vineri, 25 mai 2012

Episodul 40. Aniversare...

Da dragii moșului, s-a făcut un an de când sunt pe meleagurile astea. Nu că ar fi băgat de seama cineva, nu. Dacă până și eu am uitat, de ce ar fi ținut minte altcineva? Și dacă și-ar fi adus aminte, what difference does it makes?
Bine, ieri am fost ocupat la Imigrasi să rezolv cu extinderea vizei. Că vorb-aia, trebuie aplicasi la imigrasi și tot restul.
Aplicasi, imigrasi, renovasi, inspecsi, polisi, konstruksi, sertificasi, manajemen, enjiniring, parkir and so on, and so forth. E chiar mișto, că poți înțelege chestii de bază chiar dacă între cuvintele de tipul ăsta mai apar și tutup masuk hati-hati keluar și încurcătura standard de dipnabnagkanganten_mjjjjrtttwtf! Ah, și bomboana de pe colivă, am văzut scris pe un camion al companiei petroliere (PERTAMINA) scris "jipiel". Așa, ca un cuvânt separat, nu acronim. Pathetic...
Chestie care îmi aduce aminte de Mahmud (safety officer la AREVA) care îi zicea lui Nick că "I spoke broken Malayalam, Sir". Adică punea "-la" la sfârșitul cuvântului englezesc și aia era malayalam. Bine, adevărul e că suna foarte aproape de original, limba aia fiind cunoscută ca având în componență doar câteva sunete: p, r, l, a și cam atât. Așa că hamerla ladderla spannerla.
Mno bun, să revenim la oile noastre. Deci înainte de sărbători (săptămâna trecută, that is) am fost iar la ei, în încercarea de a rezolva problema cu viza. Doar că atunci, fiind miercurea aia ultima zi înainte de un weekend foaaaaarte lung, sistemul saracul de el "s-a blocat" și nu a mai putut fi repornit. Al naibii sistem, cum s-a stricat el cu 4 ore înainte de sfârșitul programului exact în ziua de dinaintea sărbătorilor...Well, având în vedere că nu are sens să te duci acolo și să urli în fața ghișeului "buuuuuulllshiiiiit!!!" a rămas să revin. Ceea ce am și făcut, ieri.
Am plecat normal de acasă, trecut pe la birou, ajuns la Imigrasi pe la 13:30, nu cred că a durat mai mult de trei sferturi de oră toată afacerea, cu așteptat cu tot. Frumos, destul de bine (și surprinzător) organizat pentru tovarășii ăștia, așa că am plecat la oarece cumpărături. Ei, pe la 16:30 eram gata și cu alea, și la 16:45 ieșeam din parcarea mall-ului. Mă așteptam să pierd mai mult timp în Jakarta, fiind ora de vârf și tot restul, dar am ieșit cu bine pe autostradă, ok și la ieșirea de la Ciawi, și apoi...s-a cam dus dreaq norocul. Stai, și stai și apoi mai stai nițel. Ori te grăbești undeva? Deci verificați asta afară :lol: La ora 16:45 navi spune 152 km până acasă la Ocean Queen. Am parcat în fața vilei la 23:30, după ce Deni a condus ca la raliu pe serpentinele de după Cibadak.
Așa încât, momentul aniversar (24 Mai, ora 15:40) s-a cam pierdut în negură. Și Bintang, că la ora aia probabil haleam și halbeream în 99's, lângă Ranch Market.

