Episodul 27. China

Așa cum ameninț de multa vreme, am fost în China. M-a sunat Roth să mă întrebe, pe vremea când am fost la Surabaya pentru cealaltă ședință despre back-feeding, dacă sunt de acord să mă duc la un FAT în China. Am zis că mă duc, așa că s-au apucat de treabă. Am căpătat viză, dar când a venit partea cu zburatul, stai așa că suntem ocupați. Adica OmulNostruDinPanama mi-a zis mie să-mi caut singur zboruri. Airticket24 e un jeg de site, mă trimitea câte 28 de ore cu două schimbări la mama naibii, așa că am reușit până la urmă să găsesc ceva pe plan "local". Adică China Southern Airlines. Din ignoranță, nu am căutat detalii despre ei înainte de zbor. Am presupus că sunt o linie low cost regională și cam atât. Well, wrong. Awfully wrong.

Prima chestie care m-a surprins când m-am urcat în avion a fost spațiul disponibil pentru picioare. Mult frate, clar mai mult decât ce aveam de obicei în 737-le operate de Tarom și infinit mai mult loc decât în 737-le Lion Air cu care am fost la Surabaya. Well, ok, foarte frumos că am loc, dar și în rest s-au mișcat ok. Până una alta, ia să citim ceva din revista de prezentare...

Am găsit ceva în engleză, și hopaaa, nu e chiar regională China Southern asta...Au deja un A380 operațional, încă 4 comandate, plus 10 bucăți B787 comandate, plus 4 bucăți B777 operaționale, plus, plus, plus...Ditamai namila, și unul dintre cele mai mari hub-uri din partea de sud a Chinei, operând de pe aeroportul „de casă” din Guangzhou.

Bun, și ajung eu în Guangzhou, hai să găsesc zborul intern spre Nanjing. N-a fost greu, pentru că ambele zboruri erau operate de China Southern (o să vedeți nițel mai târziu de ce e importantă remarca asta) și aveam deja check-in făcut de la Jakarta și boarding pass-ul în brațe. Așa că am găsit o săgeată mare pe care scria Domestic Flights și m-am descurcat. Deși cică mâncasem ceva în avion, tot îmi era foame așa că m-am băgat într-o cârciumă unde scria „free wi-fi” și am mai halit câte ceva acolo, o bere și câteva alune și uite-așa a trecut timpul. Aeroportul din Guangzhou este mare. Da’ mare de tot. Două aripi, A și B, cu un corp de legătură și o grămadă de porți de îmbarcare. Iar asta fiind zona internațională, nu e chiar asa de aglomerată.

La Nanjing m-a așteptat Liu Yu, partenerul de la contractor. Ne-am urcat în mașină și hai spre Yangzhong. Am mers cam o oră și puțin până acolo. Drumuri bune, nu extraordinare, largi, autostradă cu taxare și o grămadă de camere de urmărire. Cum treceai pe sub un pod ceva, îți și făcea o poză. Cică în caz că se întâmpla ceva, să aibă pe cine să întrebe de sănătate.

Hotelul mare, și nu musai nou. Dar lobby-ul cu adevărat impresionant.

Camera avea o vedere superbă spre...acoperișul clădirii vecine, așa că degeaba am sperat sa fac ceva poze. Dar deși vederea nu era punctul forte, dimensiunile erau! Mare de tot pentru o cameră de hotel, cel puțin comparativ cu ce am mai văzut în alte părți. Curățică, deși mirosea un pic a fum de țigare. Nu, nu cred ca au separație între fumători-nefumători, că nu m-a întrebat nimeni. Dealtfel, tipa de la recepție nu a părut sa ma bage în seamă prea tare, având în vedere ca era colegul Yu acolo cu care sa vorbească pe limba lor.

Io fiind de la țară, cum am văzut TV în cameră, imediat mi-au sticlit ochii „oooo, Discovery...NatGeo...Food Channel...yum yum stuff”. Well, buci cu cârje. Șapte sau opt canale, pe numele lor ccntv 1 pâna la 8. That’s all. Cică patru stele...Mmmkay, asta e.

