Episodul 62. "Cafea"

De ce naiba ăștia de la hoteluri nu sunt în stare să facă cafea bună? Nu poate fi vorba de preț, că la birou beau cea mai ieftină cafea de pe piață - 1$ punga de 200gr -  (se pare că toți office managerii ăștia îs clonați, toți cumpără de cea mai cheșpe calitate, absolut orice, fie că e vorba de cafea, consumabile pentru birou sau hârtie igienică. Kannan făcea la fel) și totuși are gust bun. De cafea, nu de spălătură de vase uitată 6 luni în morga spitalului veterinar. La Starbucks cafeaua are gust foarte bun, deci se poate. Pe bune că nu înțeleg de ce hotelurile nu renunță la idea asta cretină de a face spălăcania aia mizerabilă și să își instaleze acolo o masinuță de-aia de cafea de care au la IKEA (în Dubai, că la București nu știu încă ce au). Oricum nu sunt foarte mulți care beau cafea, ăștia sunt bautori de ceai, așa că ar fi în câștig. Bine, măcar clienții.

De la ce m-am enervat? Păi sa vă zic...

Zilele astea am tot fost la Jakarta pe la ședințe. Nu cu prea mult folos, da’ cine stă să analizeze detalii de-astea, nu?

Desigur, când trebuie să fii la Jakarta la ora 10 dimineață, e mai isteț să pleci de cu seară din PLR și să stai peste noapte la hotel. Asta pentru că indiferent de ora la care pleci de acasă, undeva o să dai de trafic nenorocit și poți să întârzii.

Presupunem ca plec de acasă la 4:30. Ok, asta e o oră de tot rahatul, da’ trecem peste. Asta înseamnă că la 6 am ajuns în Cibadak, și pe la 7 sunt aproape de toll road. La Caringin, de exemplu. Adică tocmai la timp când începe programul la fabricile de confecții (sunt vreo 3 una lângă alta) și desigur nu treci de zona aia până când nu se termină nebunia, cel puțin jumate de oră mai târziu. Pentru că desigur, toți imbecilii și nesimțiții cu minivanurile și cu motoretele se opresc EXACT la poarta fabricii, fără să le pese că nu mai poate nimeni trece pe acolo. Tipic pentru Indonezia, toți desculții au oroare de mers 5 metri pe jos. Ok, deci am trecut mai departe, și ajung la Jakarta la opt și ceva. Adică exact la timp cât să iau în piept ora de vârf în Jakarta. And then you’re really screwed. Nu numai că poți să petreci jumate de oră fără să te miști un centimetru, dar e la fel de posibil ca drumul normal către locul unde ai treabă să fie închis de poliție sau făcut sens unic (evident, pe direcția ailaltă decât am eu nevoie) and then you are screwed again, că navi tot încearcă să te aducă pe aceeași rută pe care el o consideră ca fiind cea mai rapidă. Ok, de cele mai multe ori reușesc să găsesc o alternativă, da’ ideea de bază tot aia e: întârzii la sedință!

Bun, să zicem că pleci mai târziu de acasă. Nu la 4:30, ci la 5:30, sau 6. O oră mai normală, potrivită pentru ființe diurne de tip umanoid. Asta înseamnă ca ajungi la Cibadak la 7:30, și iei la rând aglomerația de la piață în TOATE sătucele. Chestia asta e atât de imprevizibilă, că deja nu mai poți face o estimare corectă asupra restului drumului. Cel mai probabil, nu ajung restul de 2 ore jumate ca să ajungi la locul faptei în Jakarta.

