Pfuai ce prăfărie s-a pus p-aici.
Chestia e că nu prea mai am
inspirație la scris. Sau la gătit, dacă tot vorbim de inspirație. Nu prea îmi
mai ies lucrurile. Bine, rectific, nu-mi ies eclerele. Am încercat sa facem o
tură când au fost fetele aici. Am eșuat lamentabil, dar am găsit o explicație
probabilă: nu respectasem reteta. Ultima dată când am făcut eclerele (cu
rezultate satisfăcătoare, să zicem) avusesem pagina de net cu rețeta mereu sub
ochi. Acum am cam făcut-o din amintiri, și se pare că am scăpat din vedere
niște detalii când am transcris reteta în caiet.
Oricum, n-au ieșit nici de data
asta. Se pare că al meu cuptoraș nu e capabil să ridice temperatura suficient
ca să se dezvolte golul din aluat. Suspectez tensiunea mică drept cauză
principală, dar oricum nu mă ajută detaliile. Am făcut un fel de gogoșele,
le-am tăiat bine mersi în jumătăți și le-am dat pe deasupra (că “umplut”
presupune un gol) cu cremă tiramisu. Am ales versiunea asta pentru că luasem
brânza aia mascarpone acum ceva vreme, și am zis să o folosesc.
Tot ieri am reușit să pregătesc
ardeii umpluți. Sunt cam gata, mai trebuie numai fierți și cuptorizați. Am zis
să-i fierb azi după-amiază.
Îmi ies foarte bine fripturile de
la o vreme.
Asta e din timpul preparării, imediat după ce am întors-o.
Două minute jumate pe fiecare față și voila de vezi minunăție:
Atribui succesul uber-mini-tigăii luate din Lotte mart. O tigaie de
20cm, cu fund dublu, care înmagazinează o cantitate respectabilă de căldură,
reușind cu destul succes să simuleze efectele termince ale unui gratar cu
cărbuni.
Ieri m-am ținut destul de ocupat.
După foarte multă vreme, am reușit să prind ocazia și am mai dat niște găuri în
ținte. Rezultatele nu au fost extraordinare, dar nici rele. În prima tintă am
tras numai 7 lovituri, că nu m-am gândit sa le număr. Apoi, am scos câte 10
pentru fiecare. Deni a venit să spele mașina și am profitat de ocazie să-l
trimit dupa apă (bidonul mare) și zahăr, că se cam terminase. Dacă mă uitam mai
atent, îi ziceam să ia și o sticlă de apă de 1.5, că asta de acum deja parcă se
înverzește la fund. Și dacă tot a venit și nu se grăbea nicăieri, a tras și el
o țintă.
Uite-l aici căutându-și cele 10 lovituri. La el se cunoaște mai
puternic lipsa de exersare, a împrăștiat alicele alea peste tot. Nu e deloc
simplu să tragi cu arma nerezemată, mai ales după câteva zeci de pompe.
Nu mai
am tinte pentru 20 de metri, numai pentru 25. Astea sunt ceva mai mari, și mă
fac să am sentimentul că trișez cumva. Sau mă rog, ca nu e mare scofală să pui
10 alice într-un cerc cu diametrul de vreo 10cm, de la 15 metri distanță. Cu
toate astea, ținta aia se vede al naibii de mică prin cătare, iar arma nu e
ușoară deloc. Ba chiar aș zice că e al naibii de grea, pentru ce reprezintă.
Probail varianta cu pat de plastic ar fi fost mai ușoară, dar dacă asta s-a
găsit, asta am.
Am reușit să termin și puzzle pe
care l-am început cu fetele. Încă nu mă îndur să-l strâng, dar probabil o să
fac și asta luni.
Am vrut să ies sa fac niște poze
pe plajă, dar vremea nu e chiar prietenoasă. Nu numai că stă mereu să plouă
(ceea ce mă face să fiu prevăzător cu aparatul), dar umezeala din aer face să
nu se vadă mai nimic dincolo de 100 de metri. Pozele cu ceața nu sunt foarte
impresionante, aș zice.
Aseară am zis să încerc un nou tip de aluat de pizza. Am pregătit un fel de pre-dospire, din făină, apă și câteva granule de drojdie. Le-am lăsat peste noapte (vreo 12 ore) și am făcut aluatul acum de dimineață. Sunt foarte curios ce iese din toată chestia, că mi s-a lipit de mâini ceva de speriat. Oricum, diferența majoră este ca nu am mai pus nici ulei și nici zahăr. Drojdia ar trebui să se activeze de la cea dezvoltată aseară. Sper să iasa măcar comestibilă, deși am obosit de-am leșinat cât am frământat la bucățica aia de aluat. Teoretic ar trebui să am aluat suficient pentru două pizza, dar sa văd dacă merge ținut în frigider așa cum zice la teorie.
Astea sunt cele două bile de aluat, după două ore de dospit:
Până să se termine de dospit prostiile, am pregătit umplutura: subțire, ca cică așa e pizza adevărată, cu puține chestii deasupra.
La teorie zice ca numai unul sau două topinge, da' io am pus tot patru, că mi-e deja foame rău de tot. Sigur, arată foarte prezentabilă o pizza margherita, da' vorba lui Obelix : "Antreurile le-am mâncat, da' unde-i mâncarea?"
Am pus tăvile de aragaz la încins (odată cu cuptorul) și am pregătit pizzele pe hârtie de copt. Făină ca să nu se lipească, și chinuie-te să întinzi prostiile fără să le rupi. Sincer, metoda asta mai tradițională o fi valabilă pentru pizze rotunde, da' să dai formă oarecum rectangulară (potrivită pentru tăvile mele de aragaz) e jale maximă! Cu chiu cu vai, am reușit ceva aproximativ:
Știu că se vede în colț prima pizza, dar am uitat sa fac poză la prima și am facut la a doua. Fi-ți și voi înțelegatori, ce naiba! Și asa mi-am făcut telefonul numai faină și cocă...Inițial am vrut să folosesc sony, da' când am văzut ce-i pe mâinile mele, mi-a pierit gândul la fel de iute cum a și venit.
Pizzele gata de băgat în cuptor:
Le-am dat la cuptor 20 de minute, apoi le-am inversat (tăvile între ele în cuptor, și pe cea din tava de aragaz am sucit-o și față/spate)
Rezultatul final se vede bun și miroase bine. E drept, telemeaua cam dă un miros specific, dar mie îmi place și în plus, nu-mi place sa arunc chestii. De-asta am și folosit telemeaua în loc de mozarella sau cașcaval, plus toate resturile de șunci și costițe pe care le mai aveam prin frigider. Una peste alta pare să fie ceva comestibil, ba chiar bun. Dacă merită efortul? Greu de zis. E multă muncă pentru pregătit aluatul, și e nevoie de mult timp liber. Pentru mine singur, e cam cu semnul întrebării. Desigur, nu am mare lucru de facut în weekenduri, așa că de "o dată" merge, fără discuție. Dacă mai sunt și ceva oaspeți/soacre/gagici de impresionat cu talentele multiple, atunci rezultatul merită chinuiala, mai ales că gradul de dificultate și cantitatea de muncă nu cresc cu mult mai mult la marirea cantităților. Și una e sa muncești să-ți sară un ochi pentru o pizza, și altceva e să depui aproximativ aceași efort pentru patru bucăți și să zicem 6 persoane.
Pentru o chestie de seara când vii de la servici și nu e nimic altceva? Mmmm, nu, nu prea. Dar hei, pentru asta s-au inventat pastele carbonara, nu?
Raportăm ca e gustoasă rău de tot (da' rău, rău de tot!!) și bine că am băgat ieri 6 beri în frigider.
Hai la revepa!
Aseară am zis să încerc un nou tip de aluat de pizza. Am pregătit un fel de pre-dospire, din făină, apă și câteva granule de drojdie. Le-am lăsat peste noapte (vreo 12 ore) și am făcut aluatul acum de dimineață. Sunt foarte curios ce iese din toată chestia, că mi s-a lipit de mâini ceva de speriat. Oricum, diferența majoră este ca nu am mai pus nici ulei și nici zahăr. Drojdia ar trebui să se activeze de la cea dezvoltată aseară. Sper să iasa măcar comestibilă, deși am obosit de-am leșinat cât am frământat la bucățica aia de aluat. Teoretic ar trebui să am aluat suficient pentru două pizza, dar sa văd dacă merge ținut în frigider așa cum zice la teorie.
Astea sunt cele două bile de aluat, după două ore de dospit:
La teorie zice ca numai unul sau două topinge, da' io am pus tot patru, că mi-e deja foame rău de tot. Sigur, arată foarte prezentabilă o pizza margherita, da' vorba lui Obelix : "Antreurile le-am mâncat, da' unde-i mâncarea?"
Am pus tăvile de aragaz la încins (odată cu cuptorul) și am pregătit pizzele pe hârtie de copt. Făină ca să nu se lipească, și chinuie-te să întinzi prostiile fără să le rupi. Sincer, metoda asta mai tradițională o fi valabilă pentru pizze rotunde, da' să dai formă oarecum rectangulară (potrivită pentru tăvile mele de aragaz) e jale maximă! Cu chiu cu vai, am reușit ceva aproximativ:
Știu că se vede în colț prima pizza, dar am uitat sa fac poză la prima și am facut la a doua. Fi-ți și voi înțelegatori, ce naiba! Și asa mi-am făcut telefonul numai faină și cocă...Inițial am vrut să folosesc sony, da' când am văzut ce-i pe mâinile mele, mi-a pierit gândul la fel de iute cum a și venit.
Pizzele gata de băgat în cuptor:
Le-am dat la cuptor 20 de minute, apoi le-am inversat (tăvile între ele în cuptor, și pe cea din tava de aragaz am sucit-o și față/spate)
Rezultatul final se vede bun și miroase bine. E drept, telemeaua cam dă un miros specific, dar mie îmi place și în plus, nu-mi place sa arunc chestii. De-asta am și folosit telemeaua în loc de mozarella sau cașcaval, plus toate resturile de șunci și costițe pe care le mai aveam prin frigider. Una peste alta pare să fie ceva comestibil, ba chiar bun. Dacă merită efortul? Greu de zis. E multă muncă pentru pregătit aluatul, și e nevoie de mult timp liber. Pentru mine singur, e cam cu semnul întrebării. Desigur, nu am mare lucru de facut în weekenduri, așa că de "o dată" merge, fără discuție. Dacă mai sunt și ceva oaspeți/soacre/gagici de impresionat cu talentele multiple, atunci rezultatul merită chinuiala, mai ales că gradul de dificultate și cantitatea de muncă nu cresc cu mult mai mult la marirea cantităților. Și una e sa muncești să-ți sară un ochi pentru o pizza, și altceva e să depui aproximativ aceași efort pentru patru bucăți și să zicem 6 persoane.
Pentru o chestie de seara când vii de la servici și nu e nimic altceva? Mmmm, nu, nu prea. Dar hei, pentru asta s-au inventat pastele carbonara, nu?
Raportăm ca e gustoasă rău de tot (da' rău, rău de tot!!) și bine că am băgat ieri 6 beri în frigider.
Hai la revepa!