Pe unul dintre canale, era un film în care un tânăr tovarăș asculta spășit cum un bătrân și mult mai înțelept tovarăș îi făcea morală. Părea cu adevărat nefericit. Apoi mesajul înălțător al partidului a ajuns la el și i-a arătat adevărata cale, că brusc l-a izbit un entuziasm feroce și s-a dus undeva, gonind ca turbatul pe un cal cam fără baftă. Unde a vorbit cu alți tovarăși, la fel de înflăcărați și revoluționari ca și el...And then again, and again. Și m-am gândit „moșule, dacă tot ai venit numai să vorbești, nu era mai bine dacă nu omorai calul ăla de atâta goană?” După uniformele cu stea roșie pe șapcă, am presupus că acțiunea s-ar fi petrecut pe undeva pe la începutul anilor 30, deci ar fi putut răspândi cuvântul partidului prin telefon, nu? Cum am dezvoltat o oarece reticență la BS, am decis că no tv e mai bun decât bad tv afterall...

Aaaa, cablu de net în perete, cu descriere ce fel să te conectezi. Cool. Am încercat. După câteva minute încă mă uitam la o pagină plină de ideograme. Într-un colț, era un buton de unde trebuia sa selectezi „Eglish”. Așa scria. Fără n. Am stat de-am amețit până s-a încărcat pagina aia, redirect de trei ori, pâna la urmă am reușit să mă conectez. Mdea, blogspot.com e blocat, google video e blocat, g-mail se încarcă așa, cu lingurița, să nu cumva să moară cineva dacă vine prea multă informație de-odată. Dar asta e, bine că se încarcă.

A doua zi m-am dat jos la micul dejun. Standard, tip bufet. Nu că aș fi găsit mare lucru de mâncat pe acolo. Trei tipuri de supă, tăiței in deverse forme, și multe alte chestii pe care poate le-aș fi luat poate în considerare pentru prânz. Dar la 8 dimineață? No way! Din fericire erau și niște ouă ochiuri și ceva cașcaval. Și fructe. Ceașca de cafea era...mică. Ceva gen ce se folosește în general pentru expresso. Doar ca ce dădeau ei acolo drept cafea nu era expresso. Nici măcar cafea nu era, că avea gust de ness. Shit. Am băut vreo două în speranța absurdă că o să mă dezmeticească, da’ de pomană. N-am reușit decât sa mă capăt cu un dor subit de budă. Fail.

Testele n-au durat prea mult, iar dupa ce am terminat, hai să mergem la masă cu fabricantul. Cel din dreapta este Liu Yu, prietenul vorbitor de engleză, celalalt e Lei, omul de serviciu de la fabrică.

Așa, să vă zic de prânz. Amenajare standard chinezească, masă rotundă cu platoul central rotativ, multe feluri de mâncare, unele mai ușor identificabile, altele mai puțin. Oricum, toți ma așteptau pe mine, iar eu îi așteptam pe ei ca să văd cum se mănâncă șmecheriile alea. Am constatat că dacă cică e spicy apoi e chiar așa, și ca alunele pot face parte din garnitura oricărui tip de mâncare. S-a băut ceai verde, fierbinte. Interesant modul de preparare, cel puțin pentru mine ca n00b. Pur și simplu pun frunzele de ceai în pahar, apoi adaugă apă fierbinte peste ele. Nu le acopera, nu nimic. Se infuzează singure, și cred că ajuta la ceva digestie că nu m-am simțit niciodată plin sau somnoros după masă, deși am mâncat destul de bine de fiecare dată. Mi-a plăcut mult năzdrăvănia aia de ceai.

La un moment dat ăștia de la fabrică încep sa discute, și-l văd pe Yu că nu mai zice nimic și se uita cam în gol așa. Nu am dat importanță pe moment, dar mi-am amintit un pic mai târziu și îl întreb ce ziceau colegii. Răspuns: "Nu știu, că nu vorbeau dialectul meu. Mă uitam și eu la ei la fel ca și tine...". El fiind din Beijing, vorbea mandarină, iar ăștia fiind din sud, vorbeau cantoneză. Sau invers. Whatever. Fail.

