Episodul 75: M-am săturat de Indonezia. Din nou...

Probabil asta nu e o noutate. Nici pentru mine nu e, deși eu mă săturasem de Indonezia după primele 2 săptămâni deja.

Bucata care mi-a sărit smalțul de data asta a fost drumul spre și dinspre Jakarta, pe care am avut nevoie să-l fac în weekendul ăsta.

Pantele nesfârșite pe care mașina se chinuie să le urce, drumul prost, îngust, aglomerat, trafic fără cap și coadă, veșnicele accelerări și frâne fără sens generate de nesimțirea perpetuă a celor din jur, toate enervează și nervii se tot acumulează și fierb mocnit.

Ajung în Jakarta, pe o ploaie torențială. Multe străzi din Kemang (și asta e zonă relativ centrală, cartier stilat) deja sunt inundate, deși încă se poate trece. Apa are în jur de 15 -20 de centimetri pe alocuri, așa că nu e foarte mare problemă pentru mașina mea. Dar tot rămâne sentimentul ăla de mizerie și neputință. Într-un loc în care plouă torențial atâtea luni pe an, în fiecare an, te-ai aștepta să aibă unele dintre cele mai performante sisteme de canalizare și evacuare a apelor posibile. Desigur, n-au. N-au bani pentru așa ceva.

M-am saturat de mașini fără climă. Climă, nu AC. E tare greu să pui un sistem de reglaj. Am ajuns la Ranch Market Kemang aproape înțepenit de frig, deși am avut AC dat pe viteza minimă, și la ventilator și la reglajul frigului. Dacă am fi oprit sistemul complet, probabil că nu mi-ar mai fi fost frig, dar nici n-am mai fi văzut afară, pentru că mașina nu are sistem de dezaburire. Dacă nu folosești AC ca să usuce aerul, nu mai vezi nimic în 20 de minute.

Desigur, în magazin, AC și rece. Cum altfel?

Supa tom-yam a fost bună, dar în ditamai castronul am avut trei creveți (mici) și o bucățică de pește. Am avut în schimb o grămadă de lemon grass necomestibil. Afară ploua în continuare și nu dă semne că s-ar opri prea curând. L-am întrebat pe Edgar dacă vrea să-i iau ceva, și nu vroia decât pâine. Ranch Market are ofertă bună de cărnoase, legume și fructe, dar la capitolul pâine sunt jaf. Kem Chicks au brutăria lor pe undeva, că au o gramadă de sortimente de pâine de toate felurile. Cum eram la 1km distanță (după spusele navigației), am terminat de făcut cumpărăturile mele și hai spre Kem Chicks să-i iau pâine lui Edgar. Am avut noroc că s-a putut intra în parcarea de la Grand Kemang, pentru că cea de la Kem Chicks era inaccesibilă deja. În partea aia a străzii apa avea mai mult de jumătate de metru adâncime. Rezolvat și problema asta, așa că hai înapoi spre casă.

Ocazie cu care iar am dat în fiert. Continuă să mă mire modul în care localnicii acceptă fără să crâcnească o viteză medie de 12km/h pe o distanță de 10-15km. Și asta fără să fie altă problemă decât traficul aglomerat și drumul explodat. Nu mi-am mai bătut capul să fac poze la aspectul drumului. Poate data viitoare, să fie pentru posteritate: Drumul care leagă capitala de coasta de sud. Singurul drum principal. 45 de kilometri de mizerie, gropi și nesimțire. Mai e un drum alternativ, dar nu se poate merge pe acolo cu mașină mai grea de 3 tone, sau mai lungă de 5 metri. Asta pentru că în unele locuri e atât de îngust drumul, încât nici două mașini normale nu au loc simultan pe acolo. Un camion ar bloca drumul fără să se mai poată face ceva pentru deblocare. Pur și simplu nu ai ce. Singura diferență e că acolo traficul e mai lejer. Și e mai lejer pentru că e folosit cu precădere de mașinile mai mici, care se strecoară mai ușor una pe lângă cealaltă. Tot cu două roți în șanț, tot cu pliat oglinzile, dar treci. Pe drumul principal, dacă se întâlnesc două camioane grele într-o zonă gen apropierea pieței sau vreo fabrică, gata. Nu se mai mișcă nimic. Fie că e o tarabă, fie un vânzător ambulant, fie un maxi-taxi oprit degeaba, ideea e că nu mai e destul loc să treacă două mașini grele una pe lângă cealaltă. Coloanele se opresc. Apoi apar doi tâmpiți care se cred mai deștepți decât ceilalți și se bagă pe contrasens. Și rămân și ei blocați, că unde dracu să-i ia or să se ducă? Acum nu numai că e nevoie de spațiu să treacă unul de altul camioanele, dar mai trebuie găsit loc și pentru animalele care au intrat pe contrasens. Și uite-așa, se face coada de 5 km, și din spate nu știi de ce.

După ce se trece de punctul x, desigur că toți apasă pe accelerație de s-o scoată prin podea și alta nu. De pe locul mortului, nu ai ce să faci altceva decât să strângi din dinți și speri să scapi cu viață, că numai condus nu se poate numi ce fac ăștia. Desigur, numai mașinile clasa de echipare VIP au airbaguri. Două, nu mai multe, că nu trebuie. Mașina mea n-are niciunul, așa cum n-are nici ABS. Restul acronimelor cu care mașinile din lumea civilizată sunt dotate în serie aici trebuiesc explicate, că n-a auzit nimeni de ele. La naiba, locul din mijloc din spate Pe cuvânt, mă crispez în scaun când văd ce decizii ia uneori drăgălașul meu de șofer, și el e unul dintre ăia potoliți. Triplările sunt la ordinea zilei, depășirile se fac la milimetru urmate de replieri la limită, accelerat la 5000rpm pentru ca în 50 de metri să frâneze în spatele unui camion (da’ a câștigat două mașini în coloană, hehe) iar motoretele sunt niște chestii care te încurcă, da’ nici vorbă să aibe ceva drepturi. Vin 3 motorete din față? No problem, faza lungă să vedem bine, și dă-i. Deja orbiți, ăia n-au altă opțiune decât să se bage în șanț, sau într-un magazin, nu contează unde, numai să se dea din fața mașinilor. Oricum, își iau revanșa în blocaje. Nu e nici o surpriză să se rezeme de mașină, să-ți plieze oglinda ca să treacă sau să ți se așeze în față până găsește o potecuță ca să se strecoare.

Am zis să mă duc la piscină ieri. Mno, sigur, dacă vreau să mă înec când fac pluta...

Și ca să fie treaba clară, m-a pus dracu’ să mă uit prin pozele vechi. Ca să fiu safe, am evitat folderul cu poze din Dubai. Da’ n-am avut noroc, pentru că am pus eticheta greșit la unul și m-am trezit că mă uit la niște poze facute în Dubai Creek Golf Club. Și am dat peste o poză de a cărei existență știam, dar nu mai reușeam s-o găsesc nicicum. Elementar Watson, dacă nu era acolo unde o căutam eu, cum să dau de ea?

Am găsit-o, și iar m-au apucat dracii.

M-am săturat de țara asta de rahat. De drumurile de rahat. De senzația de neputință, de aprovizionarea de rahat și la mama dracului și pentru care mai și depinzi de alții pentru transport până acolo, de mizerie, de toate serviciile de rahat, de aglomerația continuă, de multe și de toate.

Problema cea mare nu e însă faptul ca m-am săturat de locul ăsta. Problema este că nu se întrevede ieșirea. Mai plăcut sau mai nasol, timpul trece, proiectul se termină. Și ce dacă? Schimbi un loc nașpa cu altul, poate și mai nașpa decât ăsta. It doesn't get any better. It will only get from bad to worse.

Presupunem (pe bună dreptate) că termin aici. Yupii, am scăpat de Pelabuhan Ratu. Așa, și dau peste ce? Palapye, Botswana? Orașul cu aproape două magazine. 280 de kilometri până la Gaborone la aeroport. E drept, par să fie pe autostradă, dar și aici dacă te uiți pe hartă drumul cică este de categorie DN, așa că socotești o medie de 60 km/h, nu 25.

M-am uitat pe Google Maps la vederea din satelit. Dezolant e puțin spus. Parcă e un orășel de-ăla fantomă din westernurile lui Sergio Leone. Praf, ciulini, nici o urmă de apă. E un râu în apropiere, dar în tot orășelul nu am văzut nici o piscină. Probabil nu e nimeni atât de bogat. Totuși, ar fi trebuit să aibă și ei macar un primar nu? Pe de altă parte, primarul ăla ce să fure din sărăcia aia? Așa că nu te poți abtine sa te gândești: dacă aici într-un sat care nu pare să doarmă niciodată nu găsești nimic de făcut, ce fel e într-un loc în care nu pare să se miște nimic? Și totuși, nu e bine să tragi concluzii fără să ajungi la fața locului. Pentru că deși nu pare să fie nimic în Palapye acolo, pe Google maps apar imagini în street view. Deci un google car a trecut pe acolo totuși...

So, în cele din urmă nu ramâne nimic din toată filozofia. Mă enervez, îmi trece, mă enervez iar, îmi trece iar, și tot așa până când o să plec naibii de aici. Și o să ajung în altă parte, unde o să găsesc altceva care să nu-mi convină, și o luăm de la capăt.