Episodul 55. Vacanța

Am lipsit. Și de pe net, și din Indonezia. Asta pentru că am mai dat o tură la Nemția, apoi cică în vacanță. Revin la chestiunea cu vacanța.

În Nemția, tot la drăgălașul nostru de HO. ACOLO, toate bune și frumoase. ACOLO! Da’ până am ajuns acoloooo...a fost excitant rău de tot. Să vă zic!

Călătoria a început banal, ba chiar bine.

Am plecat de la servici cu vreo 6 ore înainte de zbor. Făcusem check-in online, nu aveam bagaj, tot ce era de făcut în aeroport era să mă duc la ghișeul dedicat și să-mi iau boarding pass-urile, așa că 45 de minute sunt suficiente pentru asta. Am mers bine prin toate satele, am mers bine și pe autostradă, până la intrarea în Jakarta. When shit hit the fan...Mai precis, am ajuns la Jakarta aproape perfect, cu 3 ore la dispoziție ca să parcurg 35km de autostradă. And you know what? It wasn’t enough!!! Cumva toți au decis ca au treabă pe autostradă în ziua aia, așa că viteza medie a fost de vreo 9km/h. Insuficient ca să ajung la timp pentru zborul ăla. Din fericire, nu eram singurul. Traficul nu iartă pe nimeni, așa că împreună cu cel puțin un coleg de suferință (un olandez de vreo 130 de kile) am luat avionul următor. E o chestie bună să zbori din două bucăți de-astea inegale rău de tot. N-am zis? Nu, nu cred. De data asta am zburat cu Malayesia Air. Emirates aveau niște preturi absolut nesimțite pentru perioada asta (seriously, 1885$!!??), Qatar nu era mult mai departe dar cu niște orare de vomitai, Singapore încă și mai nesimțiți decât Emirates. Așa că Malayesia sa fie. Urma un zbor de două ore până în Kuala Lumpur, apoi 13 ore jumate până la Frankfurt. Chiar eram bucuros, am zis să am niște vreme să mă uit prin aeroportul din Kuala Lumpur, că doar erau două ore jumate între zboruri. Cică. Măcar niște magneței să iau! Ei, dar cum am pierdut zborul care îmi dădea alea două ore jumate pâna la conexiunea spre Frankfurt, am ajuns la zborul care îmi dădea numai o oră și 5 minute. Well, as long as nothing go wrong...Deja intuiți încotro se îndreaptă, nu?

Prima oară au anunțat că e o întârziere de 10 minute. Peste 20 de minute au anunțat o întârziere de 20 de minute...Rezultatul final? Am decolat cu o oră întârziere. Exact ora aia care era între avioane. Am avut un moment de FML, dar nu aveam ce să fac altceva decât să rabd. Am ajuns la Kuala Lumpur cu 10 minute înainte de ora de decolare a zborului spre Frankfurt. Evident, în mod normal asta ar fi însemnat bye bye, că poarta se închide cu 20 de minute înainte, d-apoi sa mai treci și prin security screen and such. De data asta am avut noroc însă, pentru că la aceeași oră (22:59 ora locală) erau programate 3 zboruri: Frankfurt, Paris CDG și Amsterdam. Well, printr-o fericită coincidență, TOȚI ăia de la business class din avionul nostru erau pentru unul din astea 3 zboruri. Cum cazarea peste noapte a tuturor ălora de la B-C ar fi costat ceva parale, Malayesia a decis să opteze pentru o alegere mult mai înțeleaptă, așa că au oprit cele 3 zboruri până când au ajuns omuleții la ele. Așa încât, la ieșirea din tunelul avionului erau 3 tovarăși, fiecare cu câte o pancartă pe care erau scrise cele 3 destinații. A urmat o cursă rapidă prin aeroport, cu cetățeni urmând grăbiți oameni în uniforme, am urcat în avion împreună cu celălalt pasager pentru Frankfurt (slavă domnului că a fost tipul ăla de la B-C, că numai pe mine nu cred că m-ar fi asteptat), ne-am asezat pe locuri și imediat căpitanul a spus "Cabin Crew, secure doors and take position for take-of". Așa că am decolat.

Ziceam de diferențele între zboruri. Well, chestiunea e cam așa: dacă ai două zboruri foarte diferite ca durată, șansele sunt mari ca unul dintre zboruri sa fie ceva „regional” și să semene mai mult a cursa Făurei - Galați decât a zbor internațional. Cam așa e cu zborurile astea Jakarta-KL, sau Jak-Sin. Avantajul este că sunt MULTE. Practic, la fiecare 45 de minute pleacă un zbor încolo, cu o companie sau alta. Fuck, ăștia de la Malayesia aveau zboruri la fiecare oră și un sfert. Așa că a fost foarte bine, am reușit să prind legătura la zborul de Frankfurt. Din punct de vedere al comfortului însă...Dezastru. Zborul scurt e înghesuit, că doar e scurt și nu trebuie să ai loc de picioare prea mult. Zborul lung e...well, lung! Al dracului de lung, adică. Mi-a trecut os prin os aproape 14 ore până la Frankfurt, într-un scaun al cărui spătar era defect și nu se dădea pe spate. Am ajuns aproape mumifiat, înțepenit ca un cadavru și cu foarte mult entuziasm în vene.

Ce am rezolvat la sediu nu e foarte important acum. Pe scurt, am job dacă îl vreau. Că e diferență serioasă între banii pe care îi iau acum și ce mi-ar da pentru stat la HO. Desigur, ar fi acolo, nu aici. Drumul spre casă ar fi de două ore și un sfert, nu 18, și ar costa 250€, nu 1000.

Am făcut o mică plimbare în Friedberg. Asta e ceva mai la nord de Bad Vilbel și Dortelweil, dar e un oraș nițel mai măricel. Nu, nu cine știe cât mai mare, numai un pic. Dar la fel de frumos, ordonat, curat si aranjat ca și celelalte. Mi-ar place să locuiesc acolo. Și dacă ajung să stau la sediu, cam asta aș și vrea. Să stau în Friedberg, adică.

Și ca să știm despre ce discutăm, na: Asta e ceva stradă p-acolo. Nu știu cât de importantă, probabil două dintre calitățile ei sunt că : 1. Duce la ieșirea spre autobahn

și 2. are pe ea clădirea primăriei. Adica asta:

Dacă mergi ceva mai încolo, ajungi nu foarte greu la capătul orașului, la cetatea veche, cu turnuleț. Nu se iegzistă orășel care se respectă în Germania dacă n-are turnuleț.

Ați văzut ferestruicile alea micuțe în poza a doua? Well, partea mișto e ca acolo chiar stau oameni. Nu e ceva ornament, sau muzeul local sau ceva. Acolo stau ei. Ma întreb care o fi adresa? Turnul cetății, scara din drapta, imediat lângă camera gărzilor?

Cum era de așteptat, în interior e amenajat un parc. Se vede că e mizerabil și lăsat în plata domnului, nu își bate nimeni capul cu el. E criză...

Ca să fiu sigur că v-am stricat ziua, na și cireașa de pe tort:

Am fost și la Frankfurt. Degeaba de data asta. Am fost vineri, era sărbatoare, așa că era închis peste tot. PESTE TOT, am zis. Mallul era deschis, adică ușa de la intrare și o cafenea înăuntru, că în rest nema! Se vede câtă lume era și pe stradă. Bine, vremea deosebit de plăcută ( 5°C, vânt nu chiar slab) a ajutat și ea probabil.

 Am ajuns iarăși la pod, și de data asta am făcut o poză la lăcățelele de care vă povesteam în episodul celălalt.

Am profitat însă de ocazie și m-am plimbat cu vaporașul, chestie pe care nu am făcut-o data trecută. Miștocuț, am băut un ceai fierbinte și m-am zgâit pe geam ca ăia mici. Și dacă tot nu aveam ce vedea prea mult (nu tu un gunoi, un PET, un braconier ceva, numa' niște cormorani, lebede și rațe care chiar prindeau pești - nu le-am pozat că erau departe și nu s-ar fi înțeles nimic din poză), am făcut una (poză) cu termocentrala. Da, aia din mijlocul orașului.

Eh, cum am terminat treaba în Germania, hai înapoi. La ghișeul din aeroport, primul semn că ceva nu e chiar ok: boarding pass numai pentru KL. Pentru cealaltă bucată, KL-JAK, la ghișeu acolo. Mmmmmm, ok, o fi zborul operat de altcineva și de-aia. Mi s-a mai întâmplat la fel în China. Cum la Nemția nu există chestiunea cu traficul sau alte bălării de-astea, am ajuns la aeroport conform planului, cu destul timp la dispoziție. Timp pe care l-am folosit ca să execut cu brutalitate două sandvișuri absolut demențiale, plus o ditamai halba de bere brună. Asta pentru ca nu i-am zis arkadașului că vreau bere blondă. Da’ la naiba, nici n-a avut importanță, că a fost cea mai uber bere neagră pe care am băut-o EVER. Berea neagră de la noi (rromanika, adică) are gust puternic de caramel sau ceva, indiferent ca e Ursus, Silva sau altceva. Asta avea doar gust de bere. Bere foarte bună, mai precis.

Am ajuns deci la KL, cu două ore și 40 timp până la zborul spre Jakarta, și hai la ghișeu să iau boarding pass. Heheeee, doar nu era sa meargă așa ușor, nu?

Chestiunea e că atunci când am pierdut primul avion, s-a anulat și rezervarea la ăsta de întoarcere. Cum? Cică e automată chestia. Cică mi-au trimis mail. Ei nu mă-nebuni!!?? Pe buneeee??? Vaca domnului, ai trimis email (automat, cum altfel) la o agenție de turism, vineri noaptea. Adică fix atunci când n-avea cine să-l citească, d-apoi să îi dea eventual și forward către mine.

Una peste alta, nu mai aveți rezervare și zborul e fully booked. Sunteți pe lista de așteptare, poate se eliberează ceva.

Mdea. Mai erau două zboruri spre Jakarta, unul cu Lion Air, celălalt cu Garuda. Am zis că-mi bag picioruțul și dau bani în plus, numai să ajung la Jakarta. Teoretic, trebuia să fiu la birou deja...Hai la ghișeele ălora. Hai pa, că ghișeele erau în celălalt terminal, DUPĂ imigration. Cine dracu’ știe ce trebuie aici pentru viză? Well, poliția lor de frontieră. Oamenii au fost foarte amabili, mi-au pus ștampila pe pașaport fără nici o discuție (ocazie cu care am aflat că e și gratuită) și hai fuguța să căutăm bilet. Desigur, zadarnic. Fully booked, amândouă zborurile. Fully booked și următorul zbor spre Jakarta. Nu, nu ăla în care trebuia să fiu și s-a anulat rezervarea. Următorul! Era 8 dimineața și zborul de la ora 12 era și ăla full. Nașpa! Zborul la care avusesem rezervarea era la 9:10. La 8:30 i-am dat mesaj lui Edgar că sunt blocat în KL și n-o să pot ajunge la birou în ziua respectivă. La 8:45 mi-au anunțat numele prin stație sa mă duc la ticket counter. Îmi făcuseră loc la zborul de 9:10. Am înșfăcat boarding pass-ul și hai la poartă. Care poartă? Evident, aia chiar din capătul terminalului. Așa că dă-i și fugi! Am ajuns la avion, au închis ușile și off you go! A doua oară în 3 zile, am avut senzația aia din liceu, când fugeai ca disperatu' cu geanta în mână după autobuz, neștiind dacă șoferul te-a văzut și te asteaptă, sau ai pierdut autobuzul și ai pus-o la prima oră...Desigur, după ce te vezi pe scaun/în autobuz, avea senzația aia cvasi-orgasmică de "whoaaa, ce m-am scos și de data asta!"  iar șoferul/pilotul sunt niște candidați la canonizare, că au avut suflet să te aștepte.

Am ajuns la Jakarta la timp, Deni mă aștepta, așa că la ora 15 eram la birou. Murdar, transpirat, obosit. Perfect pentru o zi de lucru, hehe.

Pe drum, mi-a zis că în ziua când am pierdut eu primul avion, i-au trebuit 12 ore să ajungă înapoi acasă. Fuck!

O săptămână mai târziu, hai spre casă. Hehe, de data asta mi-am luat 7 ore la dispoziție pentru drum, să fie! De unde data trecută îmi trebuiseră 3 ore de la intrarea în Jakarta până la aeroport, acum mi-au fost suficiente 4 ore și un pic de la birou la aeroport...

Ziceam mai devreme de diferențele între organizarea zborurilor. Cum știți, spre casă zbor cu Qatar Airways, cu escală la Doha. Asta împarte zborul în două etape relativ echilibrate. Sigur, sunt aproape 9 ore până în Doha, apoi aproape 5 până la București. Dar e clar mai bine așa, decât un zbor foarte lung și unul foarte scurt. Parcă nu înțepenești la fel de mult, parcă nu te plictisești atât de tare. Una peste alta, prefer două zboruri echilibrate ca durată. Well, asta dacă nu e direct. Cumva, sentimentul pe care îl ai știind că odată terminat, apoi chiar e terminat, "bate" chestia cu pauza între etape. Dar probabil e chestie de preferințe personale, nu ceva absolut.

Soooo, cică am fost în vacanță. Cumva însă, încep să pierd sensul cuvântului. În mod normal, o vacanță ar trebui să fie o bucată de vreme în care te odihnești, nu una în care nu mai faci ce făceai până ieri, da’ faci țâșpejdemilioane de ALTE treburi pe care nu le-ai făcut până atunci din diverse motive. Desigur, la mine motivele alea se axează în jurul faptului că lipsesc de acasă, dar ideea de bază tot aia rămâne: vacanță presupune ceva (sau măcar și ceva) fun.

Ceea ce nu s-a prea întâmplat de data asta :sadface:

Concret? În "vacanța" asta n-am apucat să ies din oraș (dacă fac excepție de drumurile de la și spre aeroport). Nu, faptul c-am mers pe centura orașului între două centre comerciale nu se cheamă ieșire, să fie clar!

În rest, toate sunt la fel. Drumurile patriei sunt ceva mai nașpa decât erau ultima dată, dar tot sunt minunate față de astea de aici. Disciplina în trafic n-o fi ea aia din Germania, da’ iarăși, depinde al naibii cu ce o compari. Când vii din Maimuția, e parfum!

N-am apucat să ajung nici la Moieciurizare. Aș fi vrut să plec sâmbătă dis de dimineață de acasă, să stau vreo 2 ore cu Gashka, apoi spre aeroport. Dar sâmbătă a avut Alex ceva evaluare la engleză, apoi antrenamentul la karate înainte de Cupa Clubului. So, no Moeciu for me this time. Asta s-a tradus și prin no mici, no gratar, no bere, no...almost nothing. Asceză, ce PLM! Că nici acasă nu poți face mare spanac. Nu când îți petreci trei sferturi de zi în mașină. Sigur, aici se poate comenta la modul "păi mulă, da’ n-aveai decât s-o pui pe Vio la volan și tu te făceai muci non-stop dacă vroiai". Mmmm, da, doar că NU. Adicătălea, după ce stau 6 luni uitându-mă la volan, atunci când am poate singura ocazie din an să conduc, s-o irosesc pentru băutură? Și încă băutură de unul singur! Se știe doar, ăsta e cel mai lame tip de băut ever.

So, pe plan de entertainment, complete failure. Casa merge binișor, dar cu sincope. Nici o surpriză majoră, ceea ce e de bine. Dar tot nu-mi dă pace faptul ca am fost acasă și n-am apucat să respir aerul cu aromă de brad, de lemn proaspăt taiat, de carne pe jar.

Așa că sunt iarăși în Indonezia, unde toți care mă văd (ăștia de la birou adică) îmi zâmbesc și mă bat pe spate, "eeei, ai fost acasă, ți-ai încărcat bateriile!" Mmmmmyeah, sure thing, I did...

Where’s my gun? I wanna kill somebody. Anybody. EVERYBODY!