miercuri, 29 august 2012

Episodul 43: Despre același nimic ca și data trecută


Well well, și cică m-am întors în Indonezia.
Călătoria n-a fost rea, dar nu știu cum am izbutit să dorm doar vreo 2 sau 3 ore, pe zborul lung. Nici de mâncat n-am avut chef, așa că am ajuns la Jakarta cu ceva foame-n glandă. Din fericire, de data asta nu m-am mai alergat prin parcări cu Deni, l-am sunat pe când așteptam încă bagajul să apară pe bandă și ne-am găsit imediat la ieșirea din aeroport. Omu’ nu e chiar întreg la cap, că a plecat din PLR sâmbătă seara, de frica să nu cumva să întârzie. Da, cu aproape 24 de ore înainte, că doar e Eid Al Fitri și jumate de indonezie e pe drumuri. Până la urmă n-a făcut decât vreo 7-8 ore, așa că a cam dormit în benzinărie.
După escala de rigoare la Kem Chick pentru aprovizionare, am luat direcția PLR și dă-i bice(pși). Am plecat pe la cinci și ceva de la KC, la nouă și puțin îi băteam în ușă lui Edgar să-i dau cumpărăturile. Slick!
Acasă totul era neschimbat…Ceea ce e nițel aiurea, ținând cont că era vorba să-mi repare mobila (două scaune descleiate, patul nițel cam dezaxat), să spele filtrele de la toate unitățile de AC și să văruiască în baie după mizeria pe care au lăsat-o în decembrie când au montat AC ăla nou în living. Deci da, n-au făcut nimic.  Ba nu, scaunul ăla descleiat e acuma făcut aproape complet praf, că probabil a vrut să-l mute de la locul lui să spele p-acolo și s-a dezmembrat aproape complet. Având în vedere și lipsa completă a e-mailurilor de la servici pe toată perioada, aș putea zice că într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. Nicăieri. Or is it?

N-am apucat să văd prea multe pe drum, noaptea. Da’ am văzut dimineață, în drum spre servici, și mi-am amintit de ce nu-mi place prea mult țara asta. Anul trecut pe vremea asta, scrisesem despre o nație de șomeri cu atitudine de șeici. Well, mi-am schimbat un pic părerea. Sunt pur și simplu nesimțiți.
La lumina zilei, maldăre întregi de gunoaie încă zac pe străzi și lângă plaje. Și luați seama, sărbătorile au fost acum o săptămână! Cei care locuiesc pe lângă plaja publică măturau cei 3 metri din fața casei. Restul 15 până la plajă sau plaja în sine? Well, nu-s ale noastre, nu ne interesează. Așa cum nu i-a interesat nici pe ăia care au aruncat peste tot și oriunde sticlele, paharele, pungile, cojile de fructe, și tot restul gunoiului. Ei între ei își fac mizerie în fața casei…O mizerie de nedescris, da' care nu-i deranjează. Babuini.
Edgar mi-a zis că a cam abuzat de bere, pentru că nu a avut nimic altceva de făcut. A ras aproape două boxuri de bere în 4 zile, pentru că nu a putut nici să iasă din hotel. A vrut să se ducă la golf, mașina blocată în parcare, drumurile blocate. Artificii 24 din 24, urlete, tot tacâmul. În fiecare dimineață găsea gunoi pe terasă, aruncat de cei de pe plajă sau de ceilalți locatari ai hotelului. Sărbătoare maximă, ce mai!
Se pare că am fost inspirat că am urmat îndemnul marelui gânditor Clarksonius : “See where everybody is going, and go somewhere else!”.
Acum despre casa mea. Well, nu e nimic în plus, asta e sigur. Dar mi se pare că e în minus. Nu am văzut nici o șopârlă. Nici în casă, nici pe terasă. Or fi dat cu ceva insecticide și au murit? Nu știu. Ca un later update, le-am revăzut azi dimineață pe rogojinile de pe terasă. În casă încă nu...
