luni, 3 martie 2014

Episodul 76. Happy days in Ocean Queen

Nu, n-am câștigat la loto, nici nu am primit propuneri indecente de la vreo starletă uberfutabilă dar am avut oaspeți.
Yeeey, cineva îmi calcă și mie pragul casei, chiar și numai pentru două zile jumate.
Radu și Lucy au venit p-aici, cu ocazia Java Lava. Plimbarea pe coastă, în urma căreia am venit jumate leșinat o dată și cvasi-mort a doua oară. Relatările le găsiți p-aici, pe la februarie ceva.
A fost mișto să-mi pun nițel capul la contribuție ca să organizez un picuț lucrurile prin casă, gătitul (hue hue, doar nu era să-mi trimit oaspeții la restaurant) și tortul. O dată pe an îmi calcă și mie cineva pragul așa că e ocazie pentru un tort!
Radu m-a sunat pe la zece dimineață să-mi spună ca pleacă, așa că în cinci ore de la Jakarta până aici, timp berechet pentru mine să-l trimit pe Deni la piață să cumpere animalele pentru gratar. Cum n-am avut ocazia s-o cunosc mai deloc pe Lucy habar n-aveam dacă mănâncă „d-ale noastre” sau numai „d-ale lor”. Dar cum probabil nu s-a inventat omul normal care sa refuze fără motive medicale serioase (or the plain old sheer stupidity of a child) un grătar de crustacee, am zis că n-am cum să dau greș.
Îl chem pe Deni în birou, și dau ordinele:
-      Băi, iei creveți MARI, pentru pus pe grătar. Jumbo, Tiger, uite cam așa! Câți bani îți trebuie?
-      Ăăăă, don’t know.
I-am desenat dimensiunea creveților pe o bucată de hârtie, i-am zis să ia și un set de ouă (ultimele 4 le folosisem pentru blatul tortului) și l-am trimis în recunoaștere. S-a întors după ceva vreme cu vești nu prea bune, în sensul că nu erau creveți mari, dar erau lobsteri/langustine mici, cică vin vreo 6 la kilogram. Partea bună a fost că a folosit aceeași foaie de hârtie sa deseneze pe ea dimensiunea aproximativă. Erau bune, așa că i-am dat bani și l-am trimis înapoi sa ia vreo 15 bucăți, pe la două kilograme.
A venit cu o ditamai sacoșoaia cu gheață și animăluțe, foarte mișto, le-a pus la frigider și cam asa. Radu și Lucy au ajuns aici pe la două și un pic, vineri după-amiază. Au făcut un mic ocol și au trecut pe la centrală să le dau cheia de la casă și chestiunile de pus în frigider. I-am zis lui Radu să scoată și carnea de friptură din frigider dacă nu e dezghețată complet, și cam așa.
Am luat și eu zi scurtă (adica am plecat de la birou la 4 nu la 5), da’ oricum rămăsesem singur, deja erau la treabă omuleții care fac curat.
Plimbăreții erau pe plajă undeva, așa că m-am apucat de pregătit pentru cină. Cartofii spălați și la fiert, carnea pe masă la dezmorțit, meh, cunoașteți deja ritualul.
Am tras niște friptane de-a murit mortu mort, pe bune. Și partea mișto e că de data asta m-am zgârcit. Înainte luam ribeye de Australia, Black Angus, etc etc. Acuma am luat prime beef local. Și în loc să dau aproape 60$ pe kilogram, am dat aproape 30. Bun, fiind marfă nouă, nu știam dacă iese friptură sau tălpic, așa că am luat 4 bucăți, și una am făcut-o săptămâna trecută. Dacă iasă tălpic, mai aveam de dinainte două fripturi de-alea australiene, verificate, le făceam p-alea pentru oaspeți și mă descurcam eu cu pingica într-un fel. Well, n-a fost cazul, că a fost super mișto carnea, și de-acuma numai de-asta iau. În plus, feliile au fost mai grăsune, pe la 3 cm fiecare, asa ca au ieșit medium done ca în pozele din manual. Radu a adus și niște ciuperci, așa că până s-au odihnit fripturile în farfurii, am tras cartofii și ciupercile în unt, nițica smântână să se facă o urmă de sos, un picuț de pătrunjel deasupra și gata masa!

Ribeye medium done, with sauteed mushrooms and baby potatoes.