De ziua în sine v-am zis până aici. Acum să zicem câte ceva și despre semnificația în sine a momentului. Partea psihologico-pufi, aia care nu se vede cu ochiul ne-dilatat.
Vremea e în continuare foarte capricioasă. Nu știu cum arată în mod normal sezoanele la ăștia, da' ăsta cu ploaia trebuia să se fi dus în spume și să înceapă ăla uscatul. Hai, o ploaie la două săptămâni nu e bai, ba chiar benefică pentru verdeață. La două săptămâni am zis, nu la două zile! M-am legat de vreme pentru ca asta se leagă foarte strâns de șantier. Un an de zile pe șantier...
E enervant șantierul ăsta. Și vremea. Luni e soare și frumos. Marți dimineață la fel. Adică tocmai bine când faci inspecția săptămânală (Which is complete bullshit, e doar pierdere de vreme, dacă nu face nimeni nimic să rezolve problemele văzute. În fiecare săptămână e același lucru, vedem aceeași mizerie, de luni de zile. Nimeni nu dă doi bani. Și eu și Edgar ne țipăm plămânii, arătăm cu deștu', so what?). Crăpăm de cald trei ore în șantier, înotând în noroi și mizerie, iar după amiază începe să plouă. Și dă-i și plouă...O ține așa vreo 4 ore, cât să fie sigur că s-a făcut la loc tot noroiul care doar ce se uscase. Apoi se face iar cald și soare. Mult mai cald, adică. Asta ca sa nu va gândiți că se răcorește cumva în timpul ploii. Nu, e doar mult mai umed. Soare se face până sâmbătă la prânz vreau să spun, că doar n-o să fie vreme faină în weekend, nu? Și tot așa ciclic, natura râde de mine la modul cel mai ticălos, ca o hienă nemernică pusă pe glume proaste.
Șantierul...În alte locuri, în jumate de an deja aveam o grămadă de sisteme gata. Aici nu e nimic gata de funcționare. Bucățele ici și colo, jumătăți de sisteme, țevi gata, cabluri gata, hopa, nici un instrument instalat. Instrumente instalate, ok, no problem, doar că nu e nimic configurat în DCS. Ok, hai că le configurăm acum. Ete na, pe ce să le configurezi, că dulapul unde ar trebui sa ajungă toate semnalele astea nu e cablat încă. Cum nu e cablat? Așa bine, ca aici se pare ca niciodată nu știe stânga ce face dreapta, iar dacă le zici chinezilor "Cine este Chief Commissioning Engneer în proiectul ăsta?" ți-l arată pe unul mic și slab care stă într-un colț, nu vorbește engleză (obviously) și care în general arată ca și cum și-ar dori să fie în orice alt loc în afară de ăla. Iar lucrurile continuă similar cu tot restul. În ritmul ăsta, în loc să stau aici doi ani, o să am de stat vreo 4. E bine, sau e rău?
Păi asta ne aduce înapoi la cifra asta frumoasă, un an, si la restul bullshitului filozofic.
Reciteam ce am scris anul trecut pe vremea asta, și îmi dau seama că eram calm. Probabil latura fatalistă din mine a reușit să convingă restul că "se poate și mai rău". Și probabil chiar așa e, din câte mi-a povestit Edgar despre Sudan și  Saudi...Adică sigur așa e, dintr-un punct de vedere cel puțin.
Nu îmi place chestia asta cu "lasă că-i bine și așa". Nu mi-a plăcut niciodată, și nu cred că am de gând să încep acum. Doar că stilul ăsta ciclic în care se împing limitele acceptabilului e nesuferit. Stai și tu ca un Derp normal și îți deguști berea, și îți zici că "hey, this isn't THAT bad, isn't it?". Doar că Mr. Brain decide că e timpul pentru nițel trolling și îți amintește de chestii de gen Dubai, Siara bedah, autostradă, călatorii frumoase, Musandam, Germania, și alte asemenea. Și desigur că parcă berea nu mai are gust chiar așa de bun (fuck, Becks e mai bună iar Urquell Pilsner ce să mai vorbim, asta e bere sau ce dreaq e?), îți dai seama că e futere de cald și te bâzâie niște insecte, dacă vrei să mănânci cam trebuie să-ți faci, dacă vrei să pleci undeva trebuie să suni șoferul și să speri că e disponibil, și doamne fere să îți lipsească ceva din frigider sau din baie, că ai pus-o elegant de tot. Toate chestiile cu care abia reușisei să te împaci în sinea ta, revin ca un bumerang/tren și te terciuiesc deplin. Zbaaang, no more tits. Sorry, I meant teeth. Ah, and you're pissing blood. And puking your own liver out. And your spine is broken in three places. That kind of things. Otherwise, you're just fine...
