Episodul 16. Migrația popoarelor

Cumva pe durata sărbătorilor (de orice tip și religie, se pare că e chestie universal valabilă) toată lumea vrea să plece undeva. Cu mult timp înainte să-mi vină fetele în vizită, m-am gândit să mergem și noi „undeva” zilele astea de sărbătoare. Peter îmi spusese că ar fi mișto rau de tot la Tanjung Lesung, așa că am încercat să văd cum se ajunge acolo. Well, trecând peste faptul că locația respectivă este cam la 140km de Cisolok și numai drumuri normale (fără autostradă), ceea ce ar fi implicat o călătorie de vreo 6 ore (+ pauze dese pentru vomitat / icnit), am constatat că deși mai era cam o lună jumate până la sărbători, deja totul era fully booked în zonă. Am avut o senzație de wtf și am renunțat la idee. Cred ca am făcut foarte bine...

Îmi aduc aminte ca în Dubai era ceva similar în weekenduri și de sărbători. Toată lumea ieșea undeva. Vă amintiți de blocajul super fain din 4 ianuarie 2010 când s-a deschis Burj Khalifa? Well, cam așa ceva a fost și pe aici zilele astea. Niciodată nu mi-a plăcut agitația și aglomerația, în timp ce restul lumii se agita să vadă marea deschidere de la Burj Khalifa, eu am fost la Madinat. Așa am făcut și aici. Am avut inspirația ca toate mișcările să fie în contratimp cu marea migrație.

Well, asta pâna sâmbătă seară. V-am zis ca m-a invitat Edgar să vin la cină, iar invitația a picat exact la țanc în urma incidentului cu netrebnicul de cuptor. Doar că pe la 5 (17 pentru ăia care știu să citească ceasul) îmi dă mesaj șoferul că drumurile sunt extra full și nu a ajuns încă acasă. Am mai stat eu ce am mai stat, apoi am zis să-mi încerc norocul de unul singur. Ideea era să conduc pâna la Edgar si apoi ori dormeam la el ori poate reușea Deni să vină să mă ia.

Asta era intenția mea, că restul lumii a avut...cam aceeași idee. Am plecat de la Ocean Queen și n-am reușit să merg decât vreo 4km când am ajuns din urmă mașina poliției. Și ce bine a fost! Patrula s-a oprit la vreo 10 metri de o intersecție cu un drum secundar și a oprit traficul. Desigur că n-am înțeles ce spunea tovarășul polițist, dar toată lumea știe ce înseamnă o mână cu palma spre tine în timp ce ailaltă mână îți arată încotro ai voie să te duci. Așa că m-am înclinat în fața sorții și am intrat pe drumul ăla secundar (care era si el destul de plin), am găsit un loc suficient de lat și drept ca să pot întoarce și hai înapoi. Chestia e ca am avut mare noroc cu mașina de poliție. Dacă m-aș fi hotărât să plec de acasă cu 10 minute mai devreme, aș fi depășit acea intersecție si rămâneam blocat în șirul nesfârșit de mașini pentru nu se știe cât timp.

Pe la 21:40 mi-a dat mesaj Deni ca a reușit și el sa ajungă acasa. Ok, și? Nu e o oră prea rea să ajungi acasă, nu? Poate că nu, daaaar...când mi-a dat primul mesaj că e blocat în trafic și s-ar putea să nu ajungă la mine, era 17:10 (am verificat ulterior mesageria pentru confirmarea timpului) și el era blocat la...maxim 10km de locul de unde m-am întors eu. Nu știu de când stătea el acolo, dar să luăm ora 17 ca referință. Patru ore și jumătate pentru 15 km, e destul de extrem, nu credeți?

Dimensiunile fenomenului mi s-au părut impresionante. O națiune de 250 milioane de locuitori s-a pus in miscare fără să se gândească, din pur instinct. România are cam 300mii km pătrați și 20 milioane de locuitori. Insula Java are cam 130mii km pătrați (din care cel puțin jumătate sunt munți) și o populație de vreo 140milioane. Orice om cu scaun la cap ar fi trebuit să-și imagineze că va fi criminal să te miști în jur ținând cont de starea mai mult decât deplorabilă a drumurilor și de lipsa crasă de disciplină rutieră a localnicilor. Nu trebuie mult ca un imbecil sa-si spună „hmmm, ăstia stau aici de fraieri, ia sa trec eu pe lângă ei în față”. Desigur, odată ajuns „în față” se trezește nas în nas cu un camion și fără posibilitatea de a intra înapoi în rând. Camionul nu mai are unde merge, dobitocul nu mai are unde merge, gata blocajul. Iar la asta se adaugă plaga drumurilor indoneziene, armate de kamikaze inconștienți, adică scuterele.

Zilele astea dacă m-am mai mișcat un picuț în jur am mai văzut o chestie dezamăgitoare. Mizeria. Bun, știu deja că igiena și curățenia sunt niște chestii nu foarte importante pe aici, dar mi-a devenit clar că nu sărăcia este cauza.

NESIMȚIREA este. Sunt două zone între Pelabuhan Ratu și Cisolok, preferate pentru mers la plajă și surf și de-astea. Trec pe lânga ele zilnic în drum spre și de la servici. În mod normal, se văd ceva gunoaie. Din mașină nu pare foarte impresionant, deși dacă te dai jos și te apropii îți dai seama că situația e destul de nașpa. Ei, zilele astea, după primul val de hoarde invadatoare (a.k.a turiști locali), ambele locuri arătau ca niște gropi de gunoi. Peste tot, fara exceptie, hartii, pungi, PET-uri, resturi de mâncare, coji de nuci de cocos, orice tip de gunoi imaginabil. Cantități industriale. Și încă nu a început sezonul ploios, când râurile se vor umfla și vor căra cu ele spre mare toată mizeria aruncată de-a lungul lor de nesimțiții ăștia...Am scris textul ăsta ieri, în ideea că în dimineața asta să fac niște poze în drum spre servici. Am trecut pe acolo și aproape mi s-a făcut rău. Și m-am gândit că suntem cu toții sătui de mizerie și gunoaie ca să le mai fac și poze. Ducă-se dracului.

De obicei, Ocean Queen e aproape gol. Uneori este gol de tot, adică sunt singur aici. Acum desigur a fost plin ochi și am putut vedea nesimțirea la ea acasă.

Bungalowul meu are amenajat în față un loc de grătar zidit. Alături de mine e clădirea cu camere simple, care nu au grătar amenajat. Ok, nici o problemă, au venit oamenii și au facut un grătar în fața casei mele. Nu, nu au cerut voie (wtf, ce e aia?), dar nici eu nu sunt foarte extremist. Dar după ce au crăpat în ei au lasat acolo farfuriile murdare și resturile, să le strângă „cineva”.

Piscina este comună. E mare, e frumoasă (doar ați văzut-o în poze), destul de bine intreținută. Lângă ea este prevazută o cădiță mică pentru spălat pe picioare când vii de pe plajă cu nisip pe tine. Apa curge fără probleme, este un duș și un robinet jos. Frumos și civilizat. Și vin nemernicii, plini de nisip de pe plajă și se aruncă îmbrăcați și (boi)încălțați și se spală de nisip în piscină, trecând chiar pe lângă locul de spălat. Manâncă înghețata și lasă ambalajele pe jos pe șezlong, deși coșul de gunoi este la cel mult doi metri distanță. Chestiile astea te fac instantaneu să îți dorești să fii în orice alt loc decât acolo. O națiune de șomeri, cu o lipsă fantastică de gunoieri și atitudine de șeici. Altcineva trebuie să strângă în urma lor. Altcineva trebuie să mențină curat. Pretty ironic, isn't it ?
Later Edit: am fost în șantier să vedem ce s-a mai întâmplat în cele zece zile cât am lipsit. Well, nimic! În parcarea din fața intrării erau cam un sfert din numărul normal de scutere, în șantier nu se mișca nimic, drumurile secundare erau încă blocate cu materiale așa cum le-au lăsat acum 10 zile. Toate trenurile și autobuzele dinspre Jakarta spre sud cică sunt pline ochi, și probabil or să fie la fel și mâine. Practic, abia săptămâna viitoare lucrurile or să reintre în normal. Până atunci n-avem secretară (a rămas "blocată" în Bandung) și nici 3 dintre cei 4 ingineri locali nu au apărut la servici încă. Teoretic, azi trebuia să ne vină un tovarăș nou, pentru partea de cărbune și cenușă. Desigur n-a apărut încă.
Edgar face spume, Nina e încă la Jakarta la mamă-sa și nu are cine să aibe grija motanului cât e el plecat la servici. I-am zis să-l aducă încoace la birou, poate mai sperie din șoareci.