Episodul 60. Derp's hobby - part 2.

Sooooo, să continuăm deci!

Gizăs, m-am uitat acum la ultima poză din episodul trecut, pare din antichitate, pe bune!

Vă ziceam data trecută că nu sunt foarte obișnuit cu detaliile și migăleala. Well, situația se îmbunătățește. După ce am făcut piesele micuțe ale vaporașului ăsta, am constatat că e mult mai ușor de tăiat cartonul ăla cu lama aia, bucățica de lemn cu lama ailalta, gaura de interior cu lama ailalta, și tot așa.

Odată ce începi să-ți cunoști sculele, lucrurile se simplifică. Sigur rezultatele nu sunt mereu cele mai bune. Uneori chiar mă gândesc dacă nu ar trebui cumva s-o iau de la început. Pur și simplu, mintea mea acceptă greu rezultatele mediocre. Sunt sigur că dacă m-aș apuca din nou de lucru, ar ieși un model mult mai bun. Doar că piticul ăla mic (și zgârcit) din CCR își bagă imediat nasul (unde uneori nu prea îi fierbe oala) și contraatacă: „Well, și de ce să-ți bați capul? Ca să aibă Nick un model frumos în restaurant după ce pleci tu? Nici măcar nu știi dacă o să reziste pe-acolo sau o să-l distrugă cine șite ce copii nesimțiți la câteva zile după ce pleacă Alex de la tine”. Nici măcar nu-l pot contrazice foarte tare...Doar că nu mă simt ok știind că se putea face mai bine.

Era clar că nu puteam să las coca navei doar în rezistența mecanica oferită de carton. Așa că am dat pe deasupra un strat de aracet. A mers bine, structura s-a rigidizat sensibil, dar onduleurile din filele de bordaj s-au accentuat și ele. Deni a reușit să facă rost de o sacoșică de rumeguș (probabil lemn de palmier, după culoare) așa că am făcut un fel de chit, din rumeguș și aracet. N-a mers conform așteptărilor. Aracetul nu are masă de umplere, dispare aproape complet la uscare. Așa încât, chitul meu a lăsat așchiile de lemn aproape intacte pe suprafața modelului. Foarte aspru, și aproape imposibil de șlefuit în condițiile de față. Poate dacă aș fi dat un strat foarte gros, apoi să șlefuiesc TOT...

M-am obișnuit cu ideea că așa o să iasă. La modelul următor o să încerc să umplu spațiul dintre coaste cu ceva burete sau polistiren, în așa fel încât să nu mai apară (nu la nivelul ăsta, cel puțin) fenomenul de ondulare între coaste. Următoarea problemă: etanșarea. Am cautat disperat un lac transparent, dar fără succes. Am luat un tub de spray care s-a dovedit a fi vopsea neagră. Am dat un strat peste tot (și prin interior, adică) dar asta m-a lăsat cu altă problemă: vopsitul final. Negru este o culoare al dracului de greu de astupat cu altceva. 

Mai ales când acel altceva disponibil sunt doar niște acuarele de tot rahatul (chiar dacă cică acrilice). Culorile sunt mate după uscare, iar ca să ai ceva putere de acoperire trebuie să dai ori 3 straturi, ori sa folosești vopsea foarte groasă de la început. Probabil o să adopt strategia cu cel puțin 3 straturi, ca să se cunoască mai puțin urmele de pensulă.

Am umplut burta navei cu ceva pietriș. Cam 300gr. Am făcut probă în chiuvetă, sper să fie ok. E foarte greu de verificat asieta în chiuvetă, pentru că nu vezi decât o parte a modelului de-odată. Era probabil mai ușor de făcut asta în piscină, dar iarăși apare piticu’ ăla răutăcios cu „why bother” și  iar mi-e greu să-l contrazic. Pietrele de balast le-am lipit cu aracet, și mi-e teamă că nu mai am cum să modific ceva nici să vreau. S-au prins al naibii de bine.

Am făcut și piesele de pe punte. Mă apucasem de ele de mai demult, între două etape de asteptat sa se usuce altceva, dar acum vi le arăt gata vopsite. Confecționarea lor nu a fost tocmai simplă, dar asta mai mult din cauza condițiilor rudimentare în care am lucrat decât pe motive de complexitate a pieselor respective. Am folosit o grămadă de sandvișuri de carton și lemn ca să ajung la grosimile necesare. 

  

Am desfăcut de mai multe ori straturile de carton ca să permit muchii relativ drepte pentru îndoituri și apoi le-am relipit.

Acasă nu mi-aș fi bătut capul prea mult cu presatul. Mare spanac, iei 4 cărți mai solide și gata presa. Aici nu am carți, nu am multe lucruri. Așa că folosesc cutiile de conserve de suc de roșii pe post de prese. Nu foarte grozave, că au numai juma de kil fiecare si suprafață cam mică. Nici nu le poți pune teanc asa ușor, nu fără să riști să se dărâme turnul babel și să faci zob diverse chestii p-acolo. Am încercat să folosesc piesele originale din carton, dar uneori dimensiunile pur și simplu nu permit muchii suficient de fine ca să iasă ceva acceptabil, așa că am renunțat si am confecționat piesele respective din lemn. Pentru ca singurul lemn pe care îl am sunt bețele alea de înghețată, am făcut sandvișuri de câte două, trei sau chiar 4 bucăți, lipite între ele apoi taiate la dimensiunea necesară. Nu e ușor, dar am constatat (cu oarece surprindere, să fiu sincer), că ÎMI PLACE SĂ FAC ASTA! E foarte liniștitor să găsești soluții la niște chestii. Sigur, uneori rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor. Te chinui ca sfântul, găsești o soluție, și la urmă ai capătat...o lumină de poziție, de exemplu. O chestiuță de 3x3x3mm pentru care ai muncit o oră.

Mai nașpa e când trebuie să aștepți să se usuce vopseaua. Aia mă scoate din minți. Dai o mână de vopsea, apoi...trebuie să faci altceva timp de cel puțin 6 ore, ca să fii sigur că nu se amestecă culorile.

Și nici aia nu e sigur tot timpul.

Partea care stă în apă se cheamă operă vie. La trăznaia asta de vaporaș, opera vie ar trebui să fie roșie. De obicei e asa, nu știu precis de ce. Probabil la navele normale, compoziția chimică a vopselei (cu toți inhibitorii ăia pentru creșterea faunei și florei) favorizează culoarea asta. Linia de plutire se trage cu alb. Opera moartă (restul navei deasupra liniei de plutire) are culoarea pe care o vrea proprietarul navei. Alb, gri deschis, negru, depinzând de navă. Drăciile astea de vase utilitare mici (remorchere, împingătoare) de obicei sunt negre. Eh, gata cu teoria. Adică nu, nu chiar gata, că în teorie, dai fondul cu culoarea deschisă, apoi din ce în ce mai închis. Mno, țineți minte sprayul ăla mega-dibaci pe care l-am luat din Jakarta data trecută? Ei, ăla e negru. Așa că am dat la straturi de roșu pe corp pân-am amețit, tot încercând să scot ce trebuie.

Am consumat jumate de rolă de bandă izolatoare pentru mascat partea care nu trebuia vopsită, și rezultatele au fost...ăăăăă....relative? Adică prima oară au fost relative, că ultima etapă au fost dezastruoase de-a dreptul. Noroc că am avut inspirația să dau un strat de ojă peste linia de plutire, așa ca apoi am putut sterge cu ceva mai mult entuziasm rezultatele cataclismului. Uite un loc în care m-a ajutat al naibii lipsa de răbdare. Dacă eram suficient de răbdător și nu dădeam benzile de mascare la o parte decât după x ore, ca să fie uscat bine? Mai ștergeam ciuciu! Așa, în câteva locuri s-a luat chiar bine, iar retușurile n-au fost greu de făcut.

De data asta am lucrat numai cu mâna liberă, fără bandă de mascare fără nimic. Shit, habar n-aveam că pot să-mi țin răsuflarea atâta! Și mai interesant e că nu-mi dau seama că îmi țin respirația decât când termin de dat tușa respectivă.

Pensula e de rahat. Probabil mi-ar fi trebuit una rotundă, ca un penel, nu stiu. Nu mai țin minte la ce se folosesc diferitele tipuri, dar cred că e cazul sa mă apuc de studiat.

Până una alta, e chin mare cu datul cu lac. Ojă transparentă, adică. Sticluțele su gura mică și pensula normală nu încape, așa că pe moment sunt forțat să folosesc pensulica cu care a venit prostia. Adică deja ultima jumătate a sticluței e aproape impoibil de folosit, pentru că la fiecare mișcare trebuie să înfiletez dopul până la capăt, să aștept să se satureze perii pensulei cu lac, apoi să dau, etc. Imaginați-vă că aveți de dat cu ojă vreo 500 de degete așa, cam asta e suprafața de care vorbim. Și desigur, ar trebui date două straturi...

Următorul experiment: dacă diluez oja cu acetonă, nu cumva atacă culoarea? O să trebuiască să încerc, să văd ce si cum. Dacă iese, atunci o să încerc să deșert două sau trei sticluțe de ojă într-un borcănel (fost de muștar, parcă) și să folosesc pensula cea mare. Pe care apoi sper s-o pot spăla suficient de bine ca să permită folosirea ulterioară.

