Episodul 59. Derp's hobby.

Stimati tovarăși nu ne-a fost ușor! Să vă zic, deci.

Pentru că am ajuns la concluzia că dacă zaci prea mult în pat faci bube și cresc diverse părți componente până la dimensiuni la care ai nevoie de oglindă ca să-ți vezi puța, am zis să mai fac câte ceva. Netrebnicul de Robert s-a apucat să-mi povestească despre ce machete mai face el, așa că încet-încet, parcă mi-a venit și mie cheful sa mai meșteresc câte unele altele.

Ovcorzz, el e cu armata aerului, eu sunt cu barca pe valuri. Dacă vă amintiți, era cât p-aci să-mi trag un Tahoe 228 Bowrider, adica ĂSTA:

 da’ oricum astea-s detalii din antichitate.

Ideea e că mie îmi plac bărcuțele, să mă plimb cu ele, sau dacă nu mă pot apropia de alea în mărime naturelă, să le fac mititele și dacă se poate să le pun și pe apă. La o adică, apa e elementul natural pentru o barcă, nu?

Sigur, cel mai mișto e să ai și ceva radiocomandă la bărcuța respectivă, dar pe moment era vorba numai de umplut niște timp. Am cătat pe interneți nește planuri, am găsit ceva aproximativ lucrabil în persoana unui mic remorcher fluvial polonez. Acuma ca știu CE anume să fac, hai să văd DIN CE anume să-l fac pe monseur remorcherul. După îndelungi chinuri și nopți nedormite, cearcăne și ulcere (mneah, just kiddin’ a fost aproape un no-brainer) concluzia a fost clară: din carton. Mda, cartonul nu e un material la care te duce gândul când zici „rezistent la umezeală”, dar where is a will, there is a way. Ideea e că sculele pentru prelucrat cartonul nu sunt foarte multe, nici foarte complicate și nici foarte mari. Așa încât, la finalul de sfârșit, o să pot să le iau cu mine fără probleme.

Mno, deci hai să căutăm carton. Primul rezultat valabil: calendarul vechi (2012) de la birou. Cinci coli de carton grosuț și tare, taman bun pentru structura de rezistență. Apoi mi-a venit ideea cea măreață: dacă eu mai am calendarul vechi, poate îl mai are si Edgar. Îl avea, și mi l-a dat. Nu știu cât de bucuros a fost, da’ nici nu am stat prea mult pe gânduri vis-a-vis de problema în cauză.

Eh, acum că aveam materialul de bază, să văd cam cât de mare poate sa iasă drăcovenia. Well, nu cu mult mai mare decât cartonul pe care îl am la dispoziție, nu? Și dă-i și calculează, și fă probe cu imprimanta, și enervează-te și tot restul. Până la urmă, am reusit să încropesc un set de desene în urma cărora să iasă un model de vreo 40 cm lungime. Nici prea prea, nici foarte foarte, adică taman bun pentru ce vroiam eu.

Meh, dup-aia ne mai trebe și sculele, că nu se poate lucra numai cu briceagul și cuțitul de taiat pâine. Am tras o tură la Jakarta și am dat roată prin ACE. Mă, e de kkt, pe bune. Adică na, se cheamă tot ACE, da’ e departe rău de tot de ACE Hardware din Festival City. Materiale puține, scule tot așa. Am reușit să încropesc din listă, apoi am continuat la Gramedia. Asta e papetărie. Aici am avut ceva mai mult noroc, da’ și prețuri pe măsură! Nici nu vreau să-mi amintesc cât am dat pe nenorocitul ăla de carton japonez, mai ales acum DUPĂ ce am lucrat nițel cu el și am realizat că nu e chiar așa de potrivit scopurilor. Sad sad face.

Eu am o problemă cu răbdarea. Adică na, aștepți nitel să se mai usuce un strat, să se întărească lipitura, da’ până la urmă tot fac si eu ca King Julian: „How long does it taaaakes!!??” A fost chinuitor să lipesc foile imprimate pe cartonul suport, apoi să le pun la presat și să aștept...până a doua zi? În plus, uite ce ușor a fost de zis „pus la presat”. Mai greu a fost să găsesc efectiv locul potrivit pentru asta. Dar cum românul s-a născut poet și inginer, am constatat că mașina de pâine e suficient de grea și suficient de mare ca să slujească cu succesuri sccopului respectiv. Asa că, iată sandvișul: mașina de pâine, placajul pentru laptop (inutil de când am HP-ul ăsta nou, că nu se încinge aproape deloc), foile de carton lipite, apoi cartonul japonez ca suport final. Rezultatul a fost bun, așa că după îndelungi așteptări, am purces la taiat primele piese. În dublu exemplar, că în mod normal piesele astea trebuiau făcute din carton preșpan (eheeeee, de când n-am mai văzut asa ceva!) de 1.5mm grosime. Sufletu’ lu’ Avram Iancu, de unde dreaq sa găsești așa ceva. Așa că am zis ca fac sandvișuri din 3 straturi de carton pentru chila, și 2 straturi pentru coaste.

Una bucată foarfece de la IKEA, limba scoasă nițel prin colțul gurii, io și cu ăia de grădiniță decupăm cu spor! Well, aici se cam opresc asemănarile, pentru că ultimele decupaje (locașele de îmbinare între chilă și coaste și nervuri) trebuie decupate cu cuțitașul special. Seamănă cu bisturiele chirurgicale, și credeți-mă că taie tot ca alea! Motiv pentru care nu sunt niște scule pe care sa le lași pe mâna copiilor, nu daca vrei să umpli locul de sânge și degete.

Precizia taieturii este dată numai de îndemânarea celui care o face, așa că au ieșit...average. Că de, n-am mai făcut asa ceva de vreo 20 de ani, cel puțin. Ba dacă stau bine sa mă gândesc, e prima oară când fac așa ceva, că pe vremuri foloseam traforajul.

Planurile în sine sunt simpluțe rau de tot, așa pentru casa pionierilor cilcul primar. Tipărite acum 50 de ani pe o hârtie oribilă, după scanare au apărut și mai oribile. Și extrem de imprecise. În modelismul tradițional (adică placaj și lemn, cum făceam pe vremurile de mult apuse), erau niște piese numite curenți. Adică baghete de lemn de 2x2mm, care mergeau de-al lungul machetei exact ca să elimine efectul ăsta de torsiune longitudinală. Aici nu aveam cum să folosesc așa ceva nici dacă aș fi avut respectivele baghete. Nu, nu le am. Nici nu am de unde să iau așa ceva. Forget about it, would you? Ca urmare, am făcut piesele pentru schelet, le-am pus nițel unele peste altele sa văd cum vin, și n-am fost foarte încântat. Deși chila e făcută din 3 straturi de carton (două de calendar și unul japonez) tot ansamblul nu era suficient de rigid. Se impunea prezența unor nervuri longitudinale. Well, prima problemuța a fost că nu aveam piesele respective în planuri. Așa că m-am apucat de măsurat, de desenat, și am căpătat niște nervuril longitudinale. Sort of, that is. Că nu am nici florar și nici altceva cu care să pot trasa curbe. Ce ramâne? Sfânta improvizație, adică pe latinește ad labam. Am făcut o curbă aproximativă pentru una din părți, decupat din hârtie și reprodus în oglindă pentru partea ailalta. Și voila de vezi, parcă e ceva mai bine! Well, ceva mai bine nu înseamnă perfect. Vă ziceam mai devreme că planurile sunt cam aproximative. Ei, așa sunt, și cea mai tare fază a fost că schițele pentru coaste nu erau toate făcute simetrice. Shitfuck! Una dintre coaste e așa de descentrată ca a trebuit s-o fac din nou. Riglă, măsuratori, decupat iar, etc. Nici alelalte nu sunt foarte precise, dar asta a fost prea de tot.

Am pus piesele împreună, m-am declarat aproximativ satisfăcut de rezultat, așa că le-am lipit cu aracet (foarte bun, surprinzător de bun aracetul ăsta al lor) și hai din nou la așteptat.

Filele de bordaj pentru acoperirea scheletului au fost la fel de păcătoase. După cum se vede, unele nu s-au putut folosi deloc, că nu se potriveau de nici un fel cu restul. Am reușit să le pun împreună până la urmă și cu chiu cu vai am pus și puntea (tot așa de asimetrică și aia).

 

 

 

Se vede clar cât de vălurit e corpul și piesele de diverse culori. Probabil dacă m-aș apuca din nou de lucru, ar ieși mult mai bine. Da' nu cred că e cazul sa mă apuc să refac totul, mai ales pentru o chestiune pe care o s-o las moștenire maimuțoilor locali.

Acuma, fiind un model din carton, în mod normal nu are nici un sens sa decupezi puntea sub cabine (așa cum se vede în prima poză de deasupra). La modelele navigante se face așa ca să ai acces în mațe, pentru motoare, servo-uri, acumulatori, etc. La mine nu e cazul. Cu toate astea, am decupat puntea și am acces la mare parte din structura internă. Scopul? Pai v-am zis ca vreau să-l pun pe apă, așa ca o să-mi trebuiască acces în mațe ca să lipesc p-acolo pietrele/piulițele care or să constituie balastul. Din ce măsurători grosiere am făcut, vaporetul o să disloce cam jumate de litru de apă. Așa încât, greutatea finală a năzdrăvniei finale ar trebui sa fie tot pe la jumate de kil. Well, la momentul de față nu cred că are mai mult de 100 de grame. O să-l cântăresc după ce trec de următorul mare hop: finisarea corpului.

În mod normal, ar trebui să dau cu chit de cuțit (e plin de așa ceva în Dedeman sau Practiker sau BricoStore la noi), da’ maimuțoii ăștia n-au auzit de așa ceva. Am vrut sa cumpăr o cutie de lac să impermeabilizez drăcia de carton, da’ ăla de la magazin a venit din spate cu o cutie de 4 litri de baiț. O fi crezut că îmi trebuie pentru un yacht ceva, da’ oricum nu avea alta mai mică. Deci, chit de cuțit nu e, lac nu. Ce să fac? Well, improvizăm! L-am trimis pe moșu’ Deni la tâmplărie să-mi ia o pungă de rumeguș fin. Amestecat cu aracet, o să iasă un chit satisfăcător de bun. Sper. Tot îmi trebuie și lac, dar o să văd ce mai pot găsi în alte părți.

Și pentru că nu prea mai am mare lucru de facut la asta până nu termin cu corpul navei (și o să dureze destul), m-am apucat de confecționat chestiile de pe punte. Cabinele, catargul, luminile, capace, toate prostiuțele. Care prostiuțe trebuiesc fabricate, apoi vopsite. Grea treabă, mai ales că n-am mai facut așa ceva ever.

Ei, gata cu vaporașul. Acum să vă zic alta povestioară.

Frate ce poate să pută mâncarea lor!

E nasol să nu te decizi la timp să fii ăla rău din birou, pe care să-l urască toată lumea la fel. So, când unul dintre colegii localnici a venit în birou cu ceva hrană de-asta de-a lor, nu am urlat din prima „ieși dreaq afară cu puțitoarea ta cu tot!”, așa cum ar fi trebuit de fapt să fac. În schimb, am bombănit ceva pseudo-politicos, am rânjit ca un tâmpit (ce sunt, dealtfel, că altfel nu-mi explic) și am luat un rulou de-ăla. În principiu arată ca niște spring rolls. Doar că prăjite. În ulei mult. Foarte mult. Foarte, foarte mult. Și după toate aparențele, foarte vechi. Foarte, foarte vechi.

Am fost pus în dezavantaj și de faptul că biroul lui Thomas e chiar in fața ușii, așa că cetăteanul cu pricina s-a dus întâi la el, Thomas a luat o drăcovenie de-aia și s-a apucat de mâncat înainte ca ăsta să ajungă pe partea cealaltă a mesei, la mine. L-am văzut eu ca mănâncă, așa că na, am luat. How bad can it be?

Gravă eroare.

E greu de asociat mirosul ăla cu ceva. E atât de scârbos că nici nu vreau să-l descriu, simt că mă apucă hepatita numai gândindu-mă iar la el.

Da’ asta e, am făcut prostia, acum o trag. Văzându-l eu pe Thomas că a halit respectiva chestie din 4 îmbucături, am zis să încerc totuși. Well, nu am reușit să apropii aberația aia la mai mult de 20 de centimetri de nas, că m-a izbit duhoarea. În plin, ca un bocanc cu ținte. Am lăsat mizeria pe masă, poate era doar o iluzie. Pe dracu’, cu cât stătea cu atât parcă puțea mai tare! Am învelit-o într-o folie de aluminiu (vestigiu glorios al feliilor de pizza care mi-au slijit drept pachet), dar parcă tot puțea. Am învelit-o în a doua folie (aceeași proveniență), da’ degeaba.

Am avut așa un flash-back cu cășăria: „Un butoi de galbeni celui care mă trece peste dealul de colo!”

Am vrut să-mi acopăr fața cu mâinile, poate se mai filtrează mirosul, dar horror!! Și mâinile îmi miroseau la fel de la manipularea ororii ăleia! Am dat de 4 ori cu dettol pe mâini, dar rezultatul nu a fost prea îmbucurător. În cele din urmă, am pus mizeria într-o pungă rătăcită prin sertar, și la gunoi cu ciuma! După încă ceva vreme, parcă a redevenit respirabil în birou...

Acuma, chestia aia e istorie. Dar mă face totuși să mă gândesc la ăstia localnici și hrana lor. E chestie de „local culture” sau pur și simplu abrutizare și îndobitocire? Oare există cineva care să considere mizeria aia ca mirosind apetisant? Mie îmi e greu sa cred, dar posibilitatea există. Luând în considerare faptul că 90% din mâncarea lor este prajeală de-asta și amintindu-mi de „aromele” mâncării indiene, nu pare chiar imposibil. Dar oare le place, sau e doar resemnarea în fața inevitabilului? Oare tot așa li s-o părea și lor că pute mâncarea noastră? E foarte greu de crezut asta, pentru că în cazul ăsta nu ar trebui să existe nimic în comun. Dar și noi și ei apreciem aromele unui grătar bine făcut. Deci undeva, există totuși o legătură. Ce anume îi face să se complacă în chestia asta? Well, poate e mai bine ca asta să rămână o întrebare retorică.