Episodul 39. Telefonul

Dacă nu știați, aflați acum. Telefonul meu a fost grav(id) bolnav.
Simptomele de cancer au început de mai multă vreme, cu apăsat din ce în ce mai greu tastele. Nu, nu e vorba de efort. Vreau să spun că apăsam de câte trei ori ca să ia comanda o dată.
Cam luna trecută pe vremea asta, a avut primul atac cerebral. Slide cover, în loc să apară ecranul normal de după deblocare, s-a întâmplat exact...nimic. Apăsam de tasta de apel de mi se tocea dejjjtul și tot degeaba. Am zis inițial că s-au murdărit contactele și e cazul să-l curăț nițel cu oarece produse alcoolice. N-am scule, așa că am desfăcut ce șuruburi am putut cu vârful briceagului, dar nu am reușit sa ajung la locul faptei. Două șuruburi sunt ascunse într-un fel de tunel, și vârful briceagului era prea lat ca să încapă acolo. În plus, am cam văzut că în alte părți (vizibile cu ochiul nedilatat) erau micro-întrerupatoare, deci șansele să fie contacte oxidate dincolo era din ce în ce mai reduse...La doar câteva zile distanță, un nou atac. De data asta, S5200-le meu viteaz a dat ochii peste cap și a înțepenit cu limba scoasă. Cam așa , adică:

Am luat decizia (ero(t)ică de-altfel) să îmi iau telefon nou, mai ales după ce am constatat că ăsta e în serviciu deja de 3 ani. In phone years, that equals (at least) 30 human years, trust me!
Am făcut oareșce săpături arheologice, investigații, interviuri, și m-am decis la un Motorola Defy+. Gorilla glass, IP67, taman bun pentru zona asta ploioasă. Plus că e smart phone. Adică, măcar unul din noi să fie smart, nu?
Am căutat modelul în Jakarta, dar nu l-am găsit în mall-ul unde m-am uitat eu după el. Întrebat din nou Radu de unde l-a luat pe al lui, aflat, da' n-am apucat să ajung acolo și nici timp de colindat Jakarta n-am avut atunci.
Plin de încredere, am scos din sertar vechiul și prăfuitul Nokia 3410, în ideea că o să-l folosesc până când reușesc să revin în Jakarta si să caut mai în amănunt. Din nefericire însă, majoritatea numerelor de telefon le aveam stocate în memoria telefonului cel decedat (nu în SIM), așa că a fost aiurea tare...
În vremurile lui bune, 3410 stătea cam o săptămână cu o încărcare. Doar că vremurile lui bune au apus de ceva ani, așa că acum săracul de el nu mai duce nici 24 de ore. Lăsat peste noapte pornit, a doua zi spre sfârșitul programului bateria era gata. Trist. Și enervant desigur.
Ideea geni(t)ală mi-a venit într-o zi pe drum spre casă, când am trecut pe lângă un atelier de reparat telefoane. Așa că l-am trimis pe Deni cu telefonul să afle ce si cum și dacă se poate face ceva cu decedatul. Poate e doar în comă, nu mort de tot...Mi-a adus sărmanul telefon cu arcul de la slide sărit, dar cu un diagnostic: e fufu cablul care face legătura între corpul telefonului și slide, și durează o săptămână să vină panglica cea nouă de la Jakarta. Costul operațiunii: cică 200000IDR. Adică 16€, care va să zică. Cum noul telefon urma să coste pe la 200€, am zis că e ok să fac încercarea. Diagnosticul în sine iarăși avea sens. Butoanele care nu funcționau erau toate pe slide. Butoanele cu tastele mergeau ok, controlul camerei foto mergea ok, interlocutorul mă auzea (când reușeam să stabilesc conexiunea, that is). Toate astea erau plasate pe corpul telefonului, tot ce era pe slide mergea prost sau deloc: difuzorul (nu auzeam interlocutorul, nu suna telefonul), tastele de navigare în menuuri și cele de apel/cancel, dungi aiurea pe ecran.

Initiate Rant mode...Rant mode initiated...
Ranting.
Eh, locals...Doar nu vă așteptați să aibă cuvânt sau să înțeleagă ce le spui. De-aia l-am și trimis pe Deni să rezolve, ca să vorbească ei între ei. Da' în fine, și asta "e grele" la o adică.
Serios de tot vorbesc, am momente în care îmi venea să-i strâng de gât, să-i măcelăresc și să le scot mațele pe ochi de nervi. Și asta în principal pentru că în viața de zi cu zi se vede clar că sunt jumate retardați dar nu recunosc.
Acum două săptămâni, amărâții ăia de la hotel îmi furnizează un exemplu clar. Eram la restaurant cu Teo și Radu și tocmai avusesem o oarece criză de glicemie (cred asta pentru că s-a rezolvat ad-hoc cu un Snickers, două lingurițe de zahăr și două cani de vitamina C), și cică să mănânc ceva. Vine amețita de servici, și comand PE LIMBA LOR "cumi bakar", adică calamar fript pe grătar. Vaca se uită la mine, și zice: "cumi goreng?" adică prăjit în ulei? Nu mă vaca domnului, BAKAR! Capisci? BAKAR, că nu mănânc eu ceva "goreng" în uleiul în care prăjiți voi (cartofi, pește și orice altceva la un loc) după ce l-ați furat de la egiptenii ăia care l-au îmbălsămat pe Tutankhamon, fută-vă dumnecați de dobitoci!
Epic de tot...Teo și Radu îmi ziceau mai de mult că nu vreau să socializez și ca dacă aș vorbi limba, aș vedea că de fapt sunt oameni foarte ok. Da mă, nici n-am zis ca nu sunt ok, doar ca sunt incredibil de dobitoci iar eu am oroare de proști. Dacă aș fi zis în engleză, ar fi avut (să zicem) circumstanțele atenuante că vezi dom'le, nu a înțeles săraca. Trecem și peste faptul că 98% din lumea care vine acolo sunt turiști STRĂINI (și deci ar fi cazul sa vorbiți și engleză, dobitocilor!).  Da' mă, dacă nici pe limba lor nu pricep când vorbești cu ei, ce scuză mai au pentru retardul avansat pe care îl afișează? Adică exact chestia cu "taci din gură și toată lumea presupune că ești prost, sau deschizi gura și nimeni nu mai are nici un dubiu..."
Ăia de la hotel mai au scuza (să zicem) că sunt niște amărâți jumătate ne-educați. Eeeei, da' ce credeți că bravii mei colegi de birou (partenerul local CANUSA) sunt mai breji? Neaah, tot o apă și-un pământ. Cică ingineri cu experiență mă! Le-am zis de câteva ori să nu mai facă raportul săptămânal după rapoarte vechi de când șantierul, ci să modifice doar ce este necesar din ultimul raport, cel din săptămâna precedentă. Aș! Citeam raportul dobitocului meu de coleg (sorry, dar e chiar imbecil) și văd că scrie acolo că e în desfășurare construcția întreruptoarelor de înalta tensiune. Vorba lui Manowar, "hai zi zău cu limba scoasă!". Mă retardel, stația e pusă sub tensiune de 4 luni de zile, nu crezi că între timp s-a cam terminat și mama instalației acolo!?
Rant mode OFF.

Revin la povestea cu telefonul.
Săptămâna trecută am fost la magazinul de reparat telefoane, nu, nu am ajuns la Jakarta, poate mâine. I-auzi mă, adică eu abia reușesc să mă descurc la Jakarta într-o zi întreagă dus-întors cu țintă precisă la supermarket, iar tu te descurci în 8 ore? Ok, i-am dat credit și am revenit peste 3 zile. Desigur, degeaba. Se duce un prieten, vino mâine. Buci, nici vineri nu era rezolvată chestia (nici nu mă așteptam să fie) așa că îmi luasem gândul.
Azi dimineață însă, mi-a venit așa într-o doară să-i zic lui Deni să sune la ăia, poate știu ceva. Well, sărpraizz: s-a dus cu telefonul în plic (desfăcut bucățele, cum îl lăsasem) și s-a întors cu telefonul...up and runing! Deni fiind un tip diferit de localnic (dar totuși localnic, vezi fazele cu EU: "tomorrow, 8:30 we start for Jakarta!" Zece minute mai târziu, EL: "so, tomorrow, 7:00, we start!") mi-a adus factura, restul și piesa decedată.

Asta e bucățica nefastă care mi-a generat o grămadă de nervi:

Iar aici în detaliu cred că se vede ruptura. Cine știe câte semnale se rătăceau p-aici, cautând disperate să ajunga la destinație...

Mai trebuie să găsesc cardul de memorie și se cheamă că am rezolvat.
Resurected like Jesus (even tough HE was dead for just a lame 3 days, my brave S5200 was dead for almost a month. Beat this, Bible!), we are now rejoined in a happy life!