După ce am terminat cu prânzul, i-am dus pe tipi inapoi la fabrica și noi cică ne-am întors în oraș. Care nu arată rău, cel puțin partea pe care am văzut-o eu, dar e industrial. Foarte funcțional, dar cam atât. Blocuri multe, sau case mai sărăcuțe. Și orez întins pe trotuar la uscat.

Și îl întreabă Liu pe tipul de la fabricant, care era desigur localnic: „Ce aveți în oraș de văzut? dpdv turistic, să-i arăt albului...” „Păi, n-avem nimic” Mmmkey. 










Până la urma ne-am urcat în mașină și ne-am dus nițel pe malul râului. Yangtze river, that is. Sau cel puțin un braț secundar, așa mi-au zis. Că e un braț mic, nu brațul principal al râului. Adică asta e un braț mic, secundar. Holy fuck! Nu, chestia aia mică din mijloc e doar așa, un grind. Tot ăsta e brațul de care spuneam...

 

 

Îl întreb pe Liu cam câți bani o sa coste hotelul, ca să schimb să plătesc. Îmi zice el ca vreo 200$ ar trebui sa fie suficienți.

Să schimbăm deci USD în RBU. No problem, hai la bancă. Ajungem la bancă, ăia se uita la noi, apoi încep să discute ceva. La un moment dat ăla de acolo ia un set de formulare, îmi cere pașaportul și începe să scrie ceva. Nu știu ce. După ce a scris pe vreo 3 pagini, a luat alt formular și dă-i iar...La urmă, deschide pașaportul și începe să copieze litere...I-a luat cam 5 minute să-mi scrie numele. Nu-l condamn, probabil mie mi-ar fi luat mai mult să-l scriu pe al lui. Da’ după asta am aflat că mă cheamă Brăila. Well, nu tocmai, da’ dacă ăla deșteptul dintre ei a zis așa, cine-s eu să mă opun? Ok, cu dolarii în mână și cele 6 pagini de formulare și pașaportul, hai la ghișeu. Se uita cucoana aia la mine, se uita la pașaport, începe să-l răsfoiască. Studiază atent toate paginile, inclusiv vizele de rezidență de Dubai și vizele de Oman, ajunge la pagina cu viza de Indonezia, mai stă doua minute...În cele din urma găsește pagina cu viza chinezească, o studiaza bine de tot, apoi reîncepe odiseea răsfoirii pașaportului. Mai aveam un pic și-mi pierdeam cumpătul, eram gata-gata să izbucnesc în râs, când în cele din urmă a decis că nu sunt un inamic al poporului chinez venit să le fur revoluția și abacele și a purces la scris ceva. Alt formular, desigur, da’ computerizat de data asta. Și dă-i și scrie, și iar ia pașaportul și începe să-l studieze. Între timp, deja și colegul Yu se cam săturase, că se tot muta și el de pe un picior pe altul, chiar daca pe față nu i se citea mai nimic. După multe minute luuungi și chinuitoare, cucoana m-a mai privit o dată (la modul „câine capitalist îmbuibat și trădător al revoluției, pleacă mai repede de la noi!”) și mi-a dat banii, pașaportul și un vraf de copii după toate hârțoagele alea nenorocite.

Așaaaa, cică hai la shopping mall. Mmuhahahahahahhaaaaaaa, păi la un oraș de dimensiunea aia (numa’ vreun milion și ceva de locuitori), magazinul central era la același nivel de suprafață și marfă ca cel din Sukabumi. Clară treabă. Desigur n-am găsit nimic de cumpărat drept suvenir.

-          Mă, am fost în China și am luat ceva... chinezesc?

-          No shit sherlock, io am fost numa’ pân’ la colț și am luat tot ceva chinezesc.

Dooh herpa derp moment...

În fine, după ce am umblat de mi-au intrat picioarele în fund, cică să mergem înapoi la hotel, să mă uit pe hârtii și să pregătesc foile pentru semnat. La hotel, anunț mare că e nuntă. Adică, atât de mare. M-am întrebat dacă tovarășii au citit de mai multe ori (și înțeles) ce au scris pe afișul ăla, mai ales la faza cu „She’ll let you in her mouth”. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, just saying though.