Well, Radu mi-a zis că de obicei Lucy nu mănânca tot la restaurant. Jumate din porție ajunge la el, invariabil.
Well, not this time it didn’t. A ras Lucica tot-tot din farfurie, ceea ce mă face să cred că i-a cam plăcut...
Am stat vineri seara la restaurant până pe la 11, la povești. Pe unii îi știam din anii trecuți, alții erau fețe noi, dar oricum era diferit față de rutina obișnuită. Well, faptul ca era cineva la restaurant (ăăă, la bucătărie adică) după ora 6 e deja ceva neobișnuit.
Well, Java Lava e organizat de obicei înn două grupuri. Ăsta care merge pe plajă, și încă unul care mergea undeva în direcția ailaltă, prin niste sate tradiționale. Cum pe plajă/coastă fusesem deja de două ori, am zis că anul ăsta sa merg să văd și eu satele alea. Well, bad luck, ca anul ăsta cel care se ocupa de traseul ăla n-a putut veni, asa că s-a anulat excursia aia. Cum alternativa era să mă trezesc la 4 dimineață și să merg iarăși prin soare 12 ore, am ales calea cea cuminte și am ramas binișor acasă. La o adică, cineva trebuia să se ocupe de tort și să dea indicații lui Entim pentru grătar.
Cod feci.
Prima chestie a fost să fac ordine în frigider. Sacoșa cu lobsterașii ocupa enorm de mult spatiu, și mai mult de jumate din el era gheața. Care șia făcut treaba în mașină, dar e quite useless în frigider. Așa că am scos toate animăluțele în tava de inox, pus într-o sacoșă și înapoi în frigider. Cu ocazia asta am constatat că raftul s-a rupt de tot (de plastic fiind) sub greutatea pachetului și fiind forțat de dimensiuni. O să schimb rafturile între ele, ca pe ăla de sus de obicei nu e multă greutate.
Desigur că se scursese destulă apă peste tot p-acolo, așa că am scos și lada de legume și am spălat-o, schimbat plasticele la ce se udase, etc. Una peste alta, am făcut o gramadă de treabă.
Și apoi m-am apucat de tort.
N-am mai facut până acum cremă ganache. E simplă, și promitea sa fie și bună. Practic, e smântână și ciocolată. Atât. Am făcut crema (cu ingredientele măsurate desigur la ochiometru), am prăjit nucile. Cu ocazia asta, am înjurat cu spor (iarăși) jegul de cuptor care arde ca dracu’ în partea din spate. Desigur că nucile din spate au fost prea coapte spre arse și deci nu se puteau folosi. Scos nucile la răcorit, asteptat, fript cu tava, apoi hai la munci. Curățat de coaja aia subtirică fiecare miez, tocat grosier năzdrăvăniile, mbooooon.
Pe la prânz așa am terminat cu treaba, a venit și Entim de-a făcut oareșce curat. I-am arătat animalele, i-am zis la ce oră să vină să facă gratarul, apoi m-am dus nițeluș la piscină.
Cam soare, locurile la umbră erau deja ocupate de trei familii cu copii micuți de tot, așa că am stat nițel la soare, am înotat, și am așteptat să vină excursioniștii acasă.
Well, nu e mare lucru de zis despre ce a urmat, că mai bine pun poze. La o adică, o poză face cât o mie de cuvinte, nu?







Hrăniți bine, ei fiind obosiți rupți, s-a dat repejor stingerea.
Eeeeeei, și s-a făcut duminică.
Cafeaua a fost bună, apoi iar la piscină, apoi Radu a zis că vrea să meargă la mare. Bună ideea, mai ales ca nu mai fusesem de ceva vreme. Ceva mai multă. Am sesizat și liniștea relativă, ora era potrivită (reflux) deci...Wow. Valurile erau mititele (pentru zona asta, tot ajungeau la aproape un metru când se spărgeau de țărm) câțiva nori mascau nițeluș soarele, tocmai bine!

Senzația aia minunată de imponderabilitate, când plutești și nu-ți mai simți greutatea. Dincolo de zona de formare a valurilor, marea doar unduia ușor și te legăna. Apa sărată te ține la suprafață fără să faci cine știe ce efort. Miriiiific!
Am plutit ceva, apoi cică hai să mergem în golful mic, pe dupa pietroi. Hai, dară!
Încă o tură de plutit, de data asta chiar era să adorm. În golfulețul ăla valurile sunt și mai mici, pentru că e mult mai închis de niște formațiuni stâncoase.
Uitasem cât de grozav e să te bucuri de o mare caldă. Ahh, the good old days...Soare și cald, marea te leagănă, zgomotul înfundat al valurilor, închizi ochii și te pierzi în gânduri, amintiri și vise.

