Episodul 51.1ver1/final release

Deci acu' ceva zile povesteam cum că șmecherii nu dau doi bani pe podul ăla și că e izolată bucata respectivă, and so on and so forth.

Well, se pare că ceva tot s-a întâmplat, sau cineva a avut interes să se facă reparația. Pentru că vineri dimineață când m-am oprit acolo, deja începuseră să lucreze. La ora 7 când am trecut eu erau niște omuleți la lucru, însiraseră niște pietre în coșuri de-alea paralelipipedice din plasă de oțel zincat (cum se văd și dincoace, în poza de mai jos), era și un excavator la fața locului. Cum-necum, se apucaseră de treabă. Am vorbit cu un tovarăș de acolo și mi-a zis că e posibil ca duminică să dea totuși drumul la circulație pe pod, chiar dacă reparația o sa fie doar temporară. Am zis eu că e bună treaba dacă zic așa ceva. Chiar dacă nu reușesc până duminică, în cursul săptămânii următoare tot ii dă drumul și nu mai trebuie să mă gândesc cum ajung acasă cu fetele,  toate cumpărăturile și bagajele.

Sâmbătă dimineață am plecat spre Jakarta, tot cu motoreta. Chestia care m-a surprins (în mod plăcut de data asta) a fost voluntariatul pentru reparațiile de la cealaltă parte a malului.

Ăia care se văd în plan îndepărtat sun copii în uniforme. Bine, probabil e mai fun să ajuți la reparația digului decât sa te duci la școală, dar totuși, e prima oară când îi văd pe localnici făcând ceva pentru comunitate. Nu de alta, dar când șuvoaiele de apă au adus gunoiul și noroiul în mijocul drumului, nu s-a sinchisit nimeni.

Sâmbătă dimineață pe la 8, înainte să plec spre Jakarta, am stat nițel de vorbă cu Nick (proprietarul de la Ocean Queen). Am fost mirat să-l văd acolo, mai ales că tipul e destul de mare ca om, și nu-l văd deloc încăpând pe locul din spate al unei motorete. Am aflat că a trecut podețul per pedes, apoi o altă mașină l-a așteptat de partea asta. Mi-a zis că se lucrează din greu la pod, că aveau aduse reflectoare pentru iluminat pe timpul nopții, o grămadă de oameni și 3 (da, trei) excavatoare! Îmi zicea că nu a văzut asemenea desfășurare de resurse în locul ăsta niciodată, și că tipul de acolo i-a confirmat ca duminică sau luni cel târziu or să dea drumul la circulație. Pe la 12:30 eu eram deja pe autostradă, la aprox 20km de Jakarta, când mi-a dat mesaj Nick să-mi spună că s-a dat drumul la circulație pe pod. Whow! Ok, nu știam cum arată la fața locului, dar dacă Nick a confirmat, însemna că se putea trece cu mașina.

Aseară la întoarcere, ne-am ținut răsfularea și am încetinit pe măsură ce ne apropiam de locație. Era deja noapte și nu am putut face poză. Azi dimineață tot nu ne-am oprit ca eram cam în întârziere, dar oricum am putut vedea câte ceva. Practic au finalizat umplerea cu piatră și pămând a "inimii" podului, o bandă de circulație pe mijloc. Încă lucrau la "coșurile" cu piatră din laterale, alea care ar urma să asigure lățimea normală a drumului. Sigur, e denivelat și deja s-au făcut făgașe în pământul și piatra de umplutură, dar e totuși practicabil. E foarte reconfortant să știi că nu mai trebuie să te îngrijorezi de ploaie. E foarte bine că au dat drumul circulației pe pod. Sigur, ar fi interesant de știut cum de s-a întâmplat minunea. Radu spunea că armata ar avea ceva tabere de antrenament ceva mai în sus pe munte, și deci ei ar fi la originea "telefonului roșu" care a pus în mișcare atâtea resurse.

Well, nu contează foarte mult acum. La întoarcere o să fac niște poze și editez articolul în consecință, deci stați p-aci nu va mișcați!

Iar dacă primesc poze de la restul, vă arăt ce friptură de mistreț am făcut duminică pentru la masa de prânz la Radu.

Episodul 51: Vine valu' și-mi ia malu'

S-au întâmplat câteva chestii care îmi tot fărâmă bucățica de Wa rămasă prin fundul sertarului.

Să încep cu începutul, adică sâmbătă dimineață. A început să plouă pe la zece, sau așa ceva. 

Nici o surpriză pân-aici, doar de-aia îi zice anotimp ploios, nu? Partea nasoală a fost că nu s-a mai oprit până a doua zi. Timp de vreo patru ore a plouat de-a rupt, cam așa:

În două ore s-a revărsat apa din câmpurile de orez din spate, a venit și torentul de pe deal și împreună au transformat Ocean Queen într-o mare de mizerie.

Piscina arată ca o băltoacă de-aia stătută, pietrișul de pe aleea din spatele casei mele s-a mutat vreo 3-4 metri mai la vale, minuni de-astea. Nu le-am mai făcut poze că e deprimant și așa.

Nu e mare problemă, într-o săptămână piscina o să fie curățată și na, poate o să mute cineva pietrișul ăla la locul lui. So far nu s-a învrednicit nimeni, așa că presupun că o să-l mut eu cu ligheanul, când o să am timp.

Luni dimineață am mers la servici fără probleme. La întoarcere însă, stai nițel că nu-i chiar așa. S-a surpat drumul chiar în fața podului, și nu se poate trece cu mașina mai departe.

Bun, și ce facem? Păi căutăm o rută ocolitoare. Cu masina nu se poate, dar nițeluș în aval e un podeț pe care se poate trece cu motoreta. 

De la locul respectiv până acasă nu mai e chiar mult (vreo doi kilometri jumate), dar nu e deloc comod să mergi pe motoretă. Am văzut ce rezultate poate avea o căzătură. Iar biata motoretă nu-i deloc fericită să care 90 de kile în plus (peste alea 60 ale lui Deni)

Așa, și cu mașina ce facem, unde o lăsăm? O lăsăm la o cunoștință ceva mai încolo. Mno bun, hai să încercăm. Thomas era de părere să stea la hotel în Pelabuhan Ratu până se rezolvă situația, dar eu nu am fost dispus să fac asemenea concesii. Eh, "ceva mai încolo" pentru cunoștința aia au însemnat încă vreo 2 km, da' dacă n-ai încotro, ce să faci?

Luni seara am ajuns ok acasă, marți dimineață am recuperat mașina fără problemă, dar la întoarcere our luck just run out.

Unul dintre dezavantajele motoretei este că n-are acoperiș. Așa că dacă te prinde ploaia, te cam udă. Și ce sanse sunt să te prinda ploaia în anotimpul ăăăă, ploios? Mari de tot. Ceea ce s-a și întâmplat. Prima parte a drumului am făcut-o pe o ploicică măruntă, fără mari probleme. Nu cred ca mai aveam mai mult de 500m de mers până acasă, când a început ploaia.

Am ajuns cu toate hainele ude fleașcă, de parcă aș fi căzut în apă. Rucsacul are totuși ceva proprietăți impermeabile, așa că amărâtul de laptop nu a pățit nimic. Același lucru și cu telefonul, deși practic a stat învelit într-o cârpă mustind de apă (a se citi buzunarul de la cămașă).

Abia pe la opt jumate s-a domolit nițel ploaia, dar pe la nouă a început din nou, mai tare. Omușorul de la pază s-a chinuit să devieze șuvoaiele ca să nu mai inunde piscina din nou, dar nu prea i-a ieșit. Așa că iar băltoacă mizerabilă în loc de piscină. Sigur, în timp se rezolvă. Dar oare câți nervi își face omul ăla care îngrijește piscina, daca tot la două zile, când zice și el mersi că încep să se vadă rezultatele muncii, trebuie s-o ia de la capăt?
În casă n-a intrat prea multă apă, doar nițel în baie (pe lângă bec), într-unul din dormitoarele din spate, în două locuri în living și desigur, pe terasă. Numai infltrația din baie a fost mai serioasă cu picurat din tavan, restul s-au limitat la pete de umezeală. Dar stau și mă gândesc ca mai sunt totuși cam 4 luni de sezon ploios. Câte lucruri pot să mai meargă prost? Multe, că Murphy nu doarme!

Probabil că până la urmă lucrurile or să se rezolve cu podul. Dar când? Drumul e întrerupt de  trei zile deja și nimeni nu pare să dea doi bani pe asta. Nu contează că ambulanța nu mai are cum ajunge dincolo de râu, nu contează că s-a întrerupt circulația mărfurilor în direcția aia. Până și în mult hulita noastră țară, există chestia aia pentru situații de urgență. Și când se rupe un pod, apare imediat armata și improvizează ceva până se decide ce fel se rezolvă permanent situația.

Am trecut azi dimineață pe la locul faptei. A apărut un mare morman de pietre, dar nu lucra nimeni. Sigur, înțeleg că nu se poate rezolva așa de ușor, dar nu pare să caute nimeni o soluție temporară. Iar dacă nu ai o soluție temporară, ar trebui să depui eforturi să implementezi soluția permanentă, nu? Well, așa e, doar că nu, vorba lui Manowar. Am auzit că reparația poate să dureze încă o lună, dar asta o fi valabil dacă o să se și apuce să facă ceva. Nu par să se grabească cu nimic. Nu par deranjați de situație, așa cum nu par deranjați nici de noroiul și gunoaiele aduse în șosea de torente, sau de alimentarea precară cu apă și energie sau de condițiile de igienă în care își prepară mâncarea. Iar dacă ei nu sunt deranjați de situație, nu cred că trebuie să mă aștept să reacționeze prea rapid ca să soluționeze ceva. Li se pare normal să nu facă nimeni nimic, pentru că probabil și ei ar face la fel...

Încă stau să mă gândesc cum le aduc pe fete la hotel, și cum cărăm bagajele și cumpărăturile. It will be a challenge. And a real bitch...

Episodul 50. Dubai

Well, I’m back.

O săptămână în Dubai nu e mare lucru, dacă privești obiectiv. Dacă ești first timer, e destul de puțin ca să apuci să vezi tot ce e de văzut și să te și odihnești nițel. Dacă ești harap hârșit ca mine, poate fi prea mult. Doar că n-a fost.

A fost o săptămână de vacanță pe care mi-am dorit-o mult, și de care cred că aveam nevoie. În ultima vreme, vacanțele mele au cam semănat a “ce mai avem de făcut azi?” Asta a fost diferit. Am stat la plajă în fiecare zi, m-am bucurat de mare și de soare…

Pe la începuturile traiului meu prin Dubai, aveam o idee cum că “all credit card is bad, bad, bad thing”. Touch it and you die. Painfully. Între timp m-am mai deșteptat. Am constatat primul avantaj: poți cumpăra chestii de pe net, care uneori sunt mult mai ieftine și mai ușor accesibile decât dintr-un magazin normal. Cum ar fi licențele pentru softuri. Sau bilete de avion. Sau rezervări la hotel. De-astea. Well, așa că în Dubai devenisem suficient de familiar cu conceptul de credit card și avantajele lui. E ok, atâta timp cât îți menții creierul în funcțiune. Îl pui pe pauză, desigur că se duce dracului șandramaua cât ai zice “cash”. Era mișto să ai un card de credit cu limită de 10k €, să te sune banca pentru confirmare la orice plată mai generoasă într-un magazin sau la orice plată (chiar și minusculă) pe internet. Ei, acum am mai aflat un detaliu. Sunt chestii pe care pur și simplu NU POȚI să le faci FĂRĂ un card de credit. Cum ar fi, închiriatul unei mașini. Sigur, poți plăti cash contravaloarea chiriei. Dar tot trebuie card pentru garanție. Fără asta, ne pare rău da’ mergeți cu autobuzul sau taxiul. Desigur că totul s-a dus foarte naibii când am plecat din Dubai, făcând trecerea de la Sheik la Bule (sau Bulă). Fără un contract pe termen nelimitat, nu poți căpăta credit card. Iar într-o țară unde măgăriile de tot felul sunt la ordinea zilei, credit cardul e cvasi-inutil.

Ceea ce a dus în cele din urmă la un schimb de sms-uri cu Vio la 2 noaptea în aeroport, că n-am binevoit sa țin minte și pin-ul de la cardul pe care-l căpătasem cu atâta strofocare de la Luminița. Și dacă Robert nu avea chei de la noi sau dacă nu reușea să se descurce, atunci să fi văzut fericirea maximă. Dar ca să revin, e grozav să ai un card de credit, chiar și unul cu o limită destul de modestă. Bine, știam de la Luminița că respectivul card e în RON, și urmează să se facă ceva conversie. Ce nu am știut, (și mi-a plăcut la maxim când am constatat-o prima oară) a fost când m-a întrebat tante de la casa de marcat din Hyper Panda dacă vreau să plătesc în RON sau în AED. Sigur, pentru cineva un pic mai obișnuit cu asta probabil e ceva banal. Eu m-am simțit nițeluș privilegiat. Hei, cineva a auzit de RON! Nu chiar toată lumea, dar măcar cineva!

Așa…

Uitasem cum e să fii tratat ca lumea și fără să trebuiască să fii jupuit cu orice preț. După ce m-am făcut de megabaftă la biroul celor de la Dollar din Terminalul 3, omul mi-a zis că pot să merg în Terminalul 1 (mi-a zis și cum să fac asta) și îmi trimite mașina acolo. Ceea ce am și făcut. Iar el a făcut ce a zis. A trimis masina acolo.

Lancer nou nouț, 80km la bord. Cool. Plasticele încă pe bancheta din spate, India style. Not so cool.

A fost grozav să conduc iarăși pe drumurile din Dubai. However, mi-am amintit de ce urăsc  cu pasiune mașina aia. Durează o veșnicie de când apeși pe accelerație până se întâmplă ceva util. Da, zgomotul crește repede, altceva nu. Ca să-l citez pe Clarksonius, “What am I ? I’m flower? Mmm, no, I think not. I’m a bottle? Mmm, not that either…Aaaahhh, I’m a gearbox, I'm supposed to change gears!”

Închidere numai la ușa șoferului, mereu uitam să încui mașina. Așa că trebuia să mă întorc de la 2 3 metri să încui drăcovenia. Nu că ar fi avut vreo importanță dacă uitam, da’ na, obiceiul…Nu-i bai, și-a facut treaba.

A meritat? Poate din punct de vedere financiar, nu. Probabil am fi ieșit mai ieftin cu taxiul și metroul. Dar am trecut de faza la care caut exclusiv cea mai ieftină variantă. La naiba, dacă eram 100% sigur că o să-mi dea un A4, aș fi plătit și 1000$ pentru chestia aia, deși pare complet imbecil să faci asta. Dar pentru “or similar”, nu mersi. Eu dau 1000$, nu “or similar”.

Open beach plină de ruși. Plină ochi. Extrem de aglomerat (deși aia nu e o surpriză, că acolo e mereu lume), și în afară de câțiva rătăciți, ziceai că ești în Crimeea. Ruși, ruși, alți ruși.

Din fericire, și ceva rusoaice notabile :megusta: Ce n-am reușit eu să înțeleg, e de ce mama naibii au ținut să vină cu mă-sa la plajă? WTF!? Ok, dacă era și ceva borac implicat, mergea teoria cu “mamaia cu nepotul, noi la distracție”. Dar nu erau așa mulți copii. Iar cei care erau, erau în mare majoritate numai cu părinții. Babele respective era acolo numai așa, ca să strice peisajul. Admiri și tu o pereche faină de țâțe sau de buci, pui hoalbele pe zoom maxim, și brusc îți apare în retină o morsă de-asta. Păi cum naiba să nu-ți explodeze creierul și să nu-ți dea sângele pe ochi? Dezastru curat. Alt tip de fază penibilă, pitzi cu mă-sa pe plajă, mă-sa cu aparatul și gagica pozează sieecsi. Pentru mă-ta!!?? JFC!!!!

Surpriza mare a fost vineri pe Marian Beach. De obicei, locul ăla era cam la fel de populat ca și 47. Adică nu prea. Ei, vineri a fost atâta lume că aveai senzația de Open Beach. Din fericire, aici erau mai mult vestici, prietenii sovietici au rămas dincolo.

Eniuei…

Orașul e așa cum îl știu. Food court de la Batutta e nițel schimbat. Curtea exterioară unde mâncam de obicei la prânz a dispărut. În locul ei, sunt două sau trei locații noi. Automatic (ăla cu shawormele alea uber bestiale) s-a modernizat și arată foarte diferit acum. Dar tot grozav e puiul ăla dezosat la grătar. S-au mai terminat de prin lucrări (în special pe partea dinspre Floating Bridge spre aeroport), dar la Cora acolo în Oud Metha tot e aiureală cu benzile alea și preselecția.

Altă surpriză extrem de plăcută: CatBoy s-a întors la Dubai 92, și programul de dimineață e iarăși CatBoy and Geordie Bird Breakfast. Când plecasem eu din Dubai, CatBoy plecase și el înapoi în UK. A fost grozav să-i aud iarăși glasul. Accentul ăla e grozav, când spune “my mom” și se aude “mi mum”. Plus bancurile. Nu-mi imaginam să mă răscolească atât de tare un program la radio.

Bine, nu e numai programul la radio. Toate lucrurile știute puse la un loc, au reușit să mă întoarcă pe dos la gradul maxim. Senzația aia de lucru cunoscut, de…bine. Am simțit orașul cum mă cuprinde și mă ține în brațe, o senzație de…acasă, pe care o simt numai când aterizez pe Otopeni. Da, indiferent cum, nu reușesc să mă desprind, și mereu SIMT când ajung în România. Acum mă gândesc că poate e de la mașină, naiba știe? Sigur, nu se compară E85 cu SZR, dar totuși reușesc să mă confund cu mașina, s-o simt legată de mine și eu de ea. Nu e vorba de sentimentele legate de revederea familiei. Alea sunt “pe alt raft”. Stau acum și mă întreb dacă nu cumva sentimentele mele față de Dubai sunt mai strâns legate de Syyara decât am crezut. Oare dacă nu aș fi luat decizia atunci să iau mașina, mi-ar mai fi părut atât de rău după Dubai, sau aș fi tratat plecarea cu aceeași nepăsare pe care o am în legătură cu Indonezia? Fără Syyara, ar fi rămas oare Dubai numai locul de unde să câștigi un ban grămadă si atât?

Nu cred totuși. Dacă era numai Syyara, nu ar fi trebuit să mă răscolească atât vizita asta. Lancer e masina perfectă să enervezi pe cineva care “simte” mașinile. Dacă vrei să faci pe cineva să urască masinile, atunci prima mașină în care trebuie să-l urci e un Lancer de închiriat, cu motorul de 1.3 și cutie automată. It’s an absolutely and completely pointless, awfull, horrible, annoying, irritating, flimsy, disastruous piece of crap. Built to show the world what NOT to do when you want to make a car.

Deci nu e doar masina și drumul. E ceva în locul ăla, care te ia și te întoarce pe dos de fiecare dată. Nici nu cred că trebuie mult. Două vizite la Spinney să-ți zâmbească frumos omuletii ăia pe care îi știi de atâta vreme (da Dănuț, Gopal - tipul cu mutră de japonez -  e tot acolo), una la Noon O’Kebab să-și amintească și după un an jumate fătucele alea că vrei un castron mare de sos de iaurt lângă Joojeh, și gata, ești prins din nou în mreje, și nu mai vrei să te dai dus de-acolo. Chestii mici, care se așează frumos una lângă alta și împreună reușesc să te copleșească și să te învăluie. It’s like magic…

Mmmm, no. It’s not LIKE magic. It IS magic. The magic of Dubai. And that’s the best kind there is!

Word!

Episodul 49. Armoniosu'

Mey, și o fost chef măreț la Edgar, aseară pe la șa’juma așa.

Deeeci > FĂRĂ DECI!

Acum două săptămâni, v-am zis că am fost cu Edgar pe post de barbeque consultant. Eh, aseară a fost the grand opening la grătar.

Nu am avut mare contribuție la chestia respectivă, cel puțin la partea de aprovizionare. La partea de execuție, ne scuzaț dar am fost responsabilul cu grătăreala. Poze n-am făcut că oricum era cam întuneric, da’ vă povestesc acușica ce și cum.

Deci prima victimă a fost un mușchi de porc, legat cu simț de răspundere cu sfoară alimentară și dat cu un baiț făcut de Edgar din diverse chestii. În principal mi s-a părut ulei de măsline și ceva usturoi și cimbru, dar probabil mai avea și altele. Ăsta a fost aproape gata când am ajuns eu la locul faptei, așa ca n-am ami avut de făcut la el decât să îl mai ung de câteva ori cu baiț de-ăla apoi l-am scos într-o tavă (de fapt două, dar Edgar n-a văzut că erau una într-alta, probabil nici măcar când le-a cumpărat) și apoi în cuptorul lăsat la minim, să stea cald până vin oaspeții. Ceva mai încolo mi-am dat seama că trebuia să-i fi spus lui Edgar să-l acopere cu folie de aluminiu ca să nu se usuce. Nu s-a uscat, sau cel puțin nu de tot, da' totuși...

Păi și dacă tot am rezolvat noi chestiunea cu pricina, m-am apucat de mușchiul de vită. Și ăsta a stat la marinat în ceva sos cu usturoi și mirodenii, și încă de luni. Mirosea îngrozitor de bine, chiar și crud. 
Asta e problema când ai de-a face cu al’de turban ăștia, musai trebuie haleală halal și bere fără alcool. Și grătăream eu de zor la mușchiul ăla, când se aude un răget din casă:

-          Niiinaaaaaaaa!

Era desigur Edgar, nervos foc că EU nu am bere rece la grătar. Sare din papuci săraca fată, îmi aduce o bere (pe care nu pot să spun că mi-o doream chiar cu îndârjire, da’ dacă e, primește-o Doamne și p-asta), eu mai reglez nițel focul, mai învârt nițel carnea să se facă dungi de-alea cruciș pe ea, toate bune și faine.

Cependant, Edgar se ocupa de cartofii pentru piure iar Nina aranja masa. Era un mic gol de sarcină, apare iar Edgar.

-          Nina, sit down and have e beer. You’ve worked hard enough!

Se asează fata pe scaun să-și traga sufletul, n-apucă să stea 20 de secunde că se aude iar urletul deja binecunoscut:

-          Niiiinaaaaaaaa!

Deci pe mine deja ma pufnea râsul, da’ asta îi e soarta. De data asta vroia să afle dacă pusese castroane pentru salata de castraveți.

Pusese.

Încă 20 de secunde mai târziu...

-          Niiiinaaaaaaa! Vino să guști salata de castraveți să vedem dacă îi mai trebuie piper sau sare! 

Nu mai trebuia.
Ei, și au început să vină. Primul a venit Amlan, șeful de la IndoPower. E unul dintre cei mai cu bun simț din toată gașca locală. A venit omul cu vreo 6 doze de Bintang Zero (pentru el) și vreo 12 de Bintang Pils (pentru noi). Frumos din partea lui, cu un plus pentru faptul că invitația fiind pentru ora 7, el a apărut la 7:02. Omul a crescut mult în ochii mei, sincer.

Al doilea a venit Thomas. Eeeeei, pișicheru’ a venit, da’ nici el cu mâna goală. Tot ca de obicei, Thomas a venit cu vreo 8 sau 10 doze de Heineken și cu… Lina.

Cum adică, “cine e Lina?”. Lina e o tipă care lucrează la Kuda Laut, resortul unde stă Thomas. Tipa a lucrat o perioada în Taiwan, așa că rupe și nițel chinezește. Și na, se pare că Thomas s-a ferit cât s-a ferit, pân' l-a nimerit. N-arată rău gagica, și nici cu engleza nu se descurcă prost.

Eh, au venit până la urmă și ăilalți doi de la PLN, Budi și Nasrul (ăla care se invită singur și unul din ăia care au trecut “întâmplător” pe la mine în seara aia), am pus ultimele bucăți de carne de vită pe grill, și hai la treabă.

A fost deci piure de cartofi, cartofi prăjiți (a comandat Nina la restaurant), sos de ciuperci, salată de castraveți și carnea. Și dă-i și luptă, și luptă și dă-i, și am început să facem mișto de Nasrul. Ca el nu mai mănâncă, e plin. Ca să știți despre ce e vorba, e un tip la vreo 30 de ani (poate mai puțin), înalt cât mine și slab ca un biscuite. Sigur că i-am zis că nu iese din iarnă, Edgar a zis că vine sezonul ploios și îl ia apa, de-astea. Ne-am hlizit de n-am mai putut, apoi Edgar face mișcarea decisivă: aduce cântarul. Iarăși râsete, ocazie cu care am constatat că Nasrul e de-a dreptul obez, 53 de kile întregi! Păi la asemenea statură, normal ca nu se poate ascunde dupa o singură mătură, ce naiba! Îi trebuie cel puțin două!

Mă uit eu așa nițel, și zic în sinea mea “meh, Edgar e dublu cât el…” Se urcă edgar pe cântar, sărpraiz: chiar e dublu cât el! 106 e cifra câștigătoare, apoi  disaster struck: momentul de tristă amintire…

M-am urcat pe cântar cu speranța că o să văd o cifră mai prietenoasă, da’ singurul lucru bun care se poate spune despre ea e că e totuși numai din doi digiți. Fârtaților, 94.3 kile. Ultra armonios!

Meh, în apărarea mea pot spune că eram totuși îmbrăcat, încălțat și cu echipamentul pe mine (a.k.a telefon, briceag, portofel, curea) și deja băgasem în mine două porții de friptură și vreo 6 beri, da’ totuși…

Așa încât, având în vedere vestea tristă de mai sus, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să mă retrag într-un colt întunecos și să mor în liniște și pace. Am tot răsucit problema pe toate fețele, încercând să-mi dau seama ce aș putea să modific la alimentație ca să mai dau jos nițel din kilele alea. Din nefericire, ar trebui să renunț la absolut tot. Și mai din nefericire e că nu prea am ce pune în loc. În mod normal, ar trebui să scad drastic cantitatea de carne roșie și grăsimi, și sa cresc vegetalele. Well, easy said than done, că respectiva carne poate fi luată din Jakarta o data la 3 săptămâni și ținută în congelator, da’ cu vegetalele nu merge la fel. O salată luată azi, peste 3 zile e deja veștedă. Așa că soarta este crudă și nedreaptă, iar eu o să-mi port armonioșenia cu grație nemăsurată.

Dacă știți vreun regim cu fripturi, cartofi, dulciuri și leneveală, ziceți tare!

Episodul 48. Welcome to the party!

Deci ieri a fost ceva petrecere dată de Indonesia Power. Aniversarea a nu știu câți ani de la înființare, plus prima barjă cu cărbune primită în centrală. OK, e frumos că tovarășii organizează ceva. A venit tot poporul, au fost 3 stații cu mâncare, două afară mai pentru populație, una înăuntru, mai pentru noi. Menu localnic, așa că am zis pas la 90% din ce era acolo. Am mâncat numai câteva bucățele de friptură de capră, am băut niște apă (îmbuteliată) și am mai stat de vorbă cu șeful de la IndoPower.
Well, surpriza emisiunii azi dimineață la ședință. Nimeni de la PLN, iar colegii noștri locals nu arătau prea faimos. După ce am terminat cu ședința și ne-am întors la birou, am mai aflat detalii.
70 de tipi de la PLN la spital, toxiinfecție alimentară. Doi dintre colegii noștrii cu vărsături și dureri de stomac, dar se țineau pe picioare.
Well, să vă fie de bine masa, că ieri mă uitam la ei cum își încărcau farfuriile de parcă n-ar mai fi mâncat de 10 zile. Da' hey, era gratis, nu? Vă doresc poftă bună, că strâmbați din nas și mă considerați snob când spuneam că nu îmi place mâncarea locală, ăla care o face pe bucătarul nu pare să se mai fi spălat pe mâini de ceva vreme și în general hrana ar trebui păstrată în frigider nu afară cu muștele pe ea, deci nu, mulțumesc, eu nu vreau mâncarea voastră.
Sunt curios să aflu dacă vor fi și urmări legale pentru compania de catering care a asigurat mâncarea.

Episodul 47. China Mom

Chinezii sunt bipolari. Nu am reusit să descopăr chestii "in between" la ei. Depinzând de dispoziția în care mă aflu, sunt ori foarte enervanți, ori foarte amuzanți. În general, nu reușesc să se exprime decât în două feluri: ori mormăie ceva neinteligibil printre buze strânse, ori vorbesc tare de parcă țipă unii la alții. Azi a fost ziua de țipat.

E fain tare când ești într-o ședință în care numai unul dintre chinezi rupe ceva engleză, iar ceilalți 8 au de discutat între ei. Încep să se agite, unul dintre ei deschide discuția cu un ton care sugerează că nu-i de glumă, shit is on the way. Îl întrerupe altul, cu 10 dB în plus, apoi altul, încă 10dB, în 5 minute era un vacarm acolo. Eu și Edgar ne uitam ca la un meci de tenis, că oricum nu înțelegeam nici un cuvințel. La un moment dat se liniștesc lucrurile și începe ăla să explice în engleză. Desigur, ăsta e ăla care mormăie. Ce să-nțelegi frățiuc, parcă avea prune în gură. Stăteam și eu și Edgar cu ochii mijiți și corpul nitel aplecat în față, încercând să pricepem ce zice, când își aduce aminte cucoana (e o tipă la vreo 50 și de ani, nu știu ce departament are pe mână) că ea nu și-a zis părerea în discuția/cearta anterioară. Măi și începe să țipe și să gesticuleze, cam un minut a durat tirada. Arăta exact ca maică-mea când nu-și mai vedea capul de treabă iar noi n-o ajutam. Începea să tune și să fulgere că "aici nu e hotel, nu faceți nimic, numai eu sa le fac toate, bla bla, etc etc", știți scenariul. Imaginea era atât de grăitoare, că am rezistat aproape 30 de secunde, apoi am început să râd pe înfundate. Edgar s-a uitat la mine cu reproș, mi-am înghițit râsul, și am răspuns înaintea celorlalți:

"C'mon mom, I’ll clean my room, peal the potatoes, do the dishes and throw away the garbage, just calm down, would you?"

Pur și simplu, nu m-am putut abține. Din nefericire, nu au înțeles...Sau n-au gustat umorul, că și asta se poate. Damn...

Episodul 46. Boooring

Well well, I’m back.

Ce-am mai făcut? Nu mare lucru.

Un tort de clătite. Adică am făcut niște frișcă, nu foarte dulce (la 400ml de smântână am pus două plicuri – ultimele - de zahăr vanilat) dar era prea târziu ca să mai mănânc din ea atunci, așa că am pus-o în frigider.

Asta cred că era joi. Vineri seară am făcut clătitele. Am vrut să mănânc, dar iarăși nu am simțit nevoia. Apoi, tocmai halisem ultimele două napolitane și am zis că e destul dulce pentru o seară. Mi-a venit ideea asta cu tortul, așa că am pus clătitele, am umplut cu Nutella, la fiecare două foi am pus și niște frișcă să mai taie din dulceață, iar când s-au terminat clătitele am pus deasupra restul de frișcă. 

Nu mi-am bătut deloc capul cu aspectul estetic. Vorba iepurașului : “vaaai ce tolt flumooosh! Ale și glazulă, ale și un călăleț de ciocolaaaată! Vaaaai, ce călăleț flumoooosh! Și ale și cal și sabie, și șa, și almuuuulă….vaaaaai ce flumos! Acum dați-mi o linguiiiță, că-l mănânc aici!” Iepurașul era peltic și a devenit isteric după ce și-au bătut joc de el lupul și ursul.

Tortul a ieșit ok de gustos. Paaarcă mergea un pic mai multă cremă, numai un pic. Clătitele sunt totuși moi, chiar dacă nu se taie prea grozav ultima foaie. Probabil cu o linguriță de tort, cu muchia mai ascuțită și mai plată, rezultatul e mai bun. I don’t really care. Erau bune și niște nuci prăjite și sfărâmate, puse așa, la vreo 3 foi o dată. Eh, maybe next time, if…

Am mers ieri cu Edgar la Jakarta, în calitate de barbeque consultant. Fun. Până la urmă a luat un grătar pe gaz, cu grillul din fontă, capac mare și termometru. Was a real bitch to fit in the car, tough. Desigur că Edgar nu a vrut să mă asculte și să scoată naibii al treilea rând de scaune din mașină. Desigur nu le folosește nici dracu’, dar hei, de ce să mă asculte pe mine? Lasă-le acolo, că nu încurcă! Well, except for the times when they do.

Echipa de retarzi de la ACE habar nu are ce vinde. Bine, probabil asta e valabil oriunde în lume, la orice tip de magazin. Greu găsești pe cineva care chiar își bate capul cu așa ceva. A trebuit să stau jumate de oră să le explic ce să demonteze și cum, ca să încapa monstrul în mașină. A fost greu de tot, pentru că a trebuit să iau prospectul grătarului și să citesc. Cuvinte și propozitii întregi…Imagine that for a challenge!

Se uitau la mine ca la altă minune când le-am arătat cum sa scoată știfturile de siguranță și apoi cele două bolțuri care țineau capacul, scăzând astfel dimensiunea pachetului cu aproape 30 de centimetri. Când am scos cele 4 șuruburi care ținau sasiul cu roțile (încă 15cm off) aveau niște fețe de ziceai că tocmai avuseseră o revelație profundă, gen “mi s-a arătat Profetul!”

E greu tare să fii atât de prost, dar ei se descurcă admirabil…

Dacă tot am ajuns la ACE și săptămâna trecută, m-am uitat pe la plitele astea cu gaz. Ăsta al meu are un singur ochi reglabil și folosibil, un gen de grătar complet inutil și încă un ochi, care merge numai pe modul “burn bitch, buuuurn!”.

Am zis că merit și eu o investiție de 30€ și mi-am cumpărat un aragaz nou. Cu trei ochiuri, două mari, reglabile, și unul mic, aproape fix. Adică e și el reglabil, dar domeniul e foarte restrâns.

Ia priviți ce frumos arată:

Sigur, inoxul ăsta e magnet de amprente și pete de tot felul, dar oricum se curăță mai bine decât tabla aia emailată. În plus, sper ca tot ansamblul să fie mai ușor de curățat. Oricum ar fi, e un progres mare față de vechiul aragaz.

Am uitat să-mi iau mazăre. Oricum Edgar se duce și săptămâna viitoare, așa că o să-l rog să-mi ia două cutii de mazăre să-mi fac cu pui.

Azi poate reușesc să fac o ciorbă cu concentrat de tom-yam și niște pește. Am și coriandru proaspăt, așa că ar trebui să iasă ok. O să-mi fac și orez, să am de mâncat cu supa/ciorba pe post de pâine.

Acum sa văd când reușesc să public postul ăsta, că nu a mers azi netul deloc. Nici pe terasă, nici în casă, nicăieri. La piscină e foarte aglomerat, sunt iarăși rușii în vizită. Sau poate spionează ca să vină să ocupe? Vorb-aia “Mișto țară, o luăm!”…

Episodul 45. himmel arsch und zwirn

N-am mai avut chef de scris pentru că am de citit. Am găsit pe net cărțile lui Robert B. Parker, alea pe care le-am comandat în US pe bani grei (8 $ cartea, cel puțin) și transportate acasă cu mare trudă.

Sunt fericit ca un pește în apă, e grozav să citești ceva mișto. Gratis :wink:

În rest, lucrurile sunt normale. Șantierul începe să se miște, se învârt motoare, a venit prima șarjă de cărbune (jumătate din stratul mort, ăla la care nu ajunge mașinăria de încărcat/descărcat), cică mâine încep cu spălarea chimică a cazanului. Dacă mențin ritmul ăsta și nu se fufu ceva echipament de bază, poate chiar sincronizăm anul ăsta. Cadou de Crăciun pentru ăștia.

Zice ăla de la PLN în gura mare: “aaa, vreau o friptură maaare și bere, nu mâncare indoneziană”, și arată cu mâna cât de mare sa fie friptura. Mare. A arătat ceva gen fleică de dimensiunea unei tigăi.

Mno bine moșule, dacă asta vrei, asta îți dăm!

Așa că am făcut o masă cu ocazia back-feeding. Adică Edgar a cumpărat ceva rib-eye steaks din Jakarta, eu am făcut-o nițel pe bucătarul (prilej cu care mi-am tras o pixdă pe degetul mare, de-o minune!) și cică i-am hrănit pe pomanagii.

Fripturile luate de Edgar au fost faine, chiar dacă nu la dimensiunea uriașă cerută de urangutanu’ șef (pe numele lui, Budi). ‘Well’ - zicem noi – ‘dacă nu-s chiar mari, or să fie în schimb mai multe’ așa că a luat și niște fileuri și niște tenderloin, și hai cu ele la fript.

Mă, n-au ieșit rele deloc, da’ deloc vreau să zic. Punem noi castronul pe masă, se apucă dobitocii de glojdit, care e prima mișcare pe care o execută maimuțele? Daa, desigur, au înecat totul in ketchup și sos de ardei iute.

M-am uitat la Edgar, s-a uitat la mine, cred că amândoi arătam la fel. Combinația aia de furie și dezamăgire pe care o simți când cineva își bate joc de munca ta. Am deplâns soarta fripturilor noastre, aromele de grătar, unt topit, putin usturoi, rozmarin proaspăt, piper verde, toate ucise atât de gratuit, inutil și banal…La ce bun să te chinui cu ceva deosebit când ai de-a face cu animale?

M-a cuprins o dorință bruscă și greu de stăvilit să le zdrobesc țestele, vroiam să-i eviscerez cu un cuțit prost ascuțit și să-I sugrum cu propriile mațe, în timp ce îi calcam repetat pe cap cu bocancul.

Offf, troglodiți nenorociți, retardați și înfumurați. Habar n-au ce e aia mâncare. Au pretenția la ea, o cer, așa pe față, apoi își bat joc de ea înecând aromele în mizeriile alea... Pur și simplu, ne-a căzut fața, nu ne venea să credem. Maimuțele vorbeau între ele pe limba lor, mai tăiau o bucata de friptură, mai turnau niște sos peste ea…În timpul ăsta, sosul de piper verde se răcea…

Masa a decurs ca și data trecută. Au băgat în ei cu viteza fulgerului (probabil speriați ca o să-i omorâm totuși), au băut două beri și gata.

Păi mosh, ai zis că vrei o ditamai friptura, nu mai iei o bucată? Nuuu, că sunt plin! Păi știu ca ești plin (de kkt, fi-r-ai al dracului de bou încălțat!) da’ totuși, nu mai mănânci? Nu. Well, cale bună drum bătut!

După ce au plecat maimuțele, am mai rămas la vorbe, povești și beri cu Edgar și cu Thomas.

- Himmel arsch und zwirn, they've ruined our steaks, stupid ourangutans...

Asta a fost concluzia pe fond a serii, pe cuvânt...Dar credeați că s-a terminat? Hell no!

Cum ziceam, ieri au venit barjele cu cărbune. Lume multă pe doc să vadă evenimentul, hai să facem poze (făcea-i-ai mă-tii!) și hop și Budi.

-          Aaaa, a venit carbunele, trebuie să facem o petrecere.

Să faceM? Adică noi și cu mai cine mă amoebă? Că nu-mi aduc aminte să fi adus cu tine măcar un pai de mătură...

-          Facem, zice Edgar

-          Aaa, da’ nu numai vită de data asta! zice dobitocul

-          Dar ce altceva? Întreb eu nevinovat așa

-          Păi și porc!

Mmmmkey, o să luăm și porc.

Așa că vrând nevrând, iar avem de organizat. Edgar a zis ca se duce în weekend la Jakarta să ia grill (pe carbune sau la butelie, nu știu ce o sa decidă) și carnea.

Mă gândeam la stilul ăsta al lor de a se autoinvita. Nu au nici un fel de scrupul, probabil li se pare normal. „Ce faci deseară? Hai ca vin la tine să mănânc, dar vezi să faci pizza și friptură, da’ fără grăsime că nu-mi place!”

Eu unul nu știu cum să reacționez, sincer. Pe moment mă blochez, apoi următorul impuls este să-i sparg fața. Încă mă mai minunez cum de nu am cedat nervos încă.

Alaltă-seară eram pe terasă, citind ceva review pentru tablete (bateria de la laptoapă cică e gata, și iar m-a apucat dorul de un laptop nou) pe care îl începusem la servici și vroiam să vad ce si cum.

Răcoare, nu foarte mulți țânțari, când aud mișcare în spate.

Mă uit, trei dintre ăia de la PLN. Băgătorii de seamă. Nu ar fi mare lucru, dar...Ocean Queen e o locație foarte izolată. În plus, nu e nimic în jur care să te facă să vii acolo la ora nouă seara. La restaurant nu mai e nimeni de mult, totul e pustiu, și atunci ce dracu’ caută aici?

-          Salut, ce faci?

-          Well, citesc.

-          Ce citești?

-          Review pentru tablete de 10”.

-          Aaa. Cât costă?

-          Nu asta mă interesează acum, pe moment citesc detaliile tehnice.

-          Dar sunt scumpe, nu?

-          Nu știu, probabil. Cum spuneam, acum nu mă interesează prețul.

-          A, da, dar ai bani. Și cu cine mai ești?

-          Cum adică?

-          Ești singur?

-          Desigur. Nu am cu cine să fiu.

-          Da’ ești chiar singur?

-          Da, chiar așa, singur. Dar voi cu ce ocazie pe aici? Parcă locuiați în partea cealaltă de PLR...

S-a facut că nu aude întrebarea și a întins gâtul să se uite în casă. Dobitocul chiar verifica dacă sunt într-adevăr singur. Am avut impresia că au bătut tot drumul ăla numai pentru asta, sau poate sperau să vadă cum arată gagica mea locală. Whoaa, hai să vedem dacă albul e singur sau nu, și poate o vedem pe aia care a pus mâna (hehe, mâna, da…) pe el!

Gestul ăsta cu uitatul în casă mi s-a părut…penibil de tot. Deja nu mai e vorba de bariere culturale sau mai știu eu ce scuză jalnică. Nu, e nesimțire în cea mai pura formă. Prostie, lipsă de educație și imbecilism. Trebuie să îi vezi în elementul lor natural ca să-ți dai seama că nu e vorba doar de lipsa oportunităților și de-astea. Atâta pot. Creierul lor nu e capabil să folosească noțiuni complexe sau să evalueze o situație ceva mai ieșită din comun. Ah, și sunt modești rău. Au ei ceva complex de-ăsta cum că toata lumea cade în fund după gagicile lor. Ieri eram pe cheu cu toata mulțimea aia de gură-cască, și se bagă în seamă unul de la firma care asigura transportul maritim al cărbunelui. Evident, unul pe care nu-l mai văzusem ever.

Etapa 1: să facem poză împreună.

De ce oare? Ce sens are să faci poze cu cineva pe care nu-l cunoști? Care e scopul? Eu nu vreau să fac poze cu voi. Nu, nu vreau să îmi amintesc de niciunul din voi, nu am nici un motiv să vreau asta.

Etapa 2: de unde ești, ce faci, ai copii, câți, da de ce numai atâția, da ești cu familia?

WTF dude!? Ok, înțeleg că vrei sa faci conversație, da’ alege și tu pe unul căruia îi pasă măcar puțin. Bine, uite de acolo sunt, și mă dau și eu cu barca p-aici încercând sa vă dau o mână de ajutor. Încerc să-ți înțeleg îngrijorarea față de soarta liniei mele genetice, da’ sunt al dracului de sigur că nu e deloc treaba ta nici câți copii am nici de ce nu am între 5 și 8, ca “toată lumea”!

Etapa 3 : În cele din urmă, a ajuns unde a vrut: Ei, așa-i că sunt multe fete frumoase pe aici? De ce nu-ți faci o prietenă?

Daaa? Unde, unde? Că nu prea le-am văzut, for a start. O grămadă de femele, desigur. Care mai de care mai strâmbă. Așa că dau din cap politicos și mă duc să examinez cu atenție cauciucurile masinii, numai să mă lase dracului în pace. Ce naiba au ăștia toți frate? Toți se visează pești de una două te întreabă de prietena locală? Probabil că lăsați să vorbească, fraza următoare e “aa, păi stai că știu eu pe cineva, super gagică numai bună de măritat!”

Toți au timp și dispoziție de trăncanit, dar când îi întrebi ceva legat de jobul pentru care iau salariu, se face liniște sau începe “Simfonia a 4-a în ăăăă bemol major”.

Am vorbit săptămâna trecută cu Nick Andrew. Despre casă, cum merge treaba în șantier, politețurile de rigoare. I-am spus ce aș modifica eu la casă și i-am sugerat să facă modernizări și la celelalte bungalowuri. Multă lume se oprește în fața casei mele și se uită admirativ, apoi se scuză jenați când constata ca e locuit. Europenii, desigur. Nu localnicii. Ziceam episodul trecut că ăla se uita bine mersi la mine în casă ca la cinema…Dar multă lume vrea ceva nou. Ceva mai bine facut. I-am sugerat să mai modernizeze unul și să vadă reacția. Dacă este cerut mai mult decât restul, continuă. Daca nu, nu-și mai bate capul cu modernizarea celorlalte.

Ieri imi trimite Nick mesaj că s-a gândit la ideea mea și crede că este foarte bună, și în consecință vine fiică-sa cu un constructor și mă roagă sa îi las să se uite la mine ca să poata face ăla oferta pentru două vile. Am ajuns consultant…wait, what?

Episodul 44. Badea draperie nouă, șamdiridiridirdida!

Meh, deci să vă spun!
Începem cu începutul, adică dulcea revedere între Je și MO. Ziceam la începutul saptămânii trecute că mi-i tare dor de ei și credeam c-au emigrat în Congo. Nu i-a lăsat inima măăăă, inclusiv Nea Gică e la post pe tavan, singing the song of his people.
Deci am șopârle în formatie completă, inclusiv mini-MO s-a facut ceva mai mare. Sau o fi văr-su, dreaq știe?
Bun. Aseară am avut alt vizitator. Mă rog, vizitatoare. O viespiuță simpatică, de vreo 4 cm lungime. Fioroasă rău, da' tot retardată ca și restul insectelor. A dat vreo 5 minute cu țeasta de bec, a mai luat o pauză, a mai dat iar de bec. Asta tot așa a ținut-o până când a zis ea că-i o idee bună să facă aceeași schemă la becul de la veioză. Adică la 30 de cm de căpățâna mea? No shit dude, are you serious?
Rambo mode activated...
Target aquired, fire one, fire two, target destroyed!
Ei, dar să va zic de draperii. Mmmmm jaluzele de fapt, da' nu mai mergea rima în titlu.
Deci acu' nește zile, mai multe ele așa, înainte de vacanță, eram bine mersi în dormitor și citeam, când mi s-a părut că e ceva deosebit în geam. Well, era. Era un cetățean care se zgâia bien-merci pe geamul meu, foarte interesat de interior. Dude, WTF!?
Așa ca am luat decizia să fac o mică investiție și să îmi pun naibii niște jaluzele de-alea de plastic, să nu se mai zgâie țugulanii pe geamul meu ca la expoziție. E un atelier de făcut de-astea chiar peste deal de mine, așa că am oprit într-o seară, Deni a parlamentat nițel cu ăia, io am pus dejjjtu pe modelul care mă interesa (adică plastic chior, alb) ok, vine să ia măsurile.
Mergem noi acasă și cât l-am așteptat pe șmecher, am luat ruleta si am dat și eu niște măsurici, așa, de control, să fie. Într-un târziu apare și amețitul ăla, cu un centimetru de croitorie în brațe și o foaie soioasă. Mmmmmkey, nu-i treaba mea, da' cu așa scule, așa meserie...
S-a apucat ăla de măsurat, o dată, de două ori, și la urmă anunță triumfător: 5.5 metri pătrați! I-auzi bre!
Io de colo: 5.5 ce mă?
El: 5.5 metri pătrați.
Io: ei, dacă zici tu, așa o fi, da' ia sa mai măsurăm o dată.
Așa ca am luat ruleta, i-am făcut măsurătorile, calculelilelilor rapid pe telefon, iaaaaaa te uităăăăăă, numai 2.3mp! Tiii, ce s-au strâmtat ferestrele alea două!
M-am minunat nițel in fața tupeului incredibil sau a prostiei (la fel de incredibile) cu care mă întâmpina nenea ăla și am bătut palma pentru 300k IDR. Da' nu pot mâine, o să vin luni. Vino luni, nu stau în apă. Am stat un an jumate cu ferestrele belite, oi mai sta încă 4 zile. Da, asta era joi cred...
Așaaaa
Și vine aseară. Sincer, io uitasem complet, cu treaba în șantier și restul. Dar ajungem acasă (trecând pe lângă atelier) și îmi zice Deni că i-a dat ăla mesaj și vine acum. Cine vine mă? Ăla, pentru geamuri șefu'! Aaaa, ok, mi-a picat carămida. Vine ăla călare pe motefleașcă, cu o sacoșă și două bare. Mă uit eu mai atent, mă, nu semăna cu ce știam eu.
Alea trebuiau să vină strânse pachet, le vezi, se desfășoară, pace bună. Asta era doar șina de sus, fără jaluzice. Ce satană e asta mă?
Desface pulică ăla sacoșa, și scoate de acolo...rulourile de la jaluzele. Verticale.
WTF e asta mosh? Nu asta am cerut.
Ăaa, da' numai de-astea avem!
Facepalm. Io. Ofoooof, măi măi, ce țară frumoasă. Plină de handicapați mintal și retardați, îngrijiți cum se cuvine de ăia afectați de Down. Am vrut să urlu nițel, să-i dau cu alea în cap și să-l arunc afară, da' mi-am dat seama ca imbecilul habar n-avea oricum pe ce lume este. Așa ca am început sa râd, și l-am lăsat să facă ce dracu' să-l ia vrea. Deni s-a făcut șef de lucrare, s-au agitat ei acolo cu asamblatul cotcodăcind pe limba lor, într-un târziu vine momentul de maxim interes: hai să le pună la locul lor.
Well, sărpraizzzzz!
Scoate ăla din sac ZĂ TOOL, a.k.a. un ciocan ruginit, cu coada ruptă de mai avea numai vreo 10cm, și o șurubelniță. Desigur că și asta avusese și zile mai bune, acum mult timp, pe vremea când abia ieșise din mâna lui Xing Bao, undeva în largul coastelor Chinei pe o furtună serioasă așa. Da, alea erau toate sculele. Scoate ăla un cuișor, potrivește suportul jaluzelei, dă semn, ia holzșurubul și începe să dea din șurubelniță. Well, yet another surprise:
Ușa e din aluminiu. Nu prea poți da gaură cu HOLTZșurubul în aluminiu. De-aia îi zice HOLTZșurub. LEMN mă retardel, e pentru lemn! S-a oprit, confuz ca o maimuță în fața unui puzzle. Sau ca să fim drepți, ca un indonezian în fața unui puzzle, că mi-a luat 10 minute pe aeroport sa le explic retarzilor de la vamă ce e ăla din bagajul meu. Puzzle. Minunile tehnologice ale secolului 22, puzzle și șuruburile autoforante.
Am respirat adânc în timp ce mă uitam la eforturile disperate ale sărmanului nefericit. Dacă ar fi venit altcineva să facă măsurătorile, l-aș fi compătimit. Bă, a venit da' nu i-a dat prin cap să se uite cum montează și în ce. Da' nu, tot EL a fost. Așa că pardon, da' ce scuză ai? Well, în afara retardului avansat, adică. Ai venit cu mâna-n cur și acum te scobești în nas. Well, spor la lucru!
În cele din urmă, a luat taurul de coarne și ciocanul de ciotul de coadă, și a purces să dea gaură în aluminiu cu un cui. M-au apucat dracii și am vrut să-l arunc dracului afară cu toate kkturile lui cu tot, că mă gândeam că ar fi fun de tot să spargă geamul, dracu știe la ora aia unde aș fi putut găsi un geam. În cele din urmă însă, cred că și aluminiul ăla și-a făcut milă de prostia lui și a cedat. A dat gaurile, acum hai să înfileteze șuruburile care țin suporții. Nu, nu merge. Noroc că am eu șurubelnițe, în baza lui probabil și acum tot ar fi înfiletat la sărmanul șurub.
Well, în cele din urmă rezultatul nu este tocmai rău. Am căpătat bucățica de intimitate pe care mi-o doream, și să fiu sincer, asta mă interesează:

Episodul 43: Despre același nimic ca și data trecută

Well well, și cică m-am întors în Indonezia.

Călătoria n-a fost rea, dar nu știu cum am izbutit să dorm doar vreo 2 sau 3 ore, pe zborul lung. Nici de mâncat n-am avut chef, așa că am ajuns la Jakarta cu ceva foame-n glandă. Din fericire, de data asta nu m-am mai alergat prin parcări cu Deni, l-am sunat pe când așteptam încă bagajul să apară pe bandă și ne-am găsit imediat la ieșirea din aeroport. Omu’ nu e chiar întreg la cap, că a plecat din PLR sâmbătă seara, de frica să nu cumva să întârzie. Da, cu aproape 24 de ore înainte, că doar e Eid Al Fitri și jumate de indonezie e pe drumuri. Până la urmă n-a făcut decât vreo 7-8 ore, așa că a cam dormit în benzinărie.

După escala de rigoare la Kem Chick pentru aprovizionare, am luat direcția PLR și dă-i bice(pși). Am plecat pe la cinci și ceva de la KC, la nouă și puțin îi băteam în ușă lui Edgar să-i dau cumpărăturile. Slick!

Acasă totul era neschimbat…Ceea ce e nițel aiurea, ținând cont că era vorba să-mi repare mobila (două scaune descleiate, patul nițel cam dezaxat), să spele filtrele de la toate unitățile de AC și să văruiască în baie după mizeria pe care au lăsat-o în decembrie când au montat AC ăla nou în living. Deci da, n-au făcut nimic.  Ba nu, scaunul ăla descleiat e acuma făcut aproape complet praf, că probabil a vrut să-l mute de la locul lui să spele p-acolo și s-a dezmembrat aproape complet. Având în vedere și lipsa completă a e-mailurilor de la servici pe toată perioada, aș putea zice că într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. Nicăieri. Or is it?

N-am apucat să văd prea multe pe drum, noaptea. Da’ am văzut dimineață, în drum spre servici, și mi-am amintit de ce nu-mi place prea mult țara asta. Anul trecut pe vremea asta, scrisesem despre o nație de șomeri cu atitudine de șeici. Well, mi-am schimbat un pic părerea. Sunt pur și simplu nesimțiți.

La lumina zilei, maldăre întregi de gunoaie încă zac pe străzi și lângă plaje. Și luați seama, sărbătorile au fost acum o săptămână! Cei care locuiesc pe lângă plaja publică măturau cei 3 metri din fața casei. Restul 15 până la plajă sau plaja în sine? Well, nu-s ale noastre, nu ne interesează. Așa cum nu i-a interesat nici pe ăia care au aruncat peste tot și oriunde sticlele, paharele, pungile, cojile de fructe, și tot restul gunoiului. Ei între ei își fac mizerie în fața casei…O mizerie de nedescris, da' care nu-i deranjează. Babuini.
Edgar mi-a zis că a cam abuzat de bere, pentru că nu a avut nimic altceva de făcut. A ras aproape două boxuri de bere în 4 zile, pentru că nu a putut nici să iasă din hotel. A vrut să se ducă la golf, mașina blocată în parcare, drumurile blocate. Artificii 24 din 24, urlete, tot tacâmul. În fiecare dimineață găsea gunoi pe terasă, aruncat de cei de pe plajă sau de ceilalți locatari ai hotelului. Sărbătoare maximă, ce mai!

Se pare că am fost inspirat că am urmat îndemnul marelui gânditor Clarksonius : “See where everybody is going, and go somewhere else!”.

Acum despre casa mea. Well, nu e nimic în plus, asta e sigur. Dar mi se pare că e în minus. Nu am văzut nici o șopârlă. Nici în casă, nici pe terasă. Or fi dat cu ceva insecticide și au murit? Nu știu. Ca un later update, le-am revăzut azi dimineață pe rogojinile de pe terasă. În casă încă nu...

Furnicile în schimb sunt tot acolo. Din păcate, acum au început raidurile și alea mari. Pe moment s-au limitat numai la raft și lângă ușă, dar tot și-au extins teritoriul într-o zonă în care nu-mi convine. Le mai las, poate se răzgândesc, deși șansele sunt infime. E ca și cum ai spera că samuraii se vor preda…Nici măcar nu știu ce-i aia.

Călătoriile au marele avantaj că îți potolesc un pic dorința aia ascunsă de schimbare. Pentru o persoană cu tabieturi, cum sunt eu, e important. Din când în când (poate prea des), am nevoie de ceva nou. Un “ceva” greu de indicat, orice chestiuță care să-mi trezească interesul. Probabil am putere de concentrare scăzută, de am asemenea nevoi. Un motiv în plus să apreciez vacanța. M-am bucurat de vacanța asta, deși nu am fost plecat de acasă decât scurt timp. Am fost însă plecat din Indonezia, ceea ce a fost un lucru bun. 3 săptămâni nu e cine știe ce, nu a fost nici un eveniment major în România, n-am apucat să mă enervez prea tare pe tema obiceiurilor locale. Dar desigur, având în vedere situația din PLR, a fost foarte frumos să vezi că șoferii chiar stau la semafor, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, că deși aglomerat, traficul are ceva sens, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, 5.2 Mbps viteză de download pe torrentul cu Immediate Music,  mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, 11°C dimineață la Poiana Brașov, mici, telemea de oaie cu niște roșii grozav de gustoase, și altele. România poate fi foarte frumoasă, mai ales dacă vii din PLR.

Din păcate, a fost cam obositor. Sigur, am dormit mai mult decât media, și cu siguranță mai mult decât m-am așteptat să dorm, dar întrebărea “ok, azi ce mai facem?” cu răspunsuri constante de genul “avem de mers acolo, acolo și acolo, să vorbim pentru aia și ailaltă, să ne interesăm de x și y și vedem ce mai apare dup-aia” nu ajută prea mult la capitolul relaxare.

Așa încât, creierașul meu, endlessly tired, outdated and slow, începuse deja să tânjească după o nouă schimbare. Alea două zile la Poiana Brașov nu l-au ajutat destul, numa’ l-au întărâtat. Am privit călătoria de întoarcere ca pe un lucru necesar, dar care poate fi plăcut și util.

Doar că rezultatul a fost oarecum dezamăgitor, pentru că de data asta n-a fost așa cum speram. Am avut senzația că nici nu plecasem. Ca un somn greu, din care te trezești speriat. Îți dai seama că ai dormit, ești buimac și speri în sinea ta că ai dormit doar vreo jumate de ceas. E imposibil să te trezești ATÂT de praf după 6 ore de somn, nu? Nu. Realitatea revine în forță, cu bocancul în gura ta încleiată și amorțită, și-ți arată că peste jumate de oră o să sune alarma. Cel mai cretin moment să te trezești, ever. O oră mai devreme poate e ok, adormi la loc nițel și te trezești. Un sfert de oră, hai, merge, nu mă mai culc la loc, fac dușul mai lung, etc. Jumate de oră? FML! Prea scurt ca să adormi la loc, prea lung ca să ignori timpul lipsă la somn.

Aeroportul din Doha e neschimbat. Mai am nițel și o să-i învăț și pe ăia de la vamă, și pe tipele de la Duty free. Nimic nou. Am avut senzația ca m-am învârtit în cerc, sau că am adormit pe o băncuță de-aia timp de 3 săptămâni. Aeroportul din Jakarta la fel. Traficul în Jakarta neschimbat, iar momentul călătoriei a fost foarte bine ales, dacă privesc din punct de vedere practic. Cumpărăturile la Kem Chick doar ca să am de mâncare, n-am avut chef de nimic special. Pur și simplu nu vroiam nimic. Mi-am luat strictul necesar, am luat ce m-a rugat Edgar să-i iau, gata. Well, examinând mai cu atenție frigiderul, am constatat ca am uitat sa iau păstăi să pun în ciorbă, da’ în rest nimic. Plat. Zilch. Nu am reușit să simt nici o bucurie. Îmi place să revin în locuri în care am mai fost, să revăd locuri familiare, e un fel de bucurie ascunsă, ca atunci când revezi un cunoscut după multă vreme, chiar dacă nu ai avut cine știe ce relație apropiată cu persoana respectivă. BTW, bine te-am revăzut, Dorin!

Am mers luni în șantier, deși îmi spusese Edgar că nu au lucrat deloc. Am sperat să nu se fi uitat prea atent la părțile care nu-s ale lui. Mmmm, nu. Deci nu am reușit să văd nici o schimbare. Și ce a fost și mai deranjant, nici măcar nu au folosit răgazul ăsta de timp ca să facă curat. Ca să revin la același mare înțelept al zilelor noastre, Clarksonius, “How hard can it be?”
Țineti minte că moșu’ ăla de la PLN a făcut gargara de pe lume că nu plec în vacanță că vezi dom’le, back-feeding, etc, trololol? Well, să vă zic? Ați ghicit deja, da’ io oricum vă zic. Nu numai că n-au făcut nici urmă de back-feeding, da’ nici măcar alea două cabluri pe care le mai aveau de legat nu le-au pus. Nimeni n-a mișcat un deget pe toată perioada. Da’ nimeni, și nici măcar un deget.

Peste tot mizerie, panouri lăsate desfăcute deși nu lurecreză nimeni, praf de trei degete pe toate echipamentele, debandadă. Era plin de motorete în parcare, dar nu se vedeau muncitorii în șantier. Unde dracu’ sunt toți? Am văzut câțiva, în cel mai Dorelistic stil cu putință. Unul era în groapă și dădea din lopată cam fără spor și evident fără orice urmă de chef, iar alți 8 erau în jurul gropii și priveau, stăteau la taclale și fumau. Curat murdar monșer! Ăla a fost cel mai mare grup pe care l-am putut zări. În rest, câte doi trei, ici și colo, vorbind și fumând întinși la umbră. Da’ nu era numai Contractorul. Neeeaaah, în parcarea de la PLN erau aproximativ două mașini. LOL. Două! Într-o zi normală, abia găsești loc în curte, nu mai discutăm de cele 12 locuri de parcare. “Aproximativ două” e de obicei o figură de stil. Nu acum. Adică una dintre mașini era acolo, da’ era a șefului (ăla de s-a coit o mie de ani să-mi dea drumul în vacanță, ca hâr ca mâr). Mașina era acolo, da’ șeful nu! Și nici nu este așteptat mai devreme de săptămâna viitoare. Că doar, nu-i așa, veniți voi că eu plec. Colegii noștrii? Sigur, trebuiau să vină la birou de joi. Gluma anului! Miercuri seara a dat boala in toți! Da’ TOȚI măăăă! Așa că Edgar a fost singur la birou joi și vineri, numai cu Tya. Luni am fost numai noi trei (Thomas a fost și el în vacanță, la Shanghai. Dacă știam, îl rugam să-mi aduca ceai verde. Damn!) și secretarele. Azi au apărut primii trei, pe la zece. După pauza de masă a mai apărut unul. Ăilalții 3 sunt încă dați dispăruți.

Hai la muncă să muncim, dă doamne să nu găsim!

Așa că s-a dus dracului tot Zenul meu, mă simt deja obosit de parcă nici n-aș fi fost în vacanță. Iar asta e nașpa, că măcar două săptămâni trebuia să mă “hrănesc” din vacanța asta, așa cum a fost.

E obositoare rău țara asta. Chinezii la fel, ba parcă și mai și. Nu reușesc încă să-i înțeleg pe asiatici. Veșnica problemă cu “pierdutul feței”. Loosing the face, e cel mai nașpa lucru ce I se poate întâmpla unui asiatic. De-aia nu recunosc nici picați cu ceară că au greșit, de-aia se uită ca imbecilii și zic yes când de fapt ei nu au înțeles nimic, de-aia îmi vine să-i împușc sau să le trântesc în cap câteva cluster bombs. Și nu pentru că aș fi rasist. Bine, sunt, da’ nu de-asta. Ci pentru că e clar că nu așa se fac lucrurile. Practic tot proiectul ăsta e o adunătură de șmecheri. Chinezii promit ceva și apoi nu fac decât jumătate. Arată în desene și specificații un anume tip de echipamente, în echipare de vârf, apoi aduc versiunea basic ale acelorași echipamente.

Noi: “Păi trebuia să aibă și aia și aia și ailaltă, materialul trebuia sa fie x și y” zicem noi.

Ei: “Aaa, the drawing is wrong”

Noi: “Da, dar e aprobat. Nu puteți schimba specificațiile echipamentelor după aprobare”

Ei: “It’s ok, the drawing is wrong”.

Un continuu dialog al surzilor. Și e greu să le tragi o palma peste ochi și să le zici clar “Ascultă bă maimuță nenorocită, tu crezi că io-s venit cu paiu’ pe țeava de apă caldă? Ia-ți mizeriile de aici și adu echipamentul descris inițial și plătit de client, că-ți fut doi bocanci în cap de bei supă cu paiu’ trei luni! Fută-te-n dumnecați de borfaș ordinar!”

Edgar n-ar putea să facă asta că nu cred că există în germană echivalentul lui “dumnecați”, și io nu-s așa de bun la kung-fu ca ei. Dreaq, nici gun nu am, că Glock 17 bate orice mișcare de brațe und craci.