Am urcat la mine în cameră și până a pornit calculatorul mi-am mai aruncat ochii în jur, pe lumină. Nu că aș fi avut mare lucru în plus de văzut, da’ am văzut cartonașul ăsta. A urmat un mic WTF moment. Deja mi-l imaginez pe tovarășu’ secretar de partid (în jur de 60, cu burtă și chelie) sunând la room service și cerând dresuri de damă, chiloți și prezervative...Well, nu trebuia sunat, produsele erau frumos aranjate în sertarul noptierei, complet inocente. Da’ io tot mă gândesc la moacele lor când ajunge factura aia la „financiar” să deconteze delegația.

Cică la cină...Aceeași echipă, plus nevasta unuia dintre cei de la fabrică (șeful de QA/QC). Ce vrei să bei? Eu știind că e mai mult pui și pește, zic „vin alb – white wine”. Ăștia cu ochii lărgiți. Yu: adică lichior? Nu mă neformatatule, vin alb. Mi-a explicat ca la ei vinul este roșu, by default, și alb este ceva gen rachiu, brandy, de-astea. I-am explicat și eu că există și altfel de vin...Of duoamne...

Am mâncat un crab intreg. Desigur, nu ne-au dat și furculițe de-alea speciale cum aveau în Dubai (dar de, era Grand Hyatt, nu Chang Jiao Hotel), așa că probabil nu am mâncat chiar tot ce se putea. Dar foarte gustos. Apoi ceva supă de pui, foarte limpede, cu ceva ou făcut zdrențe prin el, și orez. Adică puneai supă în orez și îl mâncai așa. Ciudat, dar gustos. Au adus fructe la desert și... Roșii cherry lângă pepene. Mmmmkey. Am văzut același aranjament și la micul dejun, dar nu l-am băgat în seamă. Well, se pare că în China roșiile cherry sunt fructe de desert, nu legume. Asta e.

Și am plecat frumușel înapoi spre Nanjing. La aeroport, îmi dă numai un boarding pass și începe să-i explice lui Yu cum e cu moartea căprioarei. Până la urmă devine clar că al doilea zbor e operat de Garuda, nu de China Southern, și deci nu poate să-mi dea boarding pass și pentru zborul Guangzhou-Jakarta. Well, asta e. M-am învârtit pe acolo cât am putut, am reușit sa găsesc în final și mult căutatele suveniruri, și m-am dus la poarta de îmbarcare. Prilej cu care am constatat că eram singurul tip cu ochi rotunzi din avionul ăla. Well, nu-i bai. În Guangzhou a devenit frumos. În primul rând, avionul a plecat cu o oră întârziere din Nanjing. A recuperat cam jumate pe drum, dar oricum m-a lăsat cu doua ore între avioane, și cam fără idei despre unde ar trebui sa fac check-in pentru următorul zbor. Alerg eu de bezmetic prin terminal, căutând disperat International Departures. Găsesc o săgeată, ma duc după ea, ajung la lift, cobor două etaje, ajung la săgeată...care săgeată cica ia liftul în sus. WTF, de acolo vin!! Până la urma m-am lamurit că săgețile erau mai de demult și între timp locul se mai schimbase un pic, am întrebat 5 tovarăși de-ai lor până a reușit unul sa priceapă unde vreau sa ajung și până la urmă am reușit să capăt biletul. Iar am amețit prin terminal în jurul porții de îmbarcare, de data asta căutând un birou de schimb ca mai aveam niște yuani și clar nu mai aveam ce face cu ei. N-am găsit exchange office, dar am găsit un magazinaș cu drăcioare. Iar fătuca aia de acolo era destul de disperată să vândă ceva, încât deși pe etichetă scria 280RMB, mi-a dat năzdrăvănia respectivă cu 235, că atâția bani mai aveam.

Gata.

Ei, nu pot avea pretenția că am văzut China. Am vazut un oraș industrial și două aeroporturi, și nu alea cele mai relevante. Dora a văzut mult mai multe chestii mișto acolo, și sincer, și eu aș vrea să văd lacul ăla de pe lângă Hangzhou de care zicea ea și restul chestiilor frumoase. Sunt sigur că e o țară frumoasă de văzut, dar cred că e mișto să ai ceva ghid care să cunoască parte din obiceiurile și șmecheriile locale.