Furnicile în schimb sunt tot acolo. Din păcate, acum au început raidurile și alea mari. Pe moment s-au limitat numai la raft și lângă ușă, dar tot și-au extins teritoriul într-o zonă în care nu-mi convine. Le mai las, poate se răzgândesc, deși șansele sunt infime. E ca și cum ai spera că samuraii se vor preda…Nici măcar nu știu ce-i aia.
Călătoriile au marele avantaj că îți potolesc un pic dorința aia ascunsă de schimbare. Pentru o persoană cu tabieturi, cum sunt eu, e important. Din când în când (poate prea des), am nevoie de ceva nou. Un “ceva” greu de indicat, orice chestiuță care să-mi trezească interesul. Probabil am putere de concentrare scăzută, de am asemenea nevoi. Un motiv în plus să apreciez vacanța. M-am bucurat de vacanța asta, deși nu am fost plecat de acasă decât scurt timp. Am fost însă plecat din Indonezia, ceea ce a fost un lucru bun. 3 săptămâni nu e cine știe ce, nu a fost nici un eveniment major în România, n-am apucat să mă enervez prea tare pe tema obiceiurilor locale. Dar desigur, având în vedere situația din PLR, a fost foarte frumos să vezi că șoferii chiar stau la semafor, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, că deși aglomerat, traficul are ceva sens, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, 5.2 Mbps viteză de download pe torrentul cu Immediate Music,  mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, 11°C dimineață la Poiana Brașov, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, și altele. România poate fi foarte frumoasă, mai ales dacă vii din PLR.
Din păcate, a fost cam obositor. Sigur, am dormit mai mult decât media, și cu siguranță mai mult decât m-am așteptat să dorm, dar întrebărea “ok, azi ce mai facem?” cu răspunsuri constante de genul “avem de mers acolo, acolo și acolo, să vorbim pentru aia și ailaltă, să ne interesăm de x și y și vedem ce mai apare dup-aia” nu ajută prea mult la capitolul relaxare.
Așa încât, creierașul meu, endlessly tired, outdated and slow, începuse deja să tânjească după o nouă schimbare. Alea două zile la Poiana Brașov nu l-au ajutat destul, numa’ l-au întărâtat. Am privit călătoria de întoarcere ca pe un lucru necesar, dar care poate fi plăcut și util.
Doar că rezultatul a fost oarecum dezamăgitor, pentru că de data asta n-a fost așa cum speram. Am avut senzația că nici nu plecasem. Ca un somn greu, din care te trezești speriat. Îți dai seama că ai dormit, ești buimac și speri în sinea ta că ai dormit doar vreo jumate de ceas. E imposibil să te trezești ATÂT de praf după 6 ore de somn, nu? Nu. Realitatea revine în forță, cu bocancul în gura ta încleiată și amorțită, și-ți arată că peste jumate de oră o să sune alarma. Cel mai cretin moment să te trezești, ever. O oră mai devreme poate e ok, adormi la loc nițel și te trezești. Un sfert de oră, hai, merge, nu mă mai culc la loc, fac dușul mai lung, etc. Jumate de oră? FML! Prea scurt ca să adormi la loc, prea lung ca să ignori timpul lipsă la somn.

Aeroportul din Doha e neschimbat. Mai am nițel și o să-i învăț și pe ăia de la vamă, și pe tipele de la Duty free. Nimic nou. Am avut senzația ca m-am învârtit în cerc, sau că am adormit pe o băncuță de-aia timp de 3 săptămâni. Aeroportul din Jakarta la fel. Traficul în Jakarta neschimbat, iar momentul călătoriei a fost foarte bine ales, dacă privesc din punct de vedere practic. Cumpărăturile la Kem Chick doar ca să am de mâncare, n-am avut chef de nimic special. Pur și simplu nu vroiam nimic. Mi-am luat strictul necesar, am luat ce m-a rugat Edgar să-i iau, gata. Well, examinând mai cu atenție frigiderul, am constatat ca am uitat sa iau păstăi să pun în ciorbă, da’ în rest nimic. Plat. Zilch. Nu am reușit să simt nici o bucurie. Îmi place să revin în locuri în care am mai fost, să revăd locuri familiare, e un fel de bucurie ascunsă, ca atunci când revezi un cunoscut după multă vreme, chiar dacă nu ai avut cine știe ce relație apropiată cu persoana respectivă. BTW, bine te-am revăzut, Dorin!

Am mers luni în șantier, deși îmi spusese Edgar că nu au lucrat deloc. Am sperat să nu se fi uitat prea atent la părțile care nu-s ale lui. Mmmm, nu. Deci nu am reușit să văd nici o schimbare. Și ce a fost și mai deranjant, nici măcar nu au folosit răgazul ăsta de timp ca să facă curat. Ca să revin la același mare înțelept al zilelor noastre, Clarksonius, “How hard can it be?”
Țineti minte că moșu’ ăla de la PLN a făcut gargara de pe lume că nu plec în vacanță că vezi dom’le, back-feeding, etc, trololol? Well, să vă zic? Ați ghicit deja, da’ io oricum vă zic. Nu numai că n-au făcut nici urmă de back-feeding, da’ nici măcar alea două cabluri pe care le mai aveau de legat nu le-au pus. Nimeni n-a mișcat un deget pe toată perioada. Da’ nimeni, și nici măcar un deget.
Peste tot mizerie, panouri lăsate desfăcute deși nu lurecreză nimeni, praf de trei degete pe toate echipamentele, debandadă. Era plin de motorete în parcare, dar nu se vedeau muncitorii în șantier. Unde dracu’ sunt toți? Am văzut câțiva, în cel mai Dorelistic stil cu putință. Unul era în groapă și dădea din lopată cam fără spor și evident fără orice urmă de chef, iar alți 8 erau în jurul gropii și priveau, stăteau la taclale și fumau. Curat murdar monșer! Ăla a fost cel mai mare grup pe care l-am putut zări. În rest, câte doi trei, ici și colo, vorbind și fumând întinși la umbră. Da’ nu era numai Contractorul. Neeeaaah, în parcarea de la PLN erau aproximativ două mașini. LOL. Două! Într-o zi normală, abia găsești loc în curte, nu mai discutăm de cele 12 locuri de parcare. “Aproximativ două” e de obicei o figură de stil. Nu acum. Adică una dintre mașini era acolo, da’ era a șefului (ăla de s-a coit o mie de ani să-mi dea drumul în vacanță, ca hâr ca mâr). Mașina era acolo, da’ șeful nu! Și nici nu este așteptat mai devreme de săptămâna viitoare. Că doar, nu-i așa, veniți voi că eu plec. Colegii noștrii? Sigur, trebuiau să vină la birou de joi. Gluma anului! Miercuri seara a dat boala in toți! Da’ TOȚI măăăă! Așa că Edgar a fost singur la birou joi și vineri, numai cu Tya. Luni am fost numai noi trei (Thomas a fost și el în vacanță, la Shanghai. Dacă știam, îl rugam să-mi aduca ceai verde. Damn!) și secretarele. Azi au apărut primii trei, pe la zece. După pauza de masă a mai apărut unul. Ăilalții 3 sunt încă dați dispăruți.
Hai la muncă să muncim, dă doamne să nu găsim!
Așa că s-a dus dracului tot Zenul meu, mă simt deja obosit de parcă nici n-aș fi fost în vacanță. Iar asta e nașpa, că măcar două săptămâni trebuia să mă “hrănesc” din vacanța asta, așa cum a fost.
