Episodul 54. De prin curtea școlii

Iarăși nu am mai scris nimic de multă vreme, da’ ce să fac dacă nu s-a mai întâmplat mare lucru? Well, cel puțin până acum de curând...

Dar, așa puține câte se întâmplă, hai să vi le mai zic.

De JavaLava v-am spus data trecută. Ce nu v-am zis însă, a fost ce s-a întâmplat DUPĂ masajul pe care mi l-a făcut Entim. Mi-a molestat toate oasele și toți mușchii, așa că dacă înainte de masaj mă dureau numai picioarele, după masaj ma durea tot corpul. Plus ca eram uleios. Am încercat sa mă spăl cu săpun să mă degresez nițel, da’ eram ars de soare pe umeri așa că n-am putut să frec prea bine. Șortul era și ăla îmbâcsit de uleiul de masaj...Două zile am mers de parcă aveam un băț în kur. Nu mai vreau masaj, never ever.

Acum să vă zic de următoarea săptămână după JavaLava, când am fost la Jakarta de mi-am luat laptopul cel nou. Prima parte nașpa a fost când am constatat că nu mai au pe stoc modelul pe care îl vroiam eu, ăla cu W7HP, ci un alt model oarecum similar, dar cu W8HP. Trist, pentru ca nu îmi place W8 de nici o culoare. Am acceptat situația pentru că în plus față de configurația dorită de mine avea placă grafica dedicată și SSD-ul ajutător de 32Gb, nu de 24. Din fericire, citisem pe subiectul ăsta cu interfața din W8 destule chestii și prima chestie pe care am descărcat-o când am ajuns la Radu a fost classicshell, ca sa am interfață de W7.

Apoi, treaba a mers și mai nasol. A doua surpriză (cea cu adevărat neplăcută) a fost că jegul ăla de modem de la Telkomsel nu e suportat în W8. Shitfuck! Am tot cautat în disperare soluție, ioc. Așa ca vrând nevrând, am luat alt modem/router. Adică, așa ceva cred ca este, că bag SIM-ul în divaisu’ ăsta și apoi mă conectez prin wi-fi la rețeaua pe care o dă năzdrăvanul. Avantajul e ca pot sa conectez 5 device-uri la reteaua asta, și pot să-l las într-un loc în timp ce eu mă mai mut nițel cu laptopul prin jur. Ăsta s-a dovedit a fi avantajul suprem până la urmă, că îmi ajunge prelungitorul până afară, șmecheria se contectează acolo uneori chiar pe 3G, iar eu stau în casă la răcoare cu laptoapa mea cu tot.

Sau așa ar trebui să se întâmple în teorie, că practica a demonstrat că în colțul ăla de rai nu merge mai nimic. Una peste alta, merge ok-ish, deși am mai dat o căciul(iț)ă de bani și pe ăsta.  Adică toți banii pe care trebuia să mi-i dea Deni pe laptoapa veche. Ce, nici de asta nu v-am zis? Sorry, my bad. Deci laptopul vechi, în loc să-l umple praful pe un raft undeva, i l-am vândut lui Deni pe mirobolanta sumă de 100$. Plătibilă în rate. Mi-a dat deja 20$, urmează restul. Cândva.

După toată șmecheria aia, hai la făcut update-uri. Și dă-i și descarcă, 680Mb de updates la windoză, plus ESET-ul, plus plus plus. Da’ le-am făcut, și ducă-se.

Pe seară, hai că vin Cristina, Marius și Victor, să bem bere și să stăm la povești. Enter cook mode, și dă-i bicepși!

Am făcut niște chifteluțe (premieră, recunosc, n-am mai facut așa ceva până acum, mereu am fost numai la capătul de consum al lor) și niște somon în tigaie. N-am făcut poze, dar somonul a ieșit absolut criminal. Tăiat cubulețe de 2cm, sare, piper, suc de lămâie, ceva verdețuri, și nițel perpelit în tigaie. A mers de minune cu niște cartofi fierți. Chifteluțele au ieșit și ele foarte bune, berea a fost suficientă, așa că a fost ok. Și nu numai din punct de vedere culinar, toată seara a fost foarte faină, ca dovadă că ne-am dus la culcare pe la 4:30.

Duminică am mai bântuit nițel prin oraș, mi-am făcut cumpărăturile și hai spre PLR.