Well, a mers! Sort of...

Da, mizeria atacă culoarea. Dar numai dacă nu e uscată binebinebinebine de tot. A mers dat cu pensula mare, că altfel cred că înnebuneam cu prostioarele alea mici.

Mbooon, deci ultima (ziceam io, hehe) repriză: în jurul bordului, remorcherele au de obicei montată o bordură de protecție, din lemn. În planurile inițiale, aici trebuia folosită o bucată de carton. Desigur, bucata respectivă nu asigura nici jumate din grosimea indicată pe desen, așa că am purces la munci. Am tăiat baghete de polistiren (nu mai știu de la ce suport, cuptorul normal, ăla cu microunde sau mașina de pâine) de 2x2 mm ( și am strcat o grămadă de material în tentativa asta), apoi, je, marele inteligent, ce-am zis? Meh, dacă dau niște aracet și niște vopsea, e ok. Am dat aracet, din belșug. Am dat vopsea, și mai și. Nu musai de voie, da’ baghetele alea sunt al dreaq de mici și pentru o pensulă mai fină decât a mea. Așa a semănat cam a bidinea. Whatever, ideea e că am tot vopsit și revopsit prostiile alea de baghete de vreo 4 ori. La un moment dat m-am declarat satisfăcut de rezultat (sau pur și simplu m-am saturat să fac aceeași treabă de zșpe ori, fără îmbunătățiri notabile, una din explicațiile astea) și am luat decizia măreață: o să dau cu las, „sigilez” vopseaua și gata!

Huehue, doar nu credeați că-i gata!? Ce naiba...

Am dat io stratul de lac (cu pensula mare, cinci șase mișcări și gata), apoi am lăsat la uscat și mi-am văzut de ale mele. Adică citeală+alune. După oarece timp (când am gătat alunele din cutie, that is) m-am dus la frigi să refac electroliții (incredibil cum te poate secătui de lichide mâncatul alunelor, n-aș fi crezut în veci!!) și dacă tot am trecut încolo, hai să văd ce face vaporache și dacă i s-a uscat stratul.

Dezastru! Well, cum ziceam, acetona atacă polistirenul. Indiferent ce straturi a avut peste, baghetuțele mele s-au scofâlcit, topit și fărâmat. Mno, deci niște ore de lucru duse pe copcă/apa sâmbetei/down the drain (alegeți una din variante, care va excită mai tare).

Era clar că nu pot sa las acolo mizeria, așa că am luat satâru' și jos cu ea!

Mmmbun, da’ acuma din ce fac bordura aia?

Măi, nu mă întrebați cum naiba s-a făcut în creierul meu legătura cu Robin Hood. Nu există nici un motiv, nu am reușit să identific nici o legătură/conexiune între subiecte, da’ cumva mi-a tâșnit în minte faza cu despicatul săgeții la concursul de tir. Și mi-am amintit că MithBusters au verificat, și au reușit ceva similar folosind săgeți din...bambus! Ahaaaaaaaaaaaaa! Bambus da. Adică am, sau ba? Am avut, frigărui mici. Astea însă sunt rotunde, așa ca am făcut o probă cu una. Am încercat s-o tai pe lung cu lama, n-a mers. Apoi am încercat s-o despic. A mers, și era să-mi ia și degetul cu ocazia asta. E ciudățel fenomenul, că intră foarte greu inițial, apoi trece ca prin brânză. Deci trebuie apăsat suficient de tare până intră, apoi redusă imediat presiunea, că altfel te trezești cu lama înfiptă bine de tot în degete. Și nu de alta, da’ dacă murdăream de sânge p-acolo chiar mă enervam. Așa că na, bordurică din lemn. Nu sunt bucățile chiar identice, da’ probabil sunt ok.

Părea că e cam gata, niște mici retușuri cu vopseaua, ojă de protecție și hai la baltă! Meh, not so fast! Pentru că la următoarea mână de gri pe punte, s-a segregat vopseaua pe culori. Habar n-am de ce și cum, da' ăsta e rezultatul:

Au urmat înjurături multiple, mâna s-a dus spre cutia puștii, da' până la urmă am respirat adânc, numărat până la 10, expirat, repetați până se duc nervii, boon, înapoi la treabă. Cu răbdare, cu pensula uscată bine, pâș-pâș, am revopsit puntea.

Și am motat cabina la locul ei, dat bine de tot cu aracet de jur împrejur, dat cu ojă pe la îmbinări și zonele de trecere între culori diferite, șiiii...cam ăsta e vaporașul.

Sper să îi placă să se joace cu el.