Well, deci pleci de cu seară. Stai liniștit la hotel

<RANT mode>

Asta dacă nu cumva ai ghinionul să stai în jegul de Ambharra! Apoi imbecili mai mari ca ăstia e greu de găsit. Mno bun, cică rezervată camera, non smoking twin single beds. Mă trezesc la etajul doi, cameră de fumători, duhnind din plin a țigare, single king size bed. Fuck. Mă duc să mănânc la restaurantul de la parter, cer o salată și un burgher, salata mai întâi și mă consolez cu o bere până vine ceva de mâncare. Nu, nu se deranjează nimeni să aducă 10 alune la berea aia (cum fac cei de la 99's, da' bine, ăla e restaurant, nu bodega din Gara Urlați). Și stau și stau, și stau și apoi mai stau nițel. Apare imbecilul de chelner, cu salata ȘI burgherul. Desigur, puiul din salată era deja rece (deși în menu se lăudau că ar fi trebuit să fie freshly made, și de-aia cereau atâta pe el), la fel și burgherul. Nu mai spun că burgherul era mult prea mult lăsat la făcut. Cum au reușit să aducă ambele feluri de mâncare prost făcute și lent și deja reci amândouă, ar fi greu de înțeles într-o lume normală. Da' cum e vorba de Indonezia și maimuțe proaste și amoebe incapabile de orice tip de planning, cât de simpluț ar fi el, nu e o surpriză de proporții. Cartofii prăjiți erau și ei reci, da’ la ăia nici nu mă așteptam să fie altfel, că probabil erau acolo de alaltăieri deja. Am mâncat mai cu ghionturi, dar asta e, era deja zece și nu mâncasem nimic toată ziua. Mă retrag să mor liniștit în cameră, hue hue, not so fast! Sub geam, niște dorei construiau o copertină ceva. Au taiat fiare și îndoit table (la ciocan, of course) până la miezul nopții. Nu, geamurile nu se deschid așa că n-am putut să arunc cu televizorul după ei. Pe la cinci, au reînceput munca. Au carat ceva pietre cu roaba, hodoronc tronc înainte și-napoi, până la 6. Apoi au încetat. De tot. M-am uitat pe geam, nu se mai vedea nimeni. Imbecili notorii, mediocri retardați, ce dracu’ era ATÂT de important să fie cărat NUMAI la ora aia, ca apoi să nu mai facă nimic? Maimuțe imbecile și tâmpite...

Desigur, la 6:30 sună ceasul, așa că yeah baby, am dormit aproape 4 ore, că doar de-aia am stat la hotel de 4 stele!

<//RANT mode>

, a doua zi dimineață ai două ore la dispoziție să ajungi la birou și la ședința respectivă, all ok.

Mă dau eu jos din cameră, cheaun de somn și cu mâncarea de cu seară încă bălăbănindu-se spectaculos ca un pietroi prin burtă, și cică micul dejun. Fuck, era plin peste tot. Ceva convenție a polițailor, tot restaurantul era plin de polițai, care mai de care mai decorați și mai lustruiți. În fine, mă așez la o masă, cer cafea și hai să caut ceva comestibil. La omlete era coadă, nasi goreng sau cremwuști cauciuc și fasole nu mănânc la ora șapte juma’ (nici la altă oră, de fapt, da’ am folosit licența poetică, derp), așa că m-am mulțumit cu niște pâine prăjită, cu unt și cu gem. Molfăi liniștit dumicatul, și zic ia să-l trimit în burtă împreună cu o gură de cafea...

Mistake. Big, bad mistake.

Am zis că e de la zahărul ăla de palmier, care are un gust mai ciudat. Nu, nu era de la ăla. Pur și simplu, "cafeaua" aia are gust de orice vreți voi, da’ nu de cafea. E atât de mizerabilă, că dacă omulețul de la birou mi-ar fi adus dimineață chestia aia, nu apuca ora opt cu toate oasele întregi și la locul lor. Fractură lângă fractură, jupuit + sare și piper, chinuri groaznice și prelungite.

O săptămână mai târziu, iarăși ședință la Jakarta. De data asta am stat la Atlete Century. Hotel de hotel, nu jegotenia aia de Ambharra. Cu 20% mai ieftin, cu 50% mai bun. Win-win.

Asta până la micul dejun, când am băut iar "cafea"...

Îmi aduc aminte că și când am stat în Grand Kemang a fost la fel, la Kuala Lumpur la fel. Sunt curios dacă la Singapore o să fie diferit, da’ am dubii.

Dacă industria hotelieră o să se ducă dracului de la ceva, apoi să știți că de la ce servesc la micul dejun pe post de cafea o să li se tragă!