La servici nu s-a întâmplat mare lucru. Sunt ceva probleme cu partea de abur, dar e greu de detaliat că nu cunosc suficient procesul. Sârmele mele sunt suficient de ok, nu am bătăi de cap nici măcar minore. Cu aburul însă...Ideea de bază ar fi că debitul maxim al supapelor de siguranță și al bypass-urilor nu e suficient de mare ca să directioneze tot aburul la o declanșare pe sarcină mai mare de nu-știu-cât. Sau cel puțin așa am înțeles eu. Ca urmare, când a declanșat, a apărut ceva recul și s-au mutat niște vane și niște țevi de la locul lor. Iar. Că aceeași chestie s-a întămplat și ceva mai înainte, dar atunci au fost numai suporți deplasați. Una peste alta, totul e oprit de aproape 3 săptamâni și tovarășii cu ochii oblici cam dau în bobi și fluieră a pagubă. Chestia mișto e că același lucru e poate întâmpla oricând. Cum s-ar zice, țevăria noastră e cam de unică folosință.

Nu mă doare foarte tare inima de niciunii din ei, da’ chiar aș vrea să văd ce explicație dau (și chinezii și PLN-E) în cazul (extrem de posibil dealtfel) că e greșeală de proiectare, aprobată cu inima largă (și ochii bine închiși) de maimuțoii de la PLN-E.

Pe joi mă sună Teo, că poate reușesc să ajung sâmbătă în Jakarta să mergem să luăm pietre. Ok, hai s-o facem și p-asta. Am plecat la 6 de acasă, la 10:45 treceam fluierând PE LÂNGĂ casă...Asta pentru că dibaciu’ de Deni nu ascultă tot ce-i zic, și în plus e și indonezian. Adică mai...așa ca el. Știe deja de o lună de zile că Radu nu mai stă la vila din Mampang. Am fost deja la el de 3 ori în Thamryn, bun. I-am zis că Teo s-a mutat înapoi în vilă. Aaah, ce frumos! Da, foarte frumos, dar de ce nu ții și minte în p#$a meaaaa? Așa că omulețul când a auzit că mergem la Teo, a pus cap compas pe FOSTA locuință a Teodorei și hai acolo. Nu e departe, dar a trebuit să facem un U-turn complet inutil, și în trafic de sâmbătă. Adică nașpa. Whatever. Am luat pietroaie, hai înapoi la PLR. Drumul nașpa, aglomerat și explodat, nervi, trafic leeeeent și enervant, când sună telefonul.Victor.

-          Mă Bogdane, noi suntem în drum spre tine!

-          Bravo dragilor, și eu sunt în drum spre mine.

-          Cum asa?

-          Păi așa.

-          Ma, nu aranjezi un gratar de-ăla adevărat cu pește?

Așa că hai să văd cum rezolv și asta. La ora aia, sâmbăta seara, fără nici un aranjament prealabil...Tough job, but I did it!

Prima oprire a fost la bancă să scot niște lozzz$$, că eram chel. Și așa am împrumutat 50$ de la Teo că am terminat rezerva cu care plecasem și n-am găsit nici un ATM de BCA în locul ăla. Așa deci, scos lozzu’, am oprit la piață și l-am instructat pe Deni. De data asta n-a mai dat în bară, a venit cu un peștoc de vreo 3 kile, o minunăție! Hai acasă deci dară, și s-o găsim pe Entim să-l și facă. Că na, târziu fiind, închisese femeia telefonul și pas de dă de ea.

-          Boss, no problem, I go by motorbike to Entim house, bring Entim make barbeque! zice Deni

-          Bine măăăăăăăăăă! rag io fericit nevoie mare, și așa a fost.

Am găsit mangal la chișcul de lângă poartă, am pregătit gratarul și cuțitul și tava pentru Entim, au apărut. S-a apucat imediat femeia de făcut focul, și până s-au încins cărbunii a curățat peștele. Mno, problem problem, că la ora asta n-ai de unde lua bumbu barbeque ikan, mistah! A.K.A condimente pentru grătar șhăfu’

What? No problem mistah, înșfacă Entim o ceapă și niște usturoi, le face terci, io râșnesc cu spor niște piper și ceva verdețuri, unge Entim peștele cu tot spanacul ăla și hai pe grilll cu el!

Mă, a ieșit într-un mare fel, iarăși! De data asta, a făcut Cristina poze și mi le-a și trimis.

Behold!

Eh, și aștept io cu mare interes weekendul ca să pot dormi ca lumea, când sună Roth.

Că ce mai e prin șantier?

Apoi șefu’, raportăm cu succes că n-avem nici un succes.

Păi dacă tot n-aveți nici un succes, nu mai bine te duci tu în vizită la Tanjung Awar-Awar?

Meh, mey șhefu’, dacă-i ordin, cu plăcere!

Așa că-l sun pe Alan să aranjeze pentru hotel și pentru avion. Da, doar că nu, că marți e iarăși nu știu ce dreaq sărbătoare, mulți își iau și luni liber (nu noi) și peste tot e plin. În fine, reușește să-mi găsească loc la AtleteCentury, da’ numai pentru joi, că vineri e fully booked. Grand Kemang e full și joi, așa că asta e soarta, crudă și nedreaptă, da’ mai ales inevitabilă.

Soooo, miercuri se apucă Deni și spală bine cizmele, le împachetează frumos, iau casca și cică sunt gata. Am plecat din birou spre Jakarta joi, pe la 11:30. Am ajuns la 16:30 la Roth în birou, am luat un ditamai plicul cu ceva acte pentru șantierul din TAA, și hai la hotel. Trafic ca la balamuc, bucata de 3 în 1 full de polițai dornici de șpagă și amenzi. Well, dacă nu se poate altfel, luăm un țopăitor. Ce, nici de asta nu v-am zis? Ok, my bad.

Deci, cică ca să evite congestiile de trafic, sunt anume zone în Jakarta în care e musai să fie 3 oameni într-o mașină. Chestia e valabilă între 7 și 10 dimineață, și 4-7:30 după-amiază, sau așa ceva. Oricum, orice om cu creier în cap în loc de nisip sau gelatină (cum au ăștia) își dă seama că nu merge, că tot atâtea mașini or să fie pe stradă. Cumva, autoritățile au mereu impresia că oamenii se plimbă cu mașina așa, de dragul statului în trafic la semafoare. Well, una peste alta, mega-sistemul ăsta a dat naștere acestei meserii: țopăitor. Jockey. Practic, unul ca mine, care merge 99% în mașină doar cu șoferul, trage pe dreapta și ia în mașină un țopăitor, trece de locul unde stau polițaii, țopăitorul se dă jos iar albul își continuă drumul în treaba lui. Țopăitorul face 1$ sau 2, polițaii nu te opresc, toată lumea e fericită. Mai puțin albul, care ar prefera să scrie undeva mare „Mă albilor bogătașilor care mergeți către cea mai mare zonă comercială din Jakarta, ajutați comunitatea de disperați cărându-i 500 de metri mai încolo fără folos, pentru numai 1.5$, sau contribuiți la sporirea dimensiunii burții polițailor locali, contribuind 5$ șpagă pentru cafea și țigări”

Da’ cum am învățat deja că nu merită să faci revoluție, nu mai dezvolt subiectul.

Păi dacă tot am ajuns la hotel în zona Senayan, apoi hai să dau o tură în Ratu Plasa, locul de unde se cumpără electronice and shit, că am zis că vreau telefon nou. Well, da, doar că nu. Și oferta de telefoane arată ca societatea indoneziană. Probail pe bună dreptate, dar nu mă ajută cu nimic treaba asta. Well, vreau să spun că la orice magazin găsești doar două tipuri de telefoane: SGS3, iPhone 5 (clasa superioară) și gen Nokia 1100. Pentru că (dacă ați uitat, vă amintesc eu acum), în Indonezia nu prea există clasă de mijloc. Vine acum din urmă, dar greu. Așa că nu găsești prea multe lucruri medii. Ori prea prea, ori foarte foarte. Una peste alta, nu a auzit nimeni nici de Samsung S5610, nici de Nokia C5-00.

Sigur, aș fi putut să-mi iau S3 sau versiunea Mini, dar de ce? 350$, ca să folosesc...ce?

Nu mă uit la filme pe telefon, nu am ATÂTEA mailuri importante ca să mor dacă le citesc acasă pe laptop în loc să le citesc în mașină, așa că at the end of the day, eu nu folosesc telefonul decât la vorbit la el, dat sms-uri, alarmă dimineața, timer la gătit și poze în șantier sau aiurea. Am stat nițel și m-am întrebat, și am ajuns totuși la concluzia că nu sunt de acord să dau banii aiurea. N-are legătură directă cu prețul. E chestie de utilitate. Partea importantă a frazei nu era „să dau banii”, ci „aiurea”. E ca și cum mi-aș lua Rolls ca să-l conduc singur. WTF!?

Nu ideea de lucur scump mă deranjează, cât ideea de risipă. Well, am lăsat-o baltă pe moment, o să mai caut în alte părți. Dacă găsesc 5610 o să iau, dacă nu, mai astept.

Well, și joi seara m-am întâlnit cu Roth. Am mers la un restaurant mexican (tot în zona Senayan, îl știam ca locație dar nu am fost până acum să mănânc acolo), ras niște beri, stat la vorbe, de-astea. I-am admirat telefonul lui Roth, dacă tot eram la capitolul respectiv. Ah, da, Nokia C5-00. Make sense, doesn’t it? De pe Amazon, din Germania, că doar nu local...

Vineri dimineață alarma a sunta la 4:10. Incredibil de puțin și de prost am putut dormi, da’ treaba e treabă, așa că ura și la gară! Aeroport, that is.

Lucrurile au mers foarte bine, și Garuda e cu trei capete peste Lion Air, ca să vorbesc numai de astea două companii locale cu care am zburat. Nu știu ce hram poartă nici Air Asia, nici Batavia Air. Nu sunt sigur care mai e statutul ăstora de la Garuda, dar nu pare low cost în adevăratul sens. În primul rând, avioanele sunt decente. Curat, aranjat, OnFlight Entertainment, un sandviș (ceva danish Pastry, bun de tot), cafea (foarte bună și aia), ceai, suc. Dar marele avantaj a fost locul pentru picioare! Am stat normal, am călătorit bine. Zborul a fost scurt, doar o oră și 10 minute, dar sunt sigur că și pe o distanță mai lungă ar fi fost ok.

Cum Surabaya e tot pe coasta de nord, am zburat frumușel cu oceanul într-o parte și Java în partea cealaltă. Norocul meu, am avut loc la geam, pe partea cu Java.

Pozele sunt cam de kkolu kremali, dar pe fereastră se vedea tare frumos. Sa vă reamintesc că Indonezia e țara cu cei mai mulți vulcani activi din lume?

M-a așteptat în aeroport la Surabaya unul dintre șoferi cu un afiș pe care scria numele meu, așa că hai spre șantier. Mașina? Desigur, Kijang Innova, dar nu marca a fost surpriza, ci mașina în sine. Care mașină era cea a lui Edgar de dinainate de înlocuire. Abia aștept să-i zic șoferului luni dimineață că i-am văzut fostul trocarici.

Zona e destul de frumoasă, și pare ceva mai dezvoltată ca aici. Și mai puțin aglomerată. Șoseaua e mai largă, și deși nu perfectă, starea carosabilului e mult mai bună ca în partea dinspre sud de Bogor cu care sunt eu obișnuit. Traficul e ceva mai lejer în ceea ce privește partea ușoară, dar plin de camioane. Mult, mult mai puține scutere și minibuze, dar coloane întregi de camioane. Și foarte multe din camioane, transportau scutere. Nu mai durează mult, și află și ăștia cum e treaba cu scuterele...

Șantierul din TAA e și el poziționat lângă un oraș mai răsărit, așa cum e al nostru lângă Pelabuhan Ratu. Din fericire pentru ei, Tuban e un orășel semnificativ mai mare decât PLR. Și pare mai curat. Și mult mai puțin aglomerat. Nu e destul de mare cât să aibă un hypermarket (se bazează tot pe economia locală, ca și PLR), așa că și ei tot trebuie să-și completeze cumpărăturile din Surabaya, dar parcă e ceva mai bine decât aici.

Biroul din TAA e nițel altfel organizat decât al nostru. Au și ei un birou principal la ceva distanță de șantier (ceva mai departe decât noi, dar nu foarte), dar mai au un birou chiar în șantier. Casa în care au biroul principal e mai mare ca a noastră, mai nouă, și ceva mai bine întreținută. Am uitat să întreb dacă au și ei căderi de tensiune sau goluri cum avem noi, dar nu părea.