Și apoi apare efectul de domino. Și lucrurile care te enervau numai într-o oarecare măsură încep sa ți se pară complet de neacceptat, și iar și iar și te trezești urlând. Și vrei să omori pe cineva, să strici, să îți verși furia într-un anume fel sau măcar să găsești un vinovat pentru mizeria respectivă și...
Ești singur. Nu e nimeni în jurul tău. Nimeni căruia să i te plângi sau cu care să poți concluziona filozofic "well, this sucks" în timp ce deschizi altă cutie de bere, sau  măcar cineva pe care să-l bați la sânge. Așa, just for kicks. Vrei să spargi un vas ceva dar bucata rațională din creier îți reamintește că e foarte posibil să nu poți înlocui chestia respectivă decât peste 3 săptămâni, și asta dacă o să ai timp. Și furia fierbe în tine și încet-încet se transformă în disperare. Nici măcar să fii furios nu mai poți, pentru că nu ajută la nimic.
Și uite-așa fain-mișto te transformi într-o legumă modernă: pe afară arăți ca în poză, ba chiar mai bine, dar pe dinăuntru ești aproape congelat, și sigur nu mai ai aceeași savoare pe care o aveai odată. Te-ai transformat într-o poză prăfuită a ceea ce erai, și habar n-ai când ți s-a întâmplat asta. "Back in my days" devine ceva al dracului de real și tangibil și îți dai seama că ești bătrân. Foarte batrân.
Și totuși, ce te mai ține în funcțiune?
Păi tot efectul ăla de domino, care e cumva ciclic. Pentru că după ce ajungi în starea aia de disperare și depresie, exact imaginile care te-au adus acolo (Dubai, Siara, Germania, etc.) te ajută să-ți revii. Și te gândești la lucrurile pe care le-ai avut și la momentele pe care le-ai trăit, și te gândești "Fuck yeah, am fost acolo. Am avut o viață frumoasă, am văzut și am trăit lucruri la care alții nici nu visează. Bieții de ei, ce săracă trebuie să fie lumea lor...Nici măcar nu au amintiri frumoase, d-apoi altceva. Et in Arcadia ego..."
Eh, și uite un gând dintr-ăsta te face să zâmbești în sinea ta, ștergi pe furiș lacrima care s-a adunat în colțul ochiului (well, sigur a fost ceva gâză, mi-a dat în ochi) și iei o halbă ținută câteva minute în congelator, deschizi o bere rece...Și constați că e ultima pentru că ai uitat să iei data trecută când ai fost la magazin și iar te apucă dracii. Ce ziceam mai devreme? Ciclic, da.
Pentru că ciclic pare să fie cuvântul definitoriu pentru viața de aici. Plictiseala alternează cu momentele când nu știi ce să faci mai întâi, apoi stările de nervi alternează cu cele de calm și relaxare, și tot așa. Probabil schimbările astea sunt benefice. Dar la un moment dat încep să se simta limitările. Locul e o cușcă în sine. Una nu foarte mare. Și deși lucrurile alternează suficient de des cât să nu o iei razna imediat, nu alternează suficient de rar, iar senzația de nou sau inedit se tocește cu repeziciune.
- Ce faci vecine?
- Bine vecine. Ce-ți fac copiii?
- Bine vecine. Și ai mei, și ai tăi?
- Bine vecine. Salut vecine.
Neverending story.
Fuck, cred că iar am nevoie de o plecare undeva, să mai fac plinul cu lume normală și civilizație. Da' n-am unde. Sunt un pește mirat într-un acvariu second hand.

2 comentarii:

  1. Ai descris perfect primele mele luni in China, cand imi venea sa urlu de singuratate la luna care nu se vedea din cauza umiditatii din aer.

    Si tot ca tine cu Dubaiul, acum ma simt privilegiata fata de altii ca am amintirile Chinezesti. Nu stiu daca o sa mai am si altele.

    Asa-mi trebuie! Mi-am dorit sa stau o vreme pe acasa si se pare ca am primit mai mult decat pot duce.

    RăspundețiȘtergere
  2. Așa cum zic de obicei când ma apucă filozofia, suntem suma experiențelor trecute. Nu putem fi ceea ce suntem, dacă nu am fi trecut prin ele.
    Da, și eu m-am simțit obosit după Dubai, dar mi-am dat seama ca e posibil să nu mai pot reintra în circuit dacă ies din el, așa că am decis să continui. Și cel mai probabil nu mă pot opri.

    RăspundețiȘtergere