Episodul 89. Cui îi pasă?

Ăsta e un post de-ăla fără cap și fără coadă, scris la plictiseală și frustrare.

În mod normal, comunitățile on-line sunt ok. Faci câțiva prieteni, discuți cu unii și alții, găsești ceva oameni cu pasiuni comune, dacă ai o problemă de multe ori poți căpăta un sfat bunicel.

Desigur, nu tot timpul lucrurile sunt roz-bombon. Și nu mereu cei care vin cu sfaturi știu ce vorbesc, ci doar vor sa se bage în seamă. Uneori, cineva care părea destul de ok bagă o petardă și-ți fute tot wa-ul. Era un topic despre Dubai, și cea mai mare parte a discuțiilor era canalizată spre nenorocirile de vouchere. Care vouchere invariabil duc discuția spre „îți permiți sau nu să mergi în Dubai”, „câți bani îți trebuie pentru o vacanță reușită”, etc. Discuția se mai încinge uneori, și na, de data aia s-a încins nițel mai tare. Ei, un tip de acolo a făcut niște afirmații foarte generalizate, bazate pe insuficiente cunoștințe, dar...

Probabil dacă se mărginea numai la asta, treceam cu vederea ceva mai ușor. Da’ l-a mâncat în fund să scrie ceva de genul „știu perfect care e situația”, în condițiile în care a fost o singură dată în Dubai, cel puțin 2 dintre afirmațiile din spatele declarației respective erau false, iar a treia cam ipocrită. A urmat un moment de-ăla de „go Rambo on his ass” și am dat o replică pe măsură. La vreo 5 minute dup-aia, m-am calmat și mi-am dat seama că e probabil inutil. Omul și-a cerut scuze dup-aia dar tot am rămas cu un gust amar. „Nu am vrut să te jignesc”, da’ nici n-a retras nimic din afirmații. Mie scuzele de genul ăsta mi s-au părut similare cu „persoanele de față se exclud”. Adică de rahat. Dacă eram la budă și deci nu mai eram de față, intram în categoria jignită? Cum se leagă acel „nu am vrut să te jignesc” de menținerea unor afirmații vădit părtinitoare /false ? În mintea mea e o scuză de fațadă. Ori îți menții părerea (cu tot ce implică asta), ori accepți că ai dat-o-n bară (iarăși cu tot ce implica asta).

Așa că am editat postul, am șters poza atașată (care era acolo ca să dovedească gaura dintr-una dintre afirmații), am lăsat doar un rând și am anunțat că ies. La urma urmei, probabil nu ajuta la nimic (în afara orgoliului personal) faptul că aveam dreptate sau nu în subiectul respectiv.

Dilema mea e că mi-e totuși greu să renunț să mă mai duc pe-acolo. Sunt informații pe care le pot da, oameni care n-au nici o vină și ar putea folosi ajutorul pe care l-aș putea da, etc. Pe de-o parte aș vrea să-i ajut, dar pe de altă parte nu vreau să-mi iau cuvântul înapoi. Collateral damages. Am luat o decizie și ar trebui să suport consecințele. Nu că ar fi cine știe ce consecințe, dar totuși. Am constatat că îmi pasă, deși n-ar fi trebuit. Și uite așa, ajungem la întrebarea filozofică:

Oare până unde merge implicarea într-un subiect oarecare? Cât de tare ar trebui să-mi pese de părerea unor oarecare cetățeni aflați în spatele unor ecrane? Probabil e în natura umană ca ființe sociale, să căutăm acceptarea de către semeni, integrarea în comunitate. Dar până unde e normal să mergem în căutarea acestei acceptări? Și ce faci când constați (destul de brusc și cu oarece dezamăgire) că respectiva comunitate nu e (sau nu mai e) așa cum o credeai? Azi lași de la tine ceva, mâine altceva, și uite-așa ajungi un papagal politically correct, care nu mai are coaie să-și susțină o părere de teama că „cineva” o să se supere. Și pentru ce ai ajuns un preș / papagal / eunuc? Pentru o adunătură de biți? Desigur, momentul în care pui piciorul în prag este unul foarte important. Pentru că invariabil, o să aibă consecințe. Când decizi să-ți expui părerea știind clar că mulți n-or s-o accepte, e clar că urmează un gen de confruntare. Și mi se pare înțelept să analizezi (cât de cât) atent situația respectivă. La o adică, dacă se lasă cu împușcături e de preferat să fii de partea cea bună a țevii, nu?

Reacția mea instinctivă este să mă distanțez și să încerc să privesc dintr-o altă perspectivă. Poate nu e chiar cazul să arunci chiar tot pentru o chestiune ce poate fi doar de moment sau doar o neînțelegere. Desigur, nu iese mereu, că nu poți să dai reset și gata, nu mai ai nici o amintire, nici o prejudecată, nici o experiență anterioară. Alea rămân indiferent ce-ai face. Da, toată comunitatea online e doar o adunătură de 0 și 1 pe sârme, dar e tare nasol când constați că unele dintre bube lovesc foarte aproape „de casă”. Așa că te dai 3 pași în spate și încerci sa vezi tot ansamblul, poate ți-a scăpat ceva. Partea nașpa e atunci când indiferent de partea pe care sucești problema, constați că ai avut dreptate. E destul de nasol când vezi că cineva nu e chiar așa cum credeai, dar la o adică ce știi de fapt despre persoana din spatele unui nickname pe internet? Nu mare lucru. Doar frânturi pe care le lasă la vedere din când în când. Unii sunt mai impulsivi și lasă mai mult afară, alții reușesc să controleze mai mult și nu vezi decât versiunea lor oficială.

Acum ceva vreme, Manowar a publicat un articol legat de pozele de pe internet ale unei actrițe. Mi-am pus și eu o părere acolo. Desigur, fiind părerea mea, mie mi se pare că era chiar validă și interesantă și merita dezbătută, dar a trecut ignorată (complet) de restul lumii. Chestia m-a cam dezumflat la momentul respectiv. Pe de altă parte, poate ideea respectivă nu e chiar așa de grozavă pe cât o cred eu, da’ deh, era a mea...

Oare cât din noi lăsăm la vedere pentru ceilalți? Oare cât la sută din ceea ce vede restul lumii din noi, suntem NOI cu adevărat și nu doar imaginea pe care o vrem să o vadă? Desigur, merge în ambele direcții. E de presupus că majoritatea fac la fel, deci, oare cât la sută din ce vedem online din ceilalți reprezintă ceea ce sunt sau ceea ce cred ei de fapt și nu doar persoana „publică”, cea care face compromisuri pentru a rămâne integrată în societate?

Desigur n-o să știm niciodată, dar chiar dacă am ști, nu cred că ne-ar ajuta la prea multe. Cui naiba îi pasă de opiniile de pe internet? La naiba, parcă de la asta plecasem, nu-i așa?