Șantierul în sine nu e foarte diferit de al nostru. Se pare însă că sunt mult mai orientați pe aparențe decât pe funcționalitate, și orgoliile implicate sunt ceva mai mari. Fiecare vrea să fie nițel mai șef decât ălălalt.

Primul exemplu, safety on site. Moaaa, ce tari suntem noi, și ce grijă avem! Au făcut scandal (nu mare, dar simplul fapt că au deschis gura e suficient) că de ce am mânecă scurtă. Și că să iau jachetă cu mânecă lungă și că ar fi trebuit să am casca prinsă cu curelușa la bărbie, da’ hai că mă lasă în pace DE DATA ASTA! 15 metri mai încolo, canale de țevi adânci de 2 metri deschise peste tot și nesemnalizate, căi de acces  improvizate și încă prost de tot, lucrările la înălțime nu sunt semnalizate în nici un fel și oricând poate să-ți cadă în cap de sus câte ceva fără să fii măcar prevenit că s-ar putea întâmpla așa ceva, se sudează deschis, aiurea și fără protecția echipamentelor învecinate, da’ hey, lasă că avem mâneci lungi și curelușa la cască!

Diferențe semnificative la echipament, unele în avantajul lor, altele nu prea. Depinde și ce vor de la centrala respectivă. Prima chestie pe care am remarcat-o, a fost că locul pare mai curat, și mai bine finisat.

Aparențele, cum ziceam. De la 100 de metri e grozav. De la 5 metri, începi să-ți dorești să fii la cel puțin 100 atunci când îi dă drumul. Am remarcat destule deficiențe babane de montaj, greșeli stupide pe care nici un constructor n-ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost de meserie. Au excitație statică cu inele cu perii, ceea ce ar trebui să le dea ceva mai multă flexibilitate în operare, da’ al naibii să fiu o să aibă destulă nevoie de asta, pentru că NU AU COMUTATOARE DE PLOTURI PE TRAFO DE BLOC SAU PE DERIVAȚIE!!!! Cum or să facă reglajul tensiunii ca să se adapteze la rețea, nu știu. Poate pe zona aia nu au deloc probleme cu tensiunea liniilor, dar chiar și așa, fără reglaj, deloc!? Well, PLN-E, the masters of design approval...
Ăsta e traful de servicii interne (surpriză, CU comuator de ploturi), și gardul e deja picat într-o rână, că fundația e așa mai puțin crescută, c-o fost și bolnavă când era mică...

Panourile de 0.4kV sunt clone de ABB, iar întreruptoarele sunt ABB SACE. Clone sau chiar originale, nu știu.

Am fost la prânz împreună cu Ian și Gerd la ceva restaurant local. Cam spanac în comparație cu Queens de aici din PLR, dar spre deosebire de PLR, ăla nu era chiar singurul. Bine, a fost alegerea lor că era relativ aproape și destul de ieftin, dar pe drum am mai trecut pe lângă vreo 3 sau 4 care arătau bine, și cică există unul chiar foarte bun acolo în Tuban, dar cu prețuri exorbitante. Well, să fie la ei.

Pe la patru jumate am pornit spre Surabaya. Traficul a fost mai aglomerat, dar am ajuns fără probleme la aeroport. Nu-i bai, lasă ca problemele încep acolo. Nu mari, dar enervante. La opt jumate trebuia sa decolăm. La și 45 noi de-abia ne îmbarcam. Am ajuns cu aproape 45 de minute întârziere în Jakarta, și la Ocean Queen pe la 3 dimineață, rupt în gură de somn.

Și n-am nimic de mâncare și mi-e cam lene să fac. Da’ trebuie, așa că probabil o să fac niște orez. Cu piept de pui, apoi niște somon. A ieșit uber mișto, asta pot să zic.

Am aflat că pe 9 martie era chestia cu măcinicii, așa că am făcut la iuțeală niște rulouri cu scorțișoară pe post de măcinici. Și astea au ieșit bune și sunt pe cale de dispariție.

Well, cam asta fu chestiunea.

Hai chipintaci și să fim iubiți!