Episodul 49. Armoniosu'

Mey, și o fost chef măreț la Edgar, aseară pe la șa’juma așa.

Deeeci > FĂRĂ DECI!

Acum două săptămâni, v-am zis că am fost cu Edgar pe post de barbeque consultant. Eh, aseară a fost the grand opening la grătar.

Nu am avut mare contribuție la chestia respectivă, cel puțin la partea de aprovizionare. La partea de execuție, ne scuzaț dar am fost responsabilul cu grătăreala. Poze n-am făcut că oricum era cam întuneric, da’ vă povestesc acușica ce și cum.

Deci prima victimă a fost un mușchi de porc, legat cu simț de răspundere cu sfoară alimentară și dat cu un baiț făcut de Edgar din diverse chestii. În principal mi s-a părut ulei de măsline și ceva usturoi și cimbru, dar probabil mai avea și altele. Ăsta a fost aproape gata când am ajuns eu la locul faptei, așa ca n-am ami avut de făcut la el decât să îl mai ung de câteva ori cu baiț de-ăla apoi l-am scos într-o tavă (de fapt două, dar Edgar n-a văzut că erau una într-alta, probabil nici măcar când le-a cumpărat) și apoi în cuptorul lăsat la minim, să stea cald până vin oaspeții. Ceva mai încolo mi-am dat seama că trebuia să-i fi spus lui Edgar să-l acopere cu folie de aluminiu ca să nu se usuce. Nu s-a uscat, sau cel puțin nu de tot, da' totuși...

Păi și dacă tot am rezolvat noi chestiunea cu pricina, m-am apucat de mușchiul de vită. Și ăsta a stat la marinat în ceva sos cu usturoi și mirodenii, și încă de luni. Mirosea îngrozitor de bine, chiar și crud. 
Asta e problema când ai de-a face cu al’de turban ăștia, musai trebuie haleală halal și bere fără alcool. Și grătăream eu de zor la mușchiul ăla, când se aude un răget din casă:

-          Niiinaaaaaaaa!

Era desigur Edgar, nervos foc că EU nu am bere rece la grătar. Sare din papuci săraca fată, îmi aduce o bere (pe care nu pot să spun că mi-o doream chiar cu îndârjire, da’ dacă e, primește-o Doamne și p-asta), eu mai reglez nițel focul, mai învârt nițel carnea să se facă dungi de-alea cruciș pe ea, toate bune și faine.

Cependant, Edgar se ocupa de cartofii pentru piure iar Nina aranja masa. Era un mic gol de sarcină, apare iar Edgar.

-          Nina, sit down and have e beer. You’ve worked hard enough!

Se asează fata pe scaun să-și traga sufletul, n-apucă să stea 20 de secunde că se aude iar urletul deja binecunoscut:

-          Niiiinaaaaaaaa!

Deci pe mine deja ma pufnea râsul, da’ asta îi e soarta. De data asta vroia să afle dacă pusese castroane pentru salata de castraveți.

Pusese.

Încă 20 de secunde mai târziu...

-          Niiiinaaaaaaa! Vino să guști salata de castraveți să vedem dacă îi mai trebuie piper sau sare! 

Nu mai trebuia.
Ei, și au început să vină. Primul a venit Amlan, șeful de la IndoPower. E unul dintre cei mai cu bun simț din toată gașca locală. A venit omul cu vreo 6 doze de Bintang Zero (pentru el) și vreo 12 de Bintang Pils (pentru noi). Frumos din partea lui, cu un plus pentru faptul că invitația fiind pentru ora 7, el a apărut la 7:02. Omul a crescut mult în ochii mei, sincer.

Al doilea a venit Thomas. Eeeeei, pișicheru’ a venit, da’ nici el cu mâna goală. Tot ca de obicei, Thomas a venit cu vreo 8 sau 10 doze de Heineken și cu… Lina.

Cum adică, “cine e Lina?”. Lina e o tipă care lucrează la Kuda Laut, resortul unde stă Thomas. Tipa a lucrat o perioada în Taiwan, așa că rupe și nițel chinezește. Și na, se pare că Thomas s-a ferit cât s-a ferit, pân' l-a nimerit. N-arată rău gagica, și nici cu engleza nu se descurcă prost.

Eh, au venit până la urmă și ăilalți doi de la PLN, Budi și Nasrul (ăla care se invită singur și unul din ăia care au trecut “întâmplător” pe la mine în seara aia), am pus ultimele bucăți de carne de vită pe grill, și hai la treabă.

A fost deci piure de cartofi, cartofi prăjiți (a comandat Nina la restaurant), sos de ciuperci, salată de castraveți și carnea. Și dă-i și luptă, și luptă și dă-i, și am început să facem mișto de Nasrul. Ca el nu mai mănâncă, e plin. Ca să știți despre ce e vorba, e un tip la vreo 30 de ani (poate mai puțin), înalt cât mine și slab ca un biscuite. Sigur că i-am zis că nu iese din iarnă, Edgar a zis că vine sezonul ploios și îl ia apa, de-astea. Ne-am hlizit de n-am mai putut, apoi Edgar face mișcarea decisivă: aduce cântarul. Iarăși râsete, ocazie cu care am constatat că Nasrul e de-a dreptul obez, 53 de kile întregi! Păi la asemenea statură, normal ca nu se poate ascunde dupa o singură mătură, ce naiba! Îi trebuie cel puțin două!

Mă uit eu așa nițel, și zic în sinea mea “meh, Edgar e dublu cât el…” Se urcă edgar pe cântar, sărpraiz: chiar e dublu cât el! 106 e cifra câștigătoare, apoi  disaster struck: momentul de tristă amintire…

M-am urcat pe cântar cu speranța că o să văd o cifră mai prietenoasă, da’ singurul lucru bun care se poate spune despre ea e că e totuși numai din doi digiți. Fârtaților, 94.3 kile. Ultra armonios!

Meh, în apărarea mea pot spune că eram totuși îmbrăcat, încălțat și cu echipamentul pe mine (a.k.a telefon, briceag, portofel, curea) și deja băgasem în mine două porții de friptură și vreo 6 beri, da’ totuși…

Așa încât, având în vedere vestea tristă de mai sus, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să mă retrag într-un colt întunecos și să mor în liniște și pace. Am tot răsucit problema pe toate fețele, încercând să-mi dau seama ce aș putea să modific la alimentație ca să mai dau jos nițel din kilele alea. Din nefericire, ar trebui să renunț la absolut tot. Și mai din nefericire e că nu prea am ce pune în loc. În mod normal, ar trebui să scad drastic cantitatea de carne roșie și grăsimi, și sa cresc vegetalele. Well, easy said than done, că respectiva carne poate fi luată din Jakarta o data la 3 săptămâni și ținută în congelator, da’ cu vegetalele nu merge la fel. O salată luată azi, peste 3 zile e deja veștedă. Așa că soarta este crudă și nedreaptă, iar eu o să-mi port armonioșenia cu grație nemăsurată.

Dacă știți vreun regim cu fripturi, cartofi, dulciuri și leneveală, ziceți tare!