Deci după o săptămână de Dubai, lucrurile sunt încă neclare.
DEWA e o ditamai caracatița, și sunt destule departamente care aparent își
dau la cotoaie unul altuia. Ăia de la HR par a fi urâți vehement de toată
lumea, da’ probabil ca pe ei oricum îi doare la bască. În consecință, îi
tratează pe toți cu același sictir. După ce am amețit bine de tot prin clădire
umblând de la un birou la altul, am avut șansa să dau nas în nas cu Kannan pe
lângă cafenea. A fost mișto revederea, dar din păcate s-a dus speranța că poate
să-mi facă navigația. Ah, nu v-am zis? Mno, deci nu mai am hartă de Middle
East, așa că sunt în pomișor. „Pe vremea noastră”, când K1 avea acces la ditamai
țeava de net și pe Dl. Vag interesat de tot soiul de gizmos, era al naibii de
simplu să capeți update la hărți, software, etc. Acuma, ciuciu.
M-am dus la ei duminică 26, și am început prin a completa formulare. Frățiuc
ce birocrație! Vreo șase, cel puțin. Apoi am fost dus de mânuță și am mai
completat un set. Nu știu precis pentru ce, că deja eram confuz. Multe însă
erau de tipul „cerere ca să faci o cerere”.
Mbon, deci am plecat de la sediu cu un nene șofer (care am aflat ulterior
că e colegul nostru, fiind mesagerul desemnat al diviziei noastre) și am ajuns
la noul loc de muncă în Jebel Ali.
Ceea ce a fost chiar mișto, că am dat nas în nas direct cu Mansoor, apoi cu
Dada și Rao. Primirea a fost foarte călduroasă, s-a lăsat cu îmbrățișari și
bătut pe spate, deci na, zic eu că e de bine.
Grupul nostru nu e mare, avem clădirea noastră (care e mai ca o baracă așa,
dar e ok, nu ne bate soarele) și în general nu ne ține nimeni contul la nimic.
Încă o parte interesantă e programul de lucru. Avem program pentru femei
gravide, și pe timpul ramadanului e și mai și. Cum ziceam, ai noștri sunt nițel
diferiți, așa ca imediat s-au oferit să mă ajute să termin mai repede cu
formalitățile. Astea fiind zise, țop în mașină cu Mohammed Gad și cică să mă
apuc de formalitățile pentru rezidență. Ok, iau setul de cereri pentru care
făcusem cerere mai devreme și cică să mă duc la centrul medical. Se uită ăla de
la registratură pe foaia aia oficială de la DEWA (scrisă numai în arabă) și
zice „No good. Trebuie sa te duci la centrul din Musaisnah”. Fuck me, aia e la
mama dracului spre Sharjah. Bun, deci cu asta nu pot sa fac nimic, hai la
poliție, ca e relativ aproape. La poliție, stai așa, nu ai viza veche? N-o am,
că e în pașaportul vechi și ăla e acasă. Fă rost de copie și vino înapoi. Mă
chinui io cu WhatsApp și Alex cu telefonul, capăt ceva nu foarte clar, încerc
să tipăresc și iese o chestie cu pixelii cât cămila, una peste alta, nu merge. Il
sun înapoi pe gigel ăla de la HR să-i zic că nu merge treaba cu poliția și
dobitocul zice „Păi nu e nevoie, că ai de la tine din țară”. Păi bine mă
retardel, da’ când m-ai trimis izmene pe călător nu știai? Fută-ți rasa de
cercopitec!
Cu o victorie prin neprezentare și un egal, am revenit la birou taman la
timp ca să am de unde pleca. Din fericire un grup de colegi locuiește relativ
aproape de locul ăla, așa ca am mers cu ei la centrul ăla pentru vizită
medicală. Stat la coadă, predat cereri, 4 poze, alte copii, încă niște copii,
încă o cerere, semneaza în 3 locuri, hai la radiografie și la sânje. Treaba
terminată, hai cică acasă. De la mama dracului, adică. Am găsit un taxi, m-a
dus ăla pâna la metrou, pace bună. Urmează așteptatul rezultatului.
La sfârșitul zilei însă, ză treabă era clară: eram angajat, cu număr de
identificare în sistemul lor și (cireașa de pe tort) deja intrat pe statul de
plată.
Că viza medicală a durat o săptămână și nu s-au învrednicit sa dea un sms,
e altă poveste. A ieșit, m-am dus repede la sediu să depun alte două cereri,
pașaportul la DRND și acuma așteptăm cu interes să iasă rezidența.
Acuma, chestiile nașpa. Au softuri pentru o grămadă de lucruri, acces
restricționat la alte jdemii de chestii și tot așa. Pe moment nu e mare lucru
de făcut la birou, așa că e relativ simplu sa tot bați la cap pe unul și pe
altul ca să-ți explice cum stau treburile. Mai târzu însă, sigur se vor aștepta
să te descurci de unul singur. Mi se pare normal, dar tot mă sperie.
Computerul de pe birou e o fosilă, wallpaperul e ceva slogan oficial și nu
se poate schimba decât cu cerere specială, se folosește IE8 (că alea mai noi nu
sunt compatibile cu softurile vieții specifice DEWA) nu se poate instala nimic
(deci nici Chrome), și desigur, toate paginile de net vin by default cu .ae,
adică în arabă. Practic, e o prostie inutilă și restrictivă, cu mult prea
puțină logică în spate. Înțeleg să primesc pe mailul de servici 10 mailuri pe
zi cu sloganuri înălțătoare, da’ era frumos să-mi pot configura computerul așa
cum mă simt eu confortabil, nu după niște criterii arbitrare bătute în cuie de
cine știe ce cap pătrat. Că cică eficiență, nu?
Interesant e cum există câte o portiță de scăpare mereu. Chiar dacă nu
oferă o soluție completă, măcar îmbunătățești cumva situația. De exemplu,
accesul pe net de pe desk e ridicol spre exasperant. Da, dar există free wifi
în birou, și merge chiar bine. Deci nu te oprește nimeni sa vii cu propriul tău
comp și să-ți vezi de treabă pe el, în timp ce deskul stă numai cu e-mailul
oficial deschis și atât.
Am încercat să închiriez mașină. Sigur, primele două zile m-au dus și m-au
adus colegii, dar asta nu putea continua la nesfârșit, nu când ai de vânat o
casă. Așa că hai la Thrifty să iau mașină. Da, doar că nu, pentru că ce am eu
nu e card de credit. Evident, Fără card de credit ciuciu mașină. Well, cel
puțin ciuciu la firmele mari și rcunoscute. Mai în cartier așa, merge și cash.
Așa că hai la ATM să scot cash. Nope, nu de aici, că cică nu am destui bani (efect
imediat: sudoare rece pe spate, că trebuiau să fie vreo 20kRONi disponibili).
Merg la altul, sigur, câți? Na de-aici!
Așa că plin de entuziasm, mă duc io și închiriez mașină. Lancer, ce
altceva? O adunătură de table, 170k km la bord, puturoasă ca un indian beat și
setoasă ca un irlandez treaz. Dacă nu ia 12% nu ia deloc, și te rogi de ea și
de toți sfinții să plece de la semafor. Moț pe băț, uneori nu vrea să
pornească. Deci na, abia astept să scap de ea.
M-a mâncat în kwwr să trec pe la Abdallah. Și normal că șnapanul m-a urcat
imediat într-un A4 și hai să dam o tură. Mno, și după jumate de ceas de plimbat
cu A4, hai spre casă cu Lancerul...Și dă-i și înjură.
Cică să-mi găsesc casă. Citesc io pe net jdemii de anunțuri cu căși de
închiriat prin Barsha și Greens și Tecom, și mă apuc de dat telefoane. Și
uite-așa mi-am amintit de Manowar când cauta în Anglia, că pare sa fie același
sistem, și anume:
Etapa 1: pui un anunț cu niște poze care au sau nu de-a face cu
apartamentul respectiv. Pozele trebuie să fie musai neclare, irelevante sau
complet inutile, și neapărat făcut ceva resize numai pe o direcție, ca să nu te
poți orienta. Eventual pui poze de la mai multe apartamente în același loc, ca
oricum e irelevant. Anunțul sa fie plin de chestii gen „clădire foarte bine
întreținută, foarte aproape de x chestie”. Ca regulă, să nu cumva să pui în
anunț numele clădirii!
Etapa 2: aștepți sa sune fraierul. Când a sunat, sigur, e foarte mișto,
curat și bine întreținut, maaaare, da, sigur, și are de toate și e perfect.
Mno, hai să-l vedem. Sigur, acuma!
Păi nu pot acuma, pot la 3. Ajung la 3 acolo, sun iar, „Păi stai să vorbesc
cu proprietarul pentru chei, te sun în 5 minute” Păi băi maimuță, când îmi
ziceai ca să-l văd ACUMA, nu trebuia să mai vorbești de chei cu ăla? În fine,
la ora 4:30 încă nu sunase înapoi, așa că...desigur, muie și la sicriu. După 3
vizite de genul ăsta, ajungi să întrevezi adevărul. Sunt probabil 3 sau 4
apartamente într-o zonă, și fiecare este anunțat de câte 10-15 ori fiecare.
Pozele sunt eventual amestecate (holul de la unul, baia de la atul, bucătăria
de la altul) în funcție de cum arată mai bine și ascund mai frumos realitatea.
Etapa 3: Aaaa, apartamentul ăla DOAR ce s-a dat, dar am altul. Desigur,
acel altul este cu 15-20% mai scump decât ăla din anunț (sanchi), mizerabil și
la marginea nimicului. Dar hei, negociem. Mmm, nu, nu negociem nimic, ia și tu
muie și la sicriu!
Din fericire, din când în când, ai parte de câte un tovarăș care chiar vrea
să scoată un ban cinstit, dar cu ceva noroc. Evident, ca peste tot, functionează
regula lui 2_o_o_3. Apartamentul poate fi frumos/bun, ieftin, în buricul
târgului. Totul e să alegi două din ele...Așa că am reușit să pun mâna (sau așa
pare la momentul ăsta) pe un apartament destul de frumos și ieftin. Dacă e
frumos și ieftin, desigur e la mama dracului. Cum însă acum am programul de
lucru mai pentru lăuze, am zis că merge să fie la dracu’ cu cărți, că oricum
ajung repede acasă și plecam pe unde o fi.
Deci la momentul de față am rezervat apartamentul (plătit parțial comisionul
agenției) și astept cu nerăbdare să-mi iasă rezidența ca să pot cere băncii
să-mi elibereze carnet de cecuri și deci să pot semna contractul. Desigur, aia
nu înseamnă că s-a terminat. Contractul trebuie înregistrat la ceva autoritate
oficială (a se citi mbay depbozid), apoi făcută cerere (hehe, altaaaaa) la DEWA
ca să-mi deschidă apa și curentul, apoi aranjat prin casă. Toate astea ar
trebui să le termin până sâmbătă cică, pentru că atât mai am plătit hotelul.
Bine, în stradă nu ajung, dar... mey
ghiaure, go cashier, mbey debozid!
The walking ATM, once
again...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu