Episodul 90. Două fețe

Ar trebui să mai șterg praful. Și pe-aici, și pe-acasă.

Desigur, expresia „ar trebui” nu-și are locul în relația cu scrisul p-aici. Aici nu trebuie să scriu. Aici pot să stau bine mersi jumate de an fără să scriu o literă sau să nu mai scriu deloc ever, și nimeni nu o să clipească. Cel mai probabil nici n-o să bage de seamă.

Da’ pentru că am început, mă ridic de propriile bretele și încerc să continui. Dădusem pe feisbuci like la o poză pe tema asta. De foarte multe ori am început să scriu ceva, apoi când a venit momentul să dau save/publish, pur și simplu mi s-a părut inutil. Nici de data asta nu e foarte diferit, pentru că mi se pare inutil. Probabil discuția lungă pe care am avut-o cu Manowar după ce a închis Opencube a avut mai mult efect decât aș fi vrut, poate și unele discuții de pe forum m-au împins și mai în mine.

Trec printr-o perioadă în care mă întreb din ce în ce mai des ce rost au toate chestiile din  jur (în special interacțiunile cu restul lumii), și nu prea reușesc să mai găsesc bucurie în nimic. Nu am stare, nu am răbdare să fac nimic. Acasă abia aștept să plec la servici numai ca să ajung în altă parte, la servici abia aștept să se facă timpul să plec acasă. Iar acasă din nou, aștept să se facă seară, să dorm, în speranța că noua zi va aduce ceva nou. Ceva care să-mi ridice moralul sau să mă scoată din apatie. Desigur, nu se întâmplă nimic de felul ăsta, așa că ciclul se reia și fiecare zi pare o copie mai mult sau mai puțin fidelă a celei de dinaintea ei. Bine, e nițel tâmpit să nu faci nimic diferit și să speri la rezultate diferite, da' încă nu vreau să dezbat chestiunea.

Am fost la Tony Roma’s să mănânc o friptură, în ideea că e oarecum plăcut când îți pregătește altcineva masa și nu trebuie nici să speli vasele dup-aia. Din nefericire am cerut-o „medium” și mi-a adus-o „rare”. N-a fost rea, dar nu a fost ce vroiam să fie. Așa că am decis să nu mai calc pe-acolo prea curând. Am mai mâncat o pizza la „Express’, fostă „Marzano”. Romana con salmone afumicato era (used to be) pizza albă. Acum pun sos de roșii pe ea, și nici asta nu mai e ce speram să fie. Așa că pas și la asta.

De fapt, am constatat că par cumva prins în ceea ce eu numesc „capcana copilăriei”. Ții minte cutare sau cutare situație din copilărie, de care îți amintești clar că îți făcea enorm de multă plăcere, fie ea o prăjitură care avea un gust special, sau un film pe care l-ai văzut și era să crăpi de plăcere de mișto ce era, și ia să-l văd din nou, pak torrentul șiiiiii...

Epic fail. La ASTA mă uitam eu cu ochii holbați și salivam? Porcăria asta o înghițeam cu trei guri dacă se putea? Privite cu ochi și experiență de adult și peste mulți, mulți ani de la primul contact, multe din plăcerile copilăriei par complet tâmpite. Ne schimbăm, și cel mai probabil refuzăm să acceptam asta. Undeva în mintea noastră, dorim lucrurile sa rămână la fel. Probabil e fuga de răspundere, refugiul către un timp în care singurele griji erau notele la școală (dacă îți păsa și de alea) și să nu întârzii prea mult afară dupa ora la care trebuia să fii în casă. Restul erau „acolo” by magic. Desigur, 99.9% din magic era de fapt munca părinților, da’ de ce i-ar păsa de așa ceva unui copil? Cel mai probabil nu lumea se schimbă în sine, ci mai mult percepția noastră asupra ei (~ © Manowar).

Whatever, back to present days.

Imaginea mea despre Dubai probabil a rămas nițel „arsă” în circuite de acum 5 ani. Iar în orașul ăsta, 5 ani e mult. Foarte mult. Nu e vorba de modificările de infrastructură, deși și alea contează. Locuiam în altă zonă a orașului, ajungeam mult mai des în alte părți ale orașului. Forța care mă ducea într-o parte sau alta era totuși cam aceeași: evitarea traficului. Stăteam în partea de nord a orașului, așa că pe după-amiază era destul de simplu de mers spre sud. Erai contra valului de navetiști spre Sharjah. Acum...sunt pe direcție, așa că nu mă mai atrage așa ușor ideea să pornesc în direcția aia. Obișnuiam să mă duc foarte des în Festival City. Uneori era destul de complicat de găsit parcare. Acum, parcarea e aproape goală, pentru că cel puțin jumătate din mall este închisă pentru reamenajări și extindere, promenada e închisă complet, nu mai e nimic de facut acolo. Nu mai poți să te plimbi, nu mai poți să mănânci la o terasă, nici la market nu prea are sens să te duci, că nu găsești nici pe departe diversitatea din MoE.

În Festival City deja au deschis atriul cel mare, care o să fie zona restaurantelor. De jur împrejur, pe 3 niveluri, restaurante și terase. Deci o să fie ok. Când o să fie. Pe moment e doar o sală imensă și goală și inutilă. Well, când o să fie?

Același lucru și la MoE. Adaugă o cupolă nouă, 2000 de locuri de parcare, terase, restaurante. Când o să fie gata, o să fie mișto. Când?

Dubai Mall are și el o aripă în extindere, lângă intrarea spre Burj Khalifa. Construiesc un atrium nou, și ăla plin de restaurante și terase cu vedere spre fântâni. Având în vedere că la TGI și Madeleine Café e mereu aglomerat, pare o investiție solidă. Restaurantele alea n-or să duca lipsă de clienți, când or să deschidă. Când?

Aștept cu nerăbdare să fie gata și Opera District, tot în Downtown. Nu sunt mare fan de operă, dar probabil la ceva concert de muzică clasică tot m-aș duce. Măcar ca să văd sala. Primul pas e făcut, am pantaloni buni pentru asta. Mai trebuie cămașa, cravata, sacou și pantofi. Almost there...Până e gata opera, am timp și eu să fac rost de astea. O să fie deosebit, când o să fie gata. Când?

În câțiva ani, probabil. Doi, poate? Ideea e să ai răbdare dar n-am, și între timp traficul e din ce în ce mai greoi. Îmi amintește de perioada din 2007, începutul lui 2008, când aveai sanse să faci și 2 ore pe drum dacă plecai de la servici la ora nepotrivită. Mașini multe, șoferi noi și nepricepuți. Cumva, mi se pare că am parte de toate părțile nașpa, fără părțile mișto. S-au înmultit nesimțiții de pe șosele ceva de speriat. Sau poate din cauză că e traficul greu, îi bagi de seamă mult mai ușor. Când înaintezi cu 10 - 15 km/h ai timp sa te uiți în toate părțile și să vezi ce fac. Cu toții vrem să ajungem acasă mai repede, dar în mintea mea asta nu înseamnă să ne batem joc de unii de ceilalți. Ceea ce mă aduce înapoi la nesimțiți. Ăia care îți taie fața ca să nu stea la coadă la un exit de pe autostradă, ăia care merg cu aceeași viteză pe 4 benzi și cu 10km/h sub viteza maximă, ăia care se înfig în portbagajul tău și mai au nițel de se urcă pe tine ca după ce le-ai facut loc să meargă mai încet decât mergeai tu, ăia care parchează ca niște vite încălțate, toate tipurile de nesimțiți sunt pe drumuri. Din nefericire, nu numai acolo. Am două lovituri noi în ușa stânga spate (în plus față de zgârietură), cel mai probabil făcute printr-o parcare de mall, cu colțul caruciorului de cumpărături. Una din ele e nașpa rău, vopsea sărită și tablă înfundată, probabil făcută cu partea de metal neprotejată a căruciorului. Cealaltă e doar tabla înfundată, deci presupun că a fost colțul mânerului de plastic. Urăsc nesimțiții din tot sufletul, i-aș trage pe roată fără nici o remușcare. Dar sunt mulți și anonimi și nu ai nici o șansă să te lupți cu ei și să câștigi. Chiar dacă ești mai bun ca ei, te copleșesc numeric.

E cald. Cald rău, adică. Desigur, nu e nici o surpriză că vara în Dubai e cald. Captain Obvious much? Partea nașpa e că mă pleoștește de numa’. Transpir instant de la ușa biroului până la mașină. 15 – 20 de metri? Dar când la 7 dimineața sunt deja 33.5°C, nu te poți astepta la răcoare la ora 3 după-amiaza. Din păcate, asta înseamnă că și ziua de plajă se mai scurtează. Marea se încălzește și nu mă mai răcorește destul, apa de băut se încălzește imeditat în geantă și o beau clocită cel puțin jumate din ea, plus foamea... O să încerc să iau sticle de apă de jumate de litru, de la frigider, în gentuță de-aia termoizolantă. Poate așa reușesc să stau mai mult pe plajă, deși nici asta nu-mi mai place. Revenind la ideea cu trăitul în trecut, probabil atunci era mișto de mers la plajă pentru că era trupa. Aveam cu cine schimba o vorbă, sau măcar pe cine asculta, dacă nu participam activ la discuție. Acum...Cel mult Mișa și din când în când Marian. Dar diferențele sunt mari, și conversația trenează sau se duce către subiecte care nu mă interesează deloc (de exemplu, politică și politicieni. Din România). Aș fi ceva mai interesat (dar nu cu mult totuși) să discut chestii legate de politicile locale, dar și ăsta e un subiect delicat. Și dată fiind poziția expaților aici, e desigur inutil. Inutilitatea oricărei atitudini diferite de trendul normal pare să fie ideea generală.

Citesc aproape zilnic ziarele locale (versiunea online). Bine, „citesc” e mult spus. Le frunzăresc, pentru că de cele mai multe ori nu e nimic de citit. Din când în când, mă enervez. A fost un articol legat de vremea rea și cum ar trebui să conduci. În poza exemplificatoare, era o motocicletă, o mașină oarecare și un taxi. Desigur, taxiul era fără lumini. Am comentat aspectul respectiv, ca să constat apoi că nu a apărut. Nimeni nu vrea să audă că nu se pricep și le lipsește bunul simț elementar în cele mai multe situații.

Și chestiile astea te seacă. E clar că o oarece doză de ipocrizie o să existe oriunde, dar aici problema capătă dimensiuni noi. Indiferent de subiect, există realitatea în sine și versiunea oficială a ei. Uneori, diferențele sunt doar de nuanță. Alteori, te întrebi în ce lume trăiesc ăia care scriu tâmpeniile alea oficiale, și aici e buba. Nu de alta, dar e suficient să te uiți în jur ca să-ți dai seama cât de unilateral și părtinitor e prezentată problema. Și desigur, nimeni nu vrea să facă public altceva decât versiunea oficială, chiar și atunci când contravine bunului simț și normalității. În plus, e periculos pentru sănătate să exprimi păreri neconforme, pentru că deși nu ne convine situația, ne convin salariile și alte chestii. La o adică, nu e ca și cum am avea drept de vot p-aici. Iar dacă ei se complac să fie mințiți, e nițel treaba lor. Deranjant e când ești luat de fraier, dar de la un moment dat începi să te imunizezi și la asta.

DEWA e o companie foarte plină de ea. Sunt cei mai cei din toate cele, excelență și prestigiu și dracu mai știe ce alte găselnițe de publicitate. De exemplu, când deschizi computerul te întâmpină un mesaj înălțător „Because of people like YOU we deliver!”. Ok, sunt sigur ca așa e. Da’ rămâne un mister pentru ce e nevoie de un departament de personal care ocupă o jumate de etaj în sediul central, dacă pentru orice rahat tot trebuie să te ocupi singur și orice corespondență cu ei trebuie să facă cel puțin 3 drumuri dus întors pentru că nu sunt în stare nici macar să ofere un set clar de instrucțiuni. După toate astea, vine faza cu o grămadă de drepturi și alocații care există (cel puțin în teorie), dar de care nu știe nimeni pentru că nu le fac publice. Dacă îi întrebi direct despre o chestie, o să răspundă în doi peri, insuficient sau evaziv. Și desigur nu ți se dă nimic în scris, așa că oricum nu poți să-i contrazici (nu există așa ceva, nu am zis noi asta) sau să fii sigur că nu te mint din pură mizerie umană. Trebuie să știi de chestia respectivă ca să știi ce trebuie să întrebi, altfel e la nivel de „dacă n-ai întrebat, de-aia nu ți-a zis nimeni”. Ceea ce e de rahat, deși probabil așa fac toți. Chestia devine circulară. Dacă știi atât de multe amănunte încât sa știi ce sa întrebi, probabil faci parte dintre ei și atunci nu ai nevoie să întrebi. Iar apoi vine chestionarul cu „Employee satisfaction – because your oppinion matters!”, care pune frumos cireașa pe tort. Se laudă cu tot soiul de „smart initiatives” „leading inovation” „aproach to future” dar computerele noastre sunt entry levels din 2003, softurile dedicate nu suportă ultimele versiuni de browsere și până și pagina principală e făcută să fie afișată corect pe rezoluții mai mari decât ce suportă toate monitoarele din dotarea noastră. Dar hey, suntem cei mai tari și părerea ta contează! Mmmmyeah, right!

Fiecare instituție are rețele de baze de date, dar toți suferă cronic de boala arăbească a șefiei, și prin urmare se poartă ca si cum niciunii din ei n-ar fi auzit de ăilalții. Și toți te pun pe drumuri în diverse colțuri ale orașului și desigur trebuie să plătești comisioane de orice, și tot restul. Cea mai mare parte a vieții orașului e dedicată activitătilor de recuperare în proporție cât mai mare a banilor pe care ți i-au dat. Foamea de bani domină totul, și e cumva de înțeles. Ce este mai greu de înteles, este refuzul de a accepta pe față chestiunea în sine. Colegul meu trebuie să refacă vizele de rezidență pentru familia lui, pentru că au depășit cele 6 luni în afara țării. Nu e vorba numai de cei 1500$ pe care îi are de cheltuit, cât e vorba de alergătura complet inutilă pentru depunerea a încă unui set de hârtii peste tot, când e clar că totul e doar o chestiune birocratică. Asta era și părerea lui. "Sunt de acord să plătesc, am depășit termenul, asta e, regula e regulă. Dar nu mă pune să alerg de nebun în cinci colturi ale orașului și să pierd și 3 zile cu toate hârtiile! Ia-mi banii și gata!"

Și pentru că am menționat partea cu foamea...

Am făcut greșeala să-mi iau cântar de baie, și ca să-l parafrazez pe MO, „FOCĂ, adă cântaru’ să-l deprim pe fraier!”. De parcă nu eram destul de pleoștit și fără.

Deci 96 de kile de prea mult. Sunt cel puțin vreo 10 kile acolo care n-au ce cauta. Probabil după unele calculații ar fi char 20 de kile în plus. Ceea ce e enorm. Bine, nu cred că am șanse să ajung sub 80 de kile în restul vieții, da’ nici nu sunt sigur că-mi doresc. Da’ 85 ar fi un punct bun, sau cel puțin așa cred. Ce mă întristează și mai tare este faptul ca am plecat de acasă (acum 7 luni) cu 90. Și oricât aș vrea sa mă ascund după erorile de măsurare între cele două cântare, nasturii de la cămăși nu i-a mutat nimeni.

Din nefericire, intervine iarăși lenea și plictisul. Am fost de câteva ori la sala de gimnastică de la etajul 15. Am mers pe bandă vreo 9 km de fiecare dată, la pas destul de vioi. Din păcate, amețesc. Nu cred ca de efort, cât din cauza mersului pe loc. Nu am simțit probleme majore la musculatură, am transpirat de-am rupt, dar amețeala e mereu acolo. O să încerc și bicicleta, poate la aia nu amețesc. În plus, e fucking boring!!! Singur în camera aia, mergi în gol ca o mașinărie inutilă, privind la nimic. Orice chestiune făcută de unul singur, sucks big time.

Ar trebui să încerc și mașina Nautilus cu greutăți, dar nu știu precis cum se folosește. Sunt niște desene, dar nu foarte concludente. Și era bun un instructor, cineva care să-ți spună ce să faci, ce să NU faci, cât să faci, în ce ordine și de câte ori. Nu aș vrea să mă apuc de nebun și să-mi bulesc ceva la partea lombară numai pentru că nu a fost cineva care să-mi spună chestii. Sau să mă obișnuiesc să fac ceva prost/greșit pentru că nu mi-a arătat nimeni cum se face corect, așa cum mi s-a întâmplat cu înotatul.

Până acum, am reușit să reduc pâinea la o felie pe zi. Desigur, mi-e tot timpul foame și tentația de a da iama în frigider e imensă. Până acum mi-a ieșit. Din păcate, e clar ca fără un program serios de efort fizic n-o să reușesc altceva decât să-mi fac praf stomacul, ceea ce nu mi se pare cine stie ce câștig.

Pe de altă parte, măcar nu mă mint singur că sunt frumos și ne-gras și nu am nevoie de nimic, și poate în timp o să reușesc și să dau jos kilele în plus.