E obositoare rău țara asta. Chinezii la fel, ba parcă și mai și. Nu reușesc încă să-i înțeleg pe asiatici. Veșnica problemă cu “pierdutul feței”. Loosing the face, e cel mai nașpa lucru ce I se poate întâmpla unui asiatic. De-aia nu recunosc nici picați cu ceară că au greșit, de-aia se uită ca imbecilii și zic yes când de fapt ei nu au înțeles nimic, de-aia îmi vine să-i împușc sau să le trântesc în cap câteva cluster bombs. Și nu pentru că aș fi rasist. Bine, sunt, da’ nu de-asta. Ci pentru că e clar că nu așa se fac lucrurile. Practic tot proiectul ăsta e o adunătură de șmecheri. Chinezii promit ceva și apoi nu fac decât jumătate. Arată în desene și specificații un anume tip de echipamente, în echipare de vârf, apoi aduc versiunea basic ale acelorași echipamente.
Noi: “Păi trebuia să aibă și aia și aia și ailaltă, materialul trebuia sa fie x și y” zicem noi.
Ei: “Aaa, the drawing is wrong”
Noi: “Da, dar e aprobat. Nu puteți schimba specificațiile echipamentelor după aprobare”
Ei: “It’s ok, the drawing is wrong”.
Un continuu dialog al surzilor. Și e greu să le tragi o palma peste ochi și să le zici clar “Ascultă bă maimuță nenorocită, tu crezi că io-s venit cu paiu’ pe țeava de apă caldă? Ia-ți mizeriile de aici și adu echipamentul descris inițial și plătit de client, că-ți fut doi bocanci în cap de bei supă cu paiu’ trei luni! Fută-te-n dumnecați de borfaș ordinar!”
Edgar n-ar putea să facă asta că nu cred că există în germană echivalentul lui “dumnecați”, și io nu-s așa de bun la kung-fu ca ei. Dreaq, nici gun nu am, că Glock 17 bate orice mișcare de brațe und craci.
Last minute news: mâine, încă o ședință cu back-feeding. E de râsu’ curcilor câte ședințe se pot ține pe chestia asta. Ceea ce mă aduce la cealaltă bandă de șmecheri: PLN, în toate formele. Ăia de la Enjiniring (consultantu’ sulii) au pus ștampila de “Approved” pe toate desenele fără măcar sa le deschidă, de-am ajuns cu șina de la instalații de ridicat montată între două țevi, alte țevi așezate la 30 cm în fața panourilor electrice și alte asemenea gogomănii, toate instalate conform desenelor aprobate. Aprobate de babuini, da’ babuini cu drept de ștampilă, nu ca noi. Și-au luat banul și s-au cărat. Las’ că se descurcă Consultantul. Care consultant bă maimuțe tâmpite? VOI sunteți consultantul! Noi suntem numai ouăle din talpă, pe care ați călca voi dacă nu v-ar durea așa tare. Fuckin' retards!
După ăștia, vin ăia de la transmisii.
- Că vrem aia.
- Ok, uite aia.
- Așa, da’ ailaltă unde e?
- Ah, uite-o și pe ailaltă.
- Îhî, da’ alea două?
- Da’ trebuie si alea?
- Da, trebuie și alea.
- Păi n-avem!
- Păi să vă fugăresc, faceți!
- Păi nu se poate.
- Păi atunci nici aia nu se poate, ura și la gară!
- Păi sa discutăm. Mai facem o ședință!
Așa că, mai facem o ședință despre nimic, mai adăugăm două săptămâni de intârziere în fiecare saptămână. Bă fraților, vorba lui Roth: “Dacă ne plătesc, nu mă deranjează!”. Decât în Saudi…

Eh, nevermind.
Am două puzzle noi, cândva o să mă apuc de unul din ele, în funcție de cât chef o să am. Aș încerca să mai fac ceva modelism, dar nu am scule de nici un fel, nici materiale și nu îmi place să mă arunc aiurea așa. Aș putea să încerc să comand un kit ceva de pe net, dar am așa o senzație că n-ar ajunge niciodată la mine. M-am uitat nițel, și cam vor 250$ pe asa ceva, ceea ce e cam mult. Plus că multe siteuri sunt americane și nu prea livrează outside US. Well, fuck them too.
Și-am încălecat pe-o ea ăăăă șa, și v-am zis povestea-așa!
Tam tataram tam, pam pam!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu