Episodul 61. Derping in Kuala Lumpur

Meh, deci v-am zis c-am fost turist în Kuala Lumpur? Nuuuu? Eh, na că vă zic acuma!

Deci acum ceva vreme mă lovise nițeluș dorul de ducă si fioru’ turistic, așa că am decis (cam într-o doară, e drept) să dau o fugă la Kuala Lumpur. Ideea era că mi s-a spus de către mai mulți cetățeni (ai diverselor nații conlocuitoare de p-aici) că ar fi mișto p-acolo, și fun pentru un getaway from Jakarta. Or PelabuhanRatu. O altă componentă a deciziei a fost că meh, dacă tot ajung acolo, de ce să dau 300$ pe hotel și 1500 pe avion, când pot să dau tot 300 pe hotel, da' numai vre-o sută pe avion?

Așa că mi-am tras un bilet de avion, am rezervat ceva hotel, bagaju’ și hopa hai.

Am plecat de vineri dimineață de la Ocean Queen. Dimineață, am zis. Evident, senzația aia de catifea dată de sculatul la 4 dimineață după o noapte dormită nu prea bine, fără cafea (că e ramadan și oricum nu e nimic deschis până la 10, și doar tâmpit să fiu să mă dau jos din pat la 3 juma' ca să am timp si de cafea!). Drumul până la aeroport n-a fost cine știe ce nazdrăvănie, de două ori ne-am oprit de începusem iar sa mă îngrijorez că pierd avionul. Din fericire însă, am trecut cu bine de toate și am ajuns la aeroport cu destul timp la dispoziție.

Mno, și hai la personalul Făurei-Galați. Lion Air, 110$ pentru calătoria asta. No IFE, no food, no comfort whatsoever. Bun, nici nu mă așteptam la minuni, da’ se pare că alții se așteptau.

O gagică cu moacă de egipteancă, împreună cu familionu' de scorpii, adică ceva sor-sa și mă-sa și bunică-sa. Bunica, în scaun cu rotile, a cam trebuit cărată p-acolo. Legumă. Dacă mă întrebați, locul ei era cam la capelă, nu în avion, da’ asta e. Nu mă-ntrebați, nu vă zic. Șmecheria era că se făcuse timpul de decolare, și gagca aia tot avea câte ceva de comentat la însoțitorii de zbor. Și dăi și comentează și gesticulează, și iar, și iar, și iar. O fi avut vreun motiv poate, da’ frate, dacă tot te decizi să zbori cu low cost, apoi îți asumi niște lipsuri. Vrei mai mult, dai aproape dublu pe bilet la Malayesia Air sau Garuda, și probabil ai și dreptul să faci scandal. Înițial am crezut că au overbooked și tipa nu are loc, dar s-a așezat pe scaun, apoi și-a mai adus aminte de ceva și iar dă-i. Aveam loc la geam, că dacă eram la culoar cred ca mă duceam și o legam de scaun și-i puneam și căluș.

Meh, în fine. Low cost. Ca de obicei, loc insuficient pentru picioare, spătarul scaunului nu se dădea înapoi deloc, așa că am stat două ore în poziția sfinx. Am ajuns bine la Kuala Lumpur, exact la timp, da’ deja mă durea capul. M-am dus și am rezervat taxi (m-a învățat Thomas cum să fac) așa că nu am avut grija alegerii unui taxi oficial. Orcum, tipa de dincolo de ghișeu era nițel surdă, ca n-a auzit când i-am zis că vreau premium. Așa că m-am urcat într-un Proton obosit rău de tot, cu geamurile cam murdare și prostii lipite pe toate ferestrele, și cică hai spre hotel. Până să apuc sa văd taxiul, am scos aparatul foto de la locului lui că cică să fac poze pe drum. Am făcut o singură poză, și aia nașpa, că după cum ziceam, geamurile nu fuseseră spălate de la ultima inundație.

În schimb, asta m-a ajutat să uit de aparatul foto. În consecință, când m-am dat jos din taxi la hotel, l-am lăsat pe banchetă și pa și la revedere. Check in, urcat în cameră, fuck! Unde-i aparatul? Mi-am dat seama instant ce s-a întâmplat, am fugit la recepție, ciuciu, ăla plecase deja. Shitfuck!

Ok, aveam chitanța de la taxi, a sunat omul de la recepție (spre marea mea nesimțire, n-am fost în stare să rețin numele lui. Retard. Io, adică) la aeroport, la compania de taxiuri, da’ fără prea mare succes. Tovarășul șoferul nu răspundea la telefon, și nici la stație. In fine, deja îi cam pusesem cruce și mă gândeam că n-a început prea faimos călătoria. Am zăcut nițel în pat, am făcut un duș, apoi hai să dau o tură prin jur. Fără aparat foto, că am avut da’ l-am pierdut. Ditamai monstrul și io reușesc să-l pierd. Dobitoc sinistru...

Mi-am adus aminte că era deja 7 seara și eu nu mâncasem nimic toată ziua, asa că hai la restaurant. Bufet. Ok. Doar că nu. Deci nașpa. Scump, și numai mâncare locală sau indiană. M-am chinuit destul să găsesc ceva comestibil, da’ fără foarte mare succes. Așa că am trecut și asta la pierderi și hai pe-afară.

La plecare, am mai trecut o dată pe la recepție. Omul „meu” mi-a zis că a reușit să ia legătura cu șoferul, aparatul e la el, dar se tot codeau dacă să-l lase la aeroport la obiecte pierdute sau să-l aducă la hotel. Omul meu a insistat să-l aducă la hotel, ăla că nu că cine-i plătește lui cursa, omul meu i-a zis clar că sunt dispus să-i plătesc (și chiar eram, că la o adică era vina mea că am fost dobitoc distrat), așa că după ce s-au mai cârâit nițel, a ramas că o să-mi aducă aparatul la hotel. I-am lăsat omului 100 RG (cam tot atâția lei românești) pentru plătit taxiul (cam 75RG m-a costat de la aeroport la hotel, prima tură), i-am zis să-i dea 85 taximetristului și restul pentru deranjul lui) și asta e. Cum mi-o fi norocul.

Eh, și am ieșit pe stradă.

Atmosfera e cam la fel ca în Jakarta. Caldă și umedă. Din fericire, cam aici se opresc asemănările. Luminat frumos. Curat pe jos. Sigur, mai erau ceva frunze din diverși pomi, dar nu gunoaie. Nu tu sticle, pungi, mucuri de țigări și alte asemenea. Surprinzător! Motorete puține, mașini destule. Pur și simplu, un aer civiliat. Nu am văzut pierde-vară pe la colțuri și pe borduri cum te asaltează în Jakarta. Nu am văzut vânzători ambulanți cu diverse chestii de mâncare. Era cald, dar acceptabil totuși și plăcut la mers.

Am dat așa o tură largă și am ajuns la turnurile Petronas. Foarte frumoase, iluminație super, am avut așa o senzație de deja-vu.

Adică na, turn, parc cu fântână în față, mall cu acvariu. Sună cunoscut? Probabil de acolo s-a inspirat și măria sa când au dezvoltat zona de la Burj Khalifa.

Am stat eu nițel pe la fântânile din față, am făcut câteva poze cu telefonul, când aud undeva lângă mine: „Hai fă poza odată. Nu vezi cum trebuie?” Hue hue, Daniel și Brândușa, vacanțiști.

Așa că ce era de zis? „mno păi dacă nu vede cum trebuie, poate văd eu”. Și dă-i și vorbește. Am reușit să revin la hotel după miezul nopții.

Era altcineva la recepție, da’ mă știa și ăla deja.

„Sir, Mr. Neagu?” Meh, chiar așa a zis. Neagu. Corect, fără accent. Cool.

„Your camera is with me”

Și scoate omul aparatul meu din sertar, am semnat pentru el, i-am dat și lui un bănuț, pfui, one problem down. Yupiiiiiiiiiiiii!

Am dormit eu ceva, dar nu prea tare. Patul bun, dar tot am transpirat prea tare, apoi parcă mi-a fost rece, în fine. M-am tot zvârcolit de pe o față pe alta, da’ n-am dormit cine știe ce.

Dimineață, cică micul dejun. Destul de ok, dar gagica de la stația cu ouă ochiuri si omlete cam prea ocupată, așa că am renunțat. Am găsit totuși destul de halit, plus cafea, așa că n-am suferit prea tare. Sigur, cafeaua la fel de proastă ca la toate hotelurile din Jakarta. Pe bune dacă am reușit să beau la micul dejun cafea acceptabilă undeva la ăștia. Fie că e Grand Kemang, fie că e Ambharra, fie că e Atlete Century, toată cafeaua e oribilă.

Pus tricou curat, pantalonii scurți, aparatul pe umăr, și hai la făcut poze.

Am pornit să refac drumul spre turnuri, când al doilea incident.

Mergeam io fain frumos pe trotuar, când aud sun strigăt de pe trotuarul celălalt. Am zis că e pentru altcineva, da’ nu prea era nimeni în jur, iar omul părea chiar agitat. A zis ceva de gen „watch out”, când am auzit motor în spate. M-am răsucit, era o motoretă pe trotuar în spatele meu, la vreo 3-4 metri. M-am tras la o parte din calea lui, da’ acum parcă îmi pare rău. A trecut razant pe lângă mine, a întins mâna și a încercat să-mi smulgă lănțișorul de care-mi țin atârnată verigheta. N-a reușit, că-s gras. Așa că lănțișorul era ascuns între două cute ale gâtului printre șunci, animalul a dat gaz și a dispărut imediat. Tipul care strigase (Indian după accent și trăsături) a traversat, m-a întrebat dacă sunt ok, dar mi-a zis ca nu a reușit să vadă numărul. Eu nici atât. I-am multumit de avertisment, l-am asigurat ca nu am pățit nimic și că tentativa a fost eșuată și mi-am văzut de drum. Ce altceva era să fac? Dar desigur am rămas cu un gust amar. Probabil Dubaiul  și apoi traiul foarte izolat din Indonezia m-au dezobișnuit complet de instinctul ăsta al autoprotejării. E drept că după asta am lărgit cureaua camerei foto și am trecut-o pe după gât, da’ altceva nu aveam de făcut.

Am ajuns din nou în zona turnurilor, și m-am dus să văd dacă pot urca să fac ceva poze de sus. Nu puteam, că rezervările erau terminate de două zile. Meh, asta e. Am ieșit în partea din față și am făcut niște poze p-acolo.

Aici e chiar în fața turnurilor, la intrarea în mall. Sony e băiat dăjjjtept, am pus pe sport mode-continuous shot, și dacă dați click aici puteți să vedeți cum arată.

Apoi, a intrat în funcțiune IFOLT (adică federația internațională a turiștilor singuri), i-am făcut poze unui japonez, imediat după el a venit și o fătucă (tot japoneză, că alea sunt urâte cu draci) și cu ocazia asta mi-a făcut și mie poză. N-a ieșit cine știe ce, da’ înfrățirea inter-turistică a funcționat și am și eu poze cu mine, nu numai poze cu diverse.

Am intrat și la acvariu, m-am plimbat și prin parc. Am vrut să intru la ceva expoziție de bijuterii, dar trebuia să te înregistrezi și era o coadă infernală. Am vrut să mă duc la turnul televiziunii, dar m-am încurcat de două ori în indicații și n-am reușit să nimeresc tramvaiul către încolo (mint, nici măcar n-am reușit să văd blestematul de tramvai), deci m-am lăsat pagubaș. Apoi mi s-a luat complet, că a început ploaia. Dacă tot ploua și nu prea aveam altceva de făcut, hai să mănânc ceva. Era clar că nu avea sens să mănânc la hotel, așa că am decis să mănânc în mall. Chili’s a fost lozul câștigător, și chiar așa a fost. Friptura de vită, deși nu semăna deloc a ribeye (asta ar fi trebuit să fie) a fost extrem de bine făcută, gustoasă și toate cele.

N-a fost chiar ieftin, da’ a fost așa de bună că i-am iertat de toate păcatele.

Parcul de lângă Convention Centre este măricel, e multă lume care vine și face jogging, e și un parc pentru copii. E destul de mișto de plimbat, da’ să ai umbrelă că nu știi niciodată când se pune pe plouat.

Și încă:

Am încercat să găsesc ceva suveniruri, dar singurele chestii care păreau interesante șî demne de cumpărat erau niște chestii chinezești din lemn/furnir. Chiar am fost tentat să iau așa ceva, până când uitându-mă printre toate alea, am văzut ceva gen "cina cea de taină” facută pe stilul ăla, și mi s-a luat. Ideea era sa iau ceva oarecum specific local, nu panaramele alea. Magneții erau și ăia înfiorători de scumpi (20 rgt!!? Wtf!!) așa că am decis că o să mă uit în aeroport prin duty free după ceva amintiri din călătoria asta.

Sigur, cârcotașii or să spună că "meh, n-ai vazut nimic din Kuala Lumpur, ai fost numai în centru la turnuri și atât", și probabil că au dreptate. Dar ca să vizitezi ca lumea orașul e nevoie de ceva mai mult de 48 de ore, și musai trebuie sa fii cu cineva care stie să se descurce în oraș fără să piardă vremea cu întrebări aiurea. Cine știe, poate data viitoare. Dacă o mai fi o dată viitoare.

Și ca să încheiem apoteotic, niște poze din terminal:

Trenulețul care face legătura între Corpul central al terminalului și terminalul cel nou.

Și uite-așa și cam așa. Pam-pam!