joi, 28 noiembrie 2013

Episodul 66. Dezbracă-te să te f#@, îmbracă-te ca nu te mai f#@

Doar un 6 mai lipsește ca să fie set complet.
Am început sa scriu episodul ăsta acum vreo 3 săptamâni, cred. La vremea aia, știam că rămânem toți 3 pentru garanție, și oricum proiectul se mai prelungea cu cel puțin 3 luni (chinezii au cerut time extension 6 luni, cică PLN nu ar fi fost de acord decât cu astea 3). Well, am luat țeapă cu toții, da' fiecare altfel.
PLN nu le-a acceptat time extension, apoi a zis ca nu rămân decât 2 ingineri străini pentru restul proiectului. Io m-am uitat în șantier, știam și că în ziua precedentă Thomas avusese o discuție cu șeful lui de la AECOM și ăla i-a zis clar că are contractul confirmat pentru încă un an, extinsă viza, etc etc., așa că m-am pregătit de facut bagajele.
Moț pe băț, când m-a anunțat chestia cu „hai pa la revedere, ne bucurăm c-ai fost p-aici da’ și mai tare ne bucurăm că pleci”, doar ce venisem din vacanță. Fără plată. Nu c-ar fi fost rău, că am făcut destule pentru casă în timpul ăla, dar parcă destul de costisitor dacă stai să te gândești nițeluș la rece. Am înghițit în sec, apoi am trimis mailurile la HO și am vorbit cu tartorul șef de la Frankfurt, care întâmplător era în Jakarta pentru o scurtă vizită.
Mi-a zis că...în fine, "stai așa că nu-i așa, mai încercăm da' nu sperăm mare lucru". MI-a răspuns destul de repede și șeful diviziei electrice de la HO, da' când am citit răspunsul...mi-am amintit de clipul ăsta:


Well, da, proiectul se termină neașteptat (până atunci toată lumea dădea drept sigură varianta cu toți 3 în săntier), apoi aflu că nici la HO nu mai am loc, din cauza diferitelor evenimente interne. Sigur, au fost foarte politicoși, și-au cerut mii de scuze, chestia în sine e oarecum de înțeles, da’ nu mi-a ținut de cald prea tare.
Mbooon, am stat cam o săptămână obișnuindu-mă cu gândul că trebuie să mă organizez pentru repatriere, să scap de chestiile pe care nu am cum le lua cu mine, să fac socoteli pentru priorități la lucrurile pe care le am de cărat ca să nu am probleme cu bagajul, etc, etc.
În timpul ăsta, desigur că am început să caut altceva de lucru. Da, șeful cel mare de la Frankfurt mi-a zis că sunt „pe raft” pentru proiectul de reabilitare din Botswana, dar ăla e posibil să nu înceapă mai devreme de sfârșitul verii, și oricum ar însemna să îi cred iarăși pe cuvânt, cum am făcut-o (nemeritat) și cu relocarea la HO. Rezultatele sunt foarte vagi, tinzând spre zero.
Meh, asta e, am avut o săptămână întreagă să-mi obișnuiesc mintea cu schimbarea, și chiar a mers. La o adică, nu mă pot plânge că n-am ce mânca, pauza cred că mi-ar fi prins bine, asta e. Karma. Am trimis mail și la hotel, anunțându-i că cel mai probabil la jumatea lui decembrie o să plec, nu m-a mai interesat nici extinderea vizei cu intrări multiple, case closed.
Dar așteptam un mail, o scrisoare ceva, prin care să fiu anunțat oficial că e cazul și momentul să-mi fac bagajul și s-o termin cu țările calde. Așa că vineri (la o săptămână după primul shock wave), pun mâna pe telefon și-l sun pe Roth să-l întreb dacă pot să-mi iau biletul de avion. Oricum n-aveam chef să mă las pe mâna lui Alan, să mă trezesc că zac 10 ore în Doha numai pentru că e biletul cu 15€ mai ieftin.
Îmi răspunde Roth și-mi zice: „Stai așa, acum sunt la Surabaya și intru în ședință cu PLN, te sun eu”. Mno bine, hai sa așteptăm. Asta era pe la 9, dis de morning. Pe la ze’ juma’, îi sună telefonul lui Thomas. „Yes, yes, what!? Well, thank you. No problem. Thanx for calling, bye!”
Închide Thomas telefonul și-mi zice „well, I’m going, you’re staying”. Biiig WTF moment, apoi primesc sms de la Roth „you’re a lucky guy”.
Booon, ceva mai târziu îl sună și Roth pe Thomas și-l anunță că PLN a cerut să rămân eu pe șantier, motivând cu extensia stației de 150kV. Acuma, e posibil să fie chiar așa, dar cred că motivele sunt mai multe și legate de căderea brutală a rupiei în raport cu dolarul.
Se știe că bugetele companiilor se alcătuiesc în moneda natională. Sigur, se prevăd niște marje pentru rectificare și urmărirea inflației, dar nu cred că cineva a luat în calcul o diferență de 30% între cotația din 2011 și cea din 2013. Prin urmare, pentru extensie PLN s-a trezit că are de scos din buzunar MUUUULT mai mulți bani decât avea planificați. Asa că au scos satârul ăla marele, și au început să taie de unde se poate. Ținând cont de faptul că Thomas este cu aproape 40% mai scump decât mine (și asta e diferența între ce luăm noi, cine știe cât e diferența între ce primesc firmele noastre pentru noi), probabil n-a fost o decizie chiar grea pentru PLN vis-a-vis de cine să rămână.
Una peste alta, eu ramân pentru garanție. În plus, azi dimineață am aflat că PLN a cerut să merg la inspecțiile de fabrică pentru echipamentul de extensia stației de 150kV, și aparent mă așteaptă încă vreo 4 calătorii în China. De ce așa multe, nu știu. Oricum, pentru mine asta înseamnă problemă cu pasaportul. Nu mai am decât două pagini goale în el, iar una din ele sigur se va ocupa acum cu extensia vizei de Indonezia. Iar vizele chinezești sunt cât toată pagina. O viză, o pagină. Broblem, da’ probabil o s-o rezolv și pe aia. O să fie interesant să văd când anume pot să rezolv cu pașaportul, dar mai întâi o să trebuiască să-l capăt înapoi, și abia dup-aia să văd cum îl capăt pe cel nou.
Thomas pleacă din proiect. Că rămâne tot în Indonezia pentru alt proiect cu AECOM, că se duce la alții, nu știu. Nici el nu cred că știe, dar se pare că e mult mai ușor să găsești de lucru pe parte de I&C în zona asta, decât pentru oricare altă disciplină.
Una peste alta, cam asta e treaba acum.


Part 2:
Nu, n-are neapărat legătură cu evenimentele de mai sus, poate doar tangențial.
Am constatat că am ceva țigle de pe casă (cești în dulap, vâsle în apă) lipsă. Mai precis, de fiecare dată când trec prin oarece emoții puternice, îmi vin în cap frânturi de imagini. Asta poate nu e ceva chiar neobișnuit dar la mine imaginile alea sunt nițel ciudate. Probabil au de-a face cu dorința de a fugi cât mai departe și mai iute de problema respectivă (aia care a generat emoția), la fel cum bebelușii asociază lipsa imaginii cu lipsa fizică. Chestia cu "I got your nose".
Meh, la mine imaginile sunt generate de ceea ce crede mintea mea ca fiind cel mai rapid mijloc de a te căra dracului de undeva. Sooo, în timp ce simt cum îmi crește pulsul, prin fața ochilor mi se derulează frânturi de scene care implică avioane de luptă torturate, degajând violent cu postcombustia deschisă la maxim, urlet de turbină, boom sonic și dâre de siaj. Avionul în sine e și el ciudat, probabil corcitură între ce admiră mai mult mintea mea bolnavă. Nu reușesc să-l văd ca lumea niciodată, dar știu că are tracțiunea vectorială și desigur, GAU-8 Avangerul de pe A10. Pilotul zice ceva, cu o voce groaznic de calmă. Nu știu niciodată ce zice, dar sună ca și cum ar recita fără nici o urmă de stres o procedură standard. E interesantă diferența totală dintre "suferința" avionului ce pare împins la limită și calmul vocii din cockpit dictând pașii ăia ca și cum ar inventaria un bagaj sau ar citi o listă de cumpărături. 
Alteori imaginile implică o mașină, pe un drum virajat. Bine, aici legătura cu realitatea e nițeluș mai palpabilă, mașină pe drum virajat am mai condus, dar în jet fighter nu m-am urcat. Similar, motorul turat la zona roșie, scrâșnet de cauciucuri pe un viraj strâns (desigur e prăpastie în exteriorul virajului), și senzația aia omniprezentă că în orice moment se poate rupe aderența și totul se va duce extrem de dracului.
Habar n-am de ce văd chestiile astea. Probabil nici n-o să știu, ever. Chestia e că nu mă deranjează. Uneori am senzația că ȘTIU, dar nu pot conștientiza.
Fuck, I think I really miss my Audi...

2 comentarii:

  1. uf, ce nebunie si la tine. oare cand se mai termina anu' asta???

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi uite acușica se termină! Nu mai e mult și gata...încă un an.
      And we are not getting any younger...

      Ștergere