Pe la 12 ne-am retras de pe plajă, iar eu m-am apucat de pregătit ceva de-ale gurii.
Radu a adus cam un kil jumate de pulpa de mistreț, rămasă de pe vremuri de mult apuse când Cătălin era încă în Bogor, nu în Legiune.
Fiind rupți de obosiți (incredibil cum te poate obosi marea, chiar dacă nu înoți cine știe ce) am decis că e mai util să tragem un pui de somn și să mâncăm apoi. Așa că după dușul de rigoare, lumea s-a băgat la somn iar eu...la bucătărie, unde altundeva?
Am spălat bine bucățile de carne, le-am condimentat, pus în tava de sticlă cu nițică apă, acoperit cu folie de aluminiu și la cuptor cu ea. Tava a stat cu folia pe ea, în cuptorul la 170°C cam 3 ore. În timpul ăsta, am zăcut și eu nițel în pat, „admirând” efectele unei dimineți pe plajă: the lobster man.
Desigur, sunt roșu pe umeri și pe burtă și pe mutră, și ma ustură destul de tare. Da’ a fost așa de mișto, că zau că nu-mi pare rău.
Când s-a terminat și friptura de făcut și au început să se miște și ei de prin dormitor, am dat folia la o parte și am lăsat carnea la rumenit, am pornit la făcut și piureul de cartofi (i-am terminat și pe ăia) și am facut câteva fileuri de piept de pui pentru Lucy, care nu mănâncă porc. Am înteles că nu din motive religioase, ci pentru că a avut o experiență nefericită odată cu așa ceva, rezultând în bolit rău vreo două săptămâni.
Well, nici dintr-asta n-a mai rămas mare lucru, și foamea a fost atât de serioasă că nimănui nu i-a mai ars de făcut poze.
S-o gătat și tortul, și berea, și ce-a mai fost p-acolo.
Am tras o plimbare pe plajă până la Kuda Laut, și pe la opt și-un pic pe seară, au plecat înapoi spre Jakarta și am ramas iarăși singur...Normal, au fost o gramadă de discuții mai mult sau mai puțin filozofice vis-a-vis de ce ar trebui să fac ca să îmi înbunătățesc viața de semi-sihastru.

-          De ce nu te duci în fiecare weekend în golfuleț?

Păi pentru că n-are nici un haz de unul singur, de-aia. Și pentru că nu am nimic care să-mi amortizeze șocul de după. Nu e nimeni acolo lângă care să zaci și să-i zici „ioi ce fain o fost!”. Am plutit jumate de oră legănat de valuri, și când am deschis ochii m-am mirat că nu văd Burj Khalifa în zare. Fuck...

-      Săptămâna viitoare se organizează o calătorie pentru observat păsări în junglă, într-un parc national/grădină botanică. Vii și tu?
-       Well, da, vreau. Unde e?
-       Stai să-ți arăt pe hartă.

Ah, da, 120 de kilometri pe drumul spre Sukabumi. Până la Sukabumi (57km) se fac cam 2 ore jumate dacă totul merge bine. Deci ar fi un alt drum de aproape 10 ore dus-întors. Și ia să vedem, la ce oră ar trebui să fiu acolo? Păi la 6 dimineață cel târziu, că apoi se ascund păsările. Așa, deci ar trebui sa plec de acasă la ce oră, la unu noaptea? Ok, Enjoy. Ah, și cel mai bine e să te duci în mijlocul saptămânii, că în weekend e omor p-acolo de aglomerație. No shit Sherlock, că io-s aici la sinecură... Sigur, din Jakarta la ora aia se ajunge ușor, că sunt numai vreo 20 km de la autostradă spre Bandung. Pleacă la 5 din Jakarta, ajung la 6 acolo.

-    De ce nu te duci vreo 3 sau 4 zile în Bali, e așa de mișto, viață, night life, plaje mișto!

Well, da, dar ca să ajung 4 zile în Bali înseamnă să lipsesc din șantier 5 zile. Am nevoie de 24 de ore numai pe drumuri, în condițiile în care nu e ceva public holiday. Dacă aș putea lipsi 5 zile din șantier mai fur două și mă fut în el Bali, mă duc în România să-mi văd familia.

Sigur, e mult mai ușor să faci planuri și să vezi x și y când locuiești în capitală, la o oră de aeroport și cu ceva autostradă care să te ducă aproape de țintă. Hehe, au plecat ieri la opt de aici, și au avut nevoie de 5 ore să ajungă acasă, din cauza nenorocitului ăla de pod. Și asta noaptea!
Acuma, ei au zis că revin curând, da’ așa au zis și data trecută, și tot a trecut aproape un an...Toți spun că revin curând, și după ce petrec 5, 6 sau chiar și 7 ore în mașină pe drumul de întoarcere le piere entuziasmul până când se estompează bine de tot coșmarul celor 35 de kilometri de la Cibadak până la autostradă...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu