 ani e mult. Foarte mult. Nu e vorba de modificările de infrastructură, deși și alea contează. Locuiam în altă zonă a orașului, ajungeam mult mai des în alte părți ale orașului. Forța care mă ducea într-o parte sau alta era totuși cam aceeași: evitarea traficului. Stăteam în partea de nord a orașului, așa că pe după-amiază era destul de simplu de mers spre sud. Erai contra valului de navetiști spre Sharjah. Acum...sunt pe direcție, așa că nu mă mai atrage așa ușor ideea să pornesc în direcția aia. Obișnuiam să mă duc foarte des în Festival City. Uneori era destul de complicat de găsit parcare. Acum, parcarea e aproape goală, pentru că cel puțin jumătate din mall este închisă pentru reamenajări și extindere, promenada e închisă complet, nu mai e nimic de facut acolo. Nu mai poți să te plimbi, nu mai poți să mănânci la o terasă, nici la market nu prea are sens să te duci, că nu găsești nici pe departe diversitatea din MoE.
În Festival City deja au deschis atriul cel mare, care o să fie zona restaurantelor. De jur împrejur, pe 3 niveluri, restaurante și terase. Deci o să fie ok. Când o să fie. Pe moment e doar o sală imensă și goală și inutilă. Well, când o să fie?
Același lucru și la MoE. Adaugă o cupolă nouă, 2000 de locuri de parcare, terase, restaurante. Când o să fie gata, o să fie mișto. Când?
Dubai Mall are și el o aripă în extindere, lângă intrarea spre Burj Khalifa. Construiesc un atrium nou, și ăla plin de restaurante și terase cu vedere spre fântâni. Având în vedere că la TGI și Madeleine Café e mereu aglomerat, pare o investiție solidă. Restaurantele alea n-or să duca lipsă de clienți, când or să deschidă. Când?
Aștept cu nerăbdare să fie gata și Opera District, tot în Downtown. Nu sunt mare fan de operă, dar probabil la ceva concert de muzică clasică tot m-aș duce. Măcar ca să văd sala. Primul pas e făcut, am pantaloni buni pentru asta. Mai trebuie cămașa, cravata, sacou și pantofi. Almost there...Până e gata opera, am timp și eu să fac rost de astea. O să fie deosebit, când o să fie gata. Când?
În câțiva ani, probabil. Doi, poate? Ideea e să ai răbdare dar n-am, și între timp traficul e din ce în ce mai greoi. Îmi amintește de perioada din 2007, începutul lui 2008, când aveai sanse să faci și 2 ore pe drum dacă plecai de la servici la ora nepotrivită. Mașini multe, șoferi noi și nepricepuți. Cumva, mi se pare că am parte de toate părțile nașpa, fără părțile mișto. S-au înmultit nesimțiții de pe șosele ceva de speriat. Sau poate din cauză că e traficul greu, îi bagi de seamă mult mai ușor. Când înaintezi cu 10 - 15 km/h ai timp sa te uiți în toate părțile și să vezi ce fac. Cu toții vrem să ajungem acasă mai repede, dar în mintea mea asta nu înseamnă să ne batem joc de unii de ceilalți. Ceea ce mă aduce înapoi la nesimțiți. Ăia care îți taie fața ca să nu stea la coadă la un exit de pe autostradă, ăia care merg cu aceeași viteză pe 4 benzi și cu 10km/h sub viteza maximă, ăia care se înfig în portbagajul tău și mai au nițel de se urcă pe tine ca după ce le-ai facut loc să meargă mai încet decât mergeai tu, ăia care parchează ca niște vite încălțate, toate tipurile de nesimțiți sunt pe drumuri. Din nefericire, nu numai acolo. Am două lovituri noi în ușa stânga spate (în plus față de zgârietură), cel mai probabil făcute printr-o parcare de mall, cu colțul caruciorului de cumpărături. Una din ele e nașpa rău, vopsea sărită și tablă înfundată, probabil făcută cu partea de metal neprotejată a căruciorului. Cealaltă e doar tabla înfundată, deci presupun că a fost colțul mânerului de plastic. Urăsc nesimțiții din tot sufletul, i-aș trage pe roată fără nici o remușcare. Dar sunt mulți și anonimi și nu ai nici o șansă să te lupți cu ei și să câștigi. Chiar dacă ești mai bun ca ei, te copleșesc numeric.
E cald. Cald rău, adică. Desigur, nu e nici o surpriză că vara în Dubai e cald. Captain Obvious much? Partea nașpa e că mă pleoștește de numa’. Transpir instant de la ușa biroului până la mașină. 15 – 20 de metri? Dar când la 7 dimineața sunt deja 33.5°C, nu te poți astepta la răcoare la ora 3 după-amiaza. Din păcate, asta înseamnă că și ziua de plajă se mai scurtează. Marea se încălzește și nu mă mai răcorește destul, apa de băut se încălzește imeditat în geantă și o beau clocită cel puțin jumate din ea, plus foamea... O să încerc să iau sticle de apă de jumate de litru, de la frigider, în gentuță de-aia termoizolantă. Poate așa reușesc să stau mai mult pe plajă, deși nici asta nu-mi mai place. Revenind la ideea cu trăitul în trecut, probabil atunci era mișto de mers la plajă pentru că era trupa. Aveam cu cine schimba o vorbă, sau măcar pe cine asculta, dacă nu participam activ la discuție. Acum...Cel mult Mișa și din când în când Marian. Dar diferențele sunt mari, și conversația trenează sau se duce către subiecte care nu mă interesează deloc (de exemplu, politică și politicieni. Din România). Aș fi ceva mai interesat (dar nu cu mult totuși) să discut chestii legate de politicile locale, dar și ăsta e un subiect delicat. Și dată fiind poziția expaților aici, e desigur inutil. Inutilitatea oricărei atitudini diferite de trendul normal pare să fie ideea generală.
Citesc aproape zilnic ziarele locale (versiunea online). Bine, „citesc” e mult spus. Le frunzăresc, pentru că de cele mai multe ori nu e nimic de citit. Din când în când, mă enervez. A fost un articol legat de vremea rea și cum ar trebui să conduci. În poza exemplificatoare, era o motocicletă, o mașină oarecare și un taxi. Desigur, taxiul era fără lumini. Am comentat aspectul respectiv, ca să constat apoi că nu a apărut. Nimeni nu vrea să audă că nu se pricep și le lipsește bunul simț elementar în cele mai multe situații.
Și chestiile astea te seacă. E clar că o oarece doză de ipocrizie o să existe oriunde, dar aici problema capătă dimensiuni noi. Indiferent de subiect, există realitatea în sine și versiunea oficială a ei. Uneori, diferențele sunt doar de nuanță. Alteori, te întrebi în ce lume trăiesc ăia care scriu tâmpeniile alea oficiale, și aici e buba. Nu de alta, dar e suficient să te uiți în jur ca să-ți dai seama cât de unilateral și părtinitor e prezentată problema. Și desigur, nimeni nu vrea să facă public altceva decât versiunea oficială, chiar și atunci când contravine bunului simț și normalității. În plus, e periculos pentru sănătate să exprimi păreri neconforme, pentru că deși nu ne convine situația, ne convin salariile și alte chestii. La o adică, nu e ca și cum am avea drept de vot p-aici. Iar dacă ei se complac să fie mințiți, e nițel treaba lor. Deranjant e când ești luat de fraier, dar de la un moment dat începi să te imunizezi și la asta.
DEWA e o companie foarte plină de ea. Sunt cei mai cei din toate cele, excelență și prestigiu și dracu mai știe ce alte găselnițe de publicitate. De exemplu, când deschizi computerul te întâmpină un mesaj înălțător „Because of people like YOU we deliver!”. Ok, sunt sigur ca așa e. Da’ rămâne un mister pentru ce e nevoie de un departament de personal care ocupă o jumate de etaj în sediul central, dacă pentru orice rahat tot trebuie să te ocupi singur și orice corespondență cu ei trebuie să facă cel puțin 3 drumuri dus întors pentru că nu sunt în stare nici macar să ofere un set clar de instrucțiuni. După toate astea, vine faza cu o grămadă de drepturi și alocații care există (cel puțin în teorie), dar de care nu știe nimeni pentru că nu le fac publice. Dacă îi întrebi direct despre o chestie, o să răspundă în doi peri, insuficient sau evaziv. Și desigur nu ți se dă nimic în scris, așa că oricum nu poți să-i contrazici (nu există așa ceva, nu am zis noi asta) sau să fii sigur că nu te mint din pură mizerie umană. Trebuie să știi de chestia respectivă ca să știi ce trebuie să întrebi, altfel e la nivel de „dacă n-ai întrebat, de-aia nu ți-a zis nimeni”. Ceea ce e de rahat, deși probabil așa fac toți. Chestia devine circulară. Dacă știi atât de multe amănunte încât sa știi ce sa întrebi, probabil faci parte dintre ei și atunci nu ai nevoie să întrebi. Iar apoi vine chestionarul cu „Employee satisfaction – because your oppinion matters!”, care pune frumos cireașa pe tort. Se laudă cu tot soiul de „smart initiatives” „leading inovation” „aproach to future” dar computerele noastre sunt entry levels din 2003, softurile dedicate nu suportă ultimele versiuni de browsere și până și pagina principală e făcută să fie afișată corect pe rezoluții mai mari decât ce suportă toate monitoarele din dotarea noastră. Dar hey, suntem cei mai tari și părerea ta contează! Mmmmyeah, right!
Fiecare instituție are rețele de baze de date, dar toți suferă cronic de boala arăbească a șefiei, și prin urmare se poartă ca si cum niciunii din ei n-ar fi auzit de ăilalții. Și toți te pun pe drumuri în diverse colțuri ale orașului și desigur trebuie să plătești comisioane de orice, și tot restul. Cea mai mare parte a vieții orașului e dedicată activitătilor de recuperare în proporție cât mai mare a banilor pe care ți i-au dat. Foamea de bani domină totul, și e cumva de înțeles. Ce este mai greu de înteles, este refuzul de a accepta pe față chestiunea în sine. Colegul meu trebuie să refacă vizele de rezidență pentru familia lui, pentru că au depășit cele 6 luni în afara țării. Nu e vorba numai de cei 1500$ pe care îi are de cheltuit, cât e vorba de alergătura complet inutilă pentru depunerea a încă unui set de hârtii peste tot, când e clar că totul e doar o chestiune birocratică. Asta era și părerea lui. "Sunt de acord să plătesc, am depășit termenul, asta e, regula e regulă. Dar nu mă pune să alerg de nebun în cinci colturi ale orașului și să pierd și 3 zile cu toate hârtiile! Ia-mi banii și gata!"

Și pentru că am menționat partea cu foamea...
Am făcut greșeala să-mi iau cântar de baie, și ca să-l parafrazez pe MO, „FOCĂ, adă cântaru’ să-l deprim pe fraier!”. De parcă nu eram destul de pleoștit și fără.
Deci 96 de kile de prea mult. Sunt cel puțin vreo 10 kile acolo care n-au ce cauta. Probabil după unele calculații ar fi char 20 de kile în plus. Ceea ce e enorm. Bine, nu cred că am șanse să ajung sub 80 de kile în restul vieții, da’ nici nu sunt sigur că-mi doresc. Da’ 85 ar fi un punct bun, sau cel puțin așa cred. Ce mă întristează și mai tare este faptul ca am plecat de acasă (acum 7 luni) cu 90. Și oricât aș vrea sa mă ascund după erorile de măsurare între cele două cântare, nasturii de la cămăși nu i-a mutat nimeni.
Din nefericire, intervine iarăși lenea și plictisul. Am fost de câteva ori la sala de gimnastică de la etajul 15. Am mers pe bandă vreo 9 km de fiecare dată, la pas destul de vioi. Din păcate, amețesc. Nu cred ca de efort, cât din cauza mersului pe loc. Nu am simțit probleme majore la musculatură, am transpirat de-am rupt, dar amețeala e mereu acolo. O să încerc și bicicleta, poate la aia nu amețesc. În plus, e fucking boring!!! Singur în camera aia, mergi în gol ca o mașinărie inutilă, privind la nimic. Orice chestiune făcută de unul singur, sucks big time.
Ar trebui să încerc și mașina Nautilus cu greutăți, dar nu știu precis cum se folosește. Sunt niște desene, dar nu foarte concludente. Și era bun un instructor, cineva care să-ți spună ce să faci, ce să NU faci, cât să faci, în ce ordine și de câte ori. Nu aș vrea să mă apuc de nebun și să-mi bulesc ceva la partea lombară numai pentru că nu a fost cineva care să-mi spună chestii. Sau să mă obișnuiesc să fac ceva prost/greșit pentru că nu mi-a arătat nimeni cum se face corect, așa cum mi s-a întâmplat cu înotatul.
Până acum, am reușit să reduc pâinea la o felie pe zi. Desigur, mi-e tot timpul foame și tentația de a da iama în frigider e imensă. Până acum mi-a ieșit. Din păcate, e clar ca fără un program serios de efort fizic n-o să reușesc altceva decât să-mi fac praf stomacul, ceea ce nu mi se pare cine stie ce câștig.
Pe de altă parte, măcar nu mă mint singur că sunt frumos și ne-gras și nu am nevoie de nimic, și poate în timp o să reușesc și să dau jos kilele în plus.