Last minute news: mâine, încă o ședință cu back-feeding. E de râsu’ curcilor câte ședințe se pot ține pe chestia asta. Ceea ce mă aduce la cealaltă bandă de șmecheri: PLN, în toate formele. Ăia de la Enjiniring (consultantu’ sulii) au pus ștampila de “Approved” pe toate desenele fără măcar sa le deschidă, de-am ajuns cu șina de la instalații de ridicat montată între două țevi, alte țevi așezate la 30 cm în fața panourilor electrice și alte asemenea gogomănii, toate instalate conform desenelor aprobate. Aprobate de babuini, da’ babuini cu drept de ștampilă, nu ca noi. Și-au luat banul și s-au cărat. Las’ că se descurcă Consultantul. Care consultant bă maimuțe tâmpite? VOI sunteți consultantul! Noi suntem numai ouăle din talpă, pe care ați călca voi dacă nu v-ar durea așa tare. Fuckin' retards!

După ăștia, vin ăia de la transmisii.

- Că vrem aia.

- Ok, uite aia.

- Așa, da’ ailaltă unde e?

- Ah, uite-o și pe ailaltă.

- Îhî, da’ alea două?

- Da’ trebuie si alea?

- Da, trebuie și alea.

- Păi n-avem!

- Păi să vă fugăresc, faceți!

- Păi nu se poate.

- Păi atunci nici aia nu se poate, ura și la gară!

- Păi sa discutăm. Mai facem o ședință!

Așa că, mai facem o ședință despre nimic, mai adăugăm două săptămâni de intârziere în fiecare saptămână. Bă fraților, vorba lui Roth: “Dacă ne plătesc, nu mă deranjează!”. Decât în Saudi…

Eh, nevermind.

Am două puzzle noi, cândva o să mă apuc de unul din ele, în funcție de cât chef o să am. Aș încerca să mai fac ceva modelism, dar nu am scule de nici un fel, nici materiale și nu îmi place să mă arunc aiurea așa. Aș putea să încerc să comand un kit ceva de pe net, dar am așa o senzație că n-ar ajunge niciodată la mine. M-am uitat nițel, și cam vor 250$ pe asa ceva, ceea ce e cam mult. Plus că multe siteuri sunt americane și nu prea livrează outside US. Well, fuck them too.

Și-am încălecat pe-o ea ăăăă șa, și v-am zis povestea-așa!

Tam tataram tam, pam pam!

Episodul 42. Mai nimic.

Ceasul meu intern e nițel fucked-up. Mi se face somn devreme, apoi îmi fuge somnul, iar dimineață mă trezesc odată cu soarele. Sau cu moscheea, depinde de cât de aiurea dorm.

Well, mă așteptam ca Ramadanul sa înceapă în forță, cu zgomot masiv de la cele 3 moschei din zonă, dar până acum am fost scutit. Din nu știu ce motive, nu mai schelălăie nimeni cu noaptea-n cap. Din când în când se aud mai din depărtare sunetele, dar în nici un caz deranjant. Poate că în perioada asta iau și ei lucrurile un pic mai în serios și nu mai lasă copiii sa se distreze la microfoane.

În fine, idea de bază este că sunt complet aiurea cu sistemul orar. Când mă foiesc în pat, incapabil să mai găsesc o poziție comodă de odihnă, lumea pe care o stiu și de care îmi pasă, doarme liniștită. Așa cum aș face și eu în locul lor dealtfel, ce naiba să faci altceva la ora 2 dimineața? Așa că renunț, îmi înghit frustrarea și mă duc la duș, deși e duminică și e doar 6 dimineața. Ce naiba sa faci? Ok, un avantaj micuț este. Înainte ca soarele sa se urce bine pe cer, e încă suportabil afară. Nu e răcoare în adevăratul sens, dar sunt doar vreo 25-26°C, adica suportabil. Iar țânțarii dorm încă. Așa ca pot sa mă duc un pic lângă piscină și să-mi verific e-mailul, dau o geană pe la Robotzi, citesc ce-a mai scris Manowar (sau Cypress, sau amândoi FTW), mă uit pe forum să văd cine și ce mai construiește la case, apoi…constat cu durere că a trecut doar jumate de oră. Și e încă înainte de 7, și tot nu e nimeni în jur.

Well, cu excepția momentelor când este cineva în jur, și atunci îți vine să-ți bagi picioarele. Apăsat de tot. Pentru că locul ăsta pare să fie destinat extremelor. Ori sunt singur, ori e prea aglomerat. Și nici o aglomerație nu e mai naspa decât turmele de babuini. Babuini (nu urangutani, aveți grijă) locali sau chinezești, tot ca niște maimuțe se poartă. E incredibilă asemănarea, pe cuvânt. Nu sunt în stare să vorbească normal unul cu altul,. Orice întrebare/răspuns/constatare trebuie țipată și însoțită de 3 minute de râsete.

-          Aaaawwwrggghhhh hă hă hă, vreau să beau o cafea!, hihihihihihihihih aaaaarrrrrrrhhhhgggllllhhhrrrrr!

-          Hihihihihiihh aaaarrghghhllllrrrr, vreau și eu una!”

Păi mă cretionizilor, nu puteți să vă vreți și voi ceva, orice, în liniște? Ce dracu’ poate fi așa de incitant la a bea o cafea de trebuie să urli pe tema asta? Acum înmulțiți chestia asta cu 4 adulți și 15 copii simultan, și obțineți imaginea unei “dimineți liniștite la piscină”. Ah, și să nu uităm elementul ninja. Wet ninja, that is. Desigur că nu se obosesc să-și scoată hainele când se bălăcesc în piscină. Cum eu nu sunt mare amator de făcut baie în mașina de spălat a altora, rămâne că am renunțat și la asta. Trist… Ziceam că babuinii sunt în gașcă? Desigur, ăia 4x15 sunt doar avangarda, restul corpului expediționar se antrenează în fața camerei lor, sau pe terenul cu iarbă din fața casei mele. Da, exact așa. La ora 6:30, se joacă deja fotbal, cu toate răcnetele de rigoare. Fuck them.

De-astea ziceam babuini, nu urangutani. Urangutanii sunt niște ființe deosebite. Tăcuți, fantomatici, nu vor decât să fie lăsați în pace…Remind you of someone?

Dup-aia, vine seara. Pe la opt, opt jumate așa, mă cuprinde un somn de abia-abia îmi țin ochii deschiși. Invariabil trebuie să-mi găsesc ceva de făcut exact atunci, că altfel adorm. Uneori chiar am adormit, cu laptopul pe burtă citind ceva sau încercând să urmăresc un film. De vreo două ori era să dau compul pe jos, că am tresărit în somn. Iar seara e și mai nasol decât în zori. Pe de-o parte, ar trebui sa fie mai bine, pentru că lumea “normală” e în plina activitate la orele alea. Well, așa ar fi dacă ar merge internetul din casă. Dar nu merge mereu. Și înca nu am reușit sa stabilesc un pattern, ca să estimez când are sanse să meargă și când nu. Așa că dacă vreau să vorbesc cu cineva, trebuie să ies lângă piscină, ca să am vedere directă la turnul de antene de pe deal. Iar la piscină sunt expus atacurilor…Țânțarii: bun, deci în sezonul ploios nu sunt așa de activi pentru că plouă atât de mult, încât ploaia le tot spală ouăle și larvele și naiba să-i ia. Dar acum e sezonul uscat, așa că tufișurile de lângă piscină sunt adevărate puiernițe. Ovcorz că nu dă nimeni cu ceva insecticid. Poate nici nu trebuie, naiba știe? După țânțari, vin furnicile. Nu, nu alea relativ mici din casă. Alea roșii, mari de 10-12mm, cu mandibule ca niște coase. Nu e fun deloc când una din ele consideră că ar putea să încerce să ducă la mușuroi o bucată de tine, deci ce-ar fi dacă m-aș apuca de decupat? Nu rămâne umflat din fericire (sau nu la mine), dar tot doare destul de rău.

Presupunând că am terminat să mă tot plesnesc de țânțari și să scutur furnicile de pe mine, e cald. Cald rău de tot. Pentru că toată căldura acumulată de la soare în timpul zilei, acum se ridică din pietre, pământ și gresia din jurul piscinei. Așa că transpir. Rău de tot. Ceea ce, știe toată lumea, atrage țânțarii…Yup, here we go again! Da’ asta nu-I chiar tot. Că după lupta cu natura, urmează dificultățile de ordin practic. Ok, mi-am găsit un locușor mai departe de bec (țânțarilor le place lumina, remember?) și încerc să scriu. Well, da, doar că nu. Pentru că sunt, hey, departe de bec and I cannot see jack-shit pe taste. Așa că scriu, greșesc 3 litere din 5, Murphy își bagă și el coada și după ce scriu (și corectez de două ori) o bucată de text greșesc butonul și se selectează automat și se șterge, așa că frustrarea atinge cote maxime și mă prinde un dor nebun să arunc laptopul în piscină sa văd dacă face scântei măcar când se duce dracului, sau e doar un “plufff” inocent, lipsit de orice haz, și desigur complet inutil…Aceeași frustrare cumplită care mă face să-mi doresc sa rup modemul din soclu (cu soclu cu tot, dacă se poate, mulțumim) și să-l zdrobesc sub călcâi, într-o explozie de furie și nervi. Doar că așa cum ziceam și în textul precedent, It doesn’t work. Mda, nimic nu pare să work p-aci, nici internetul, nici modemul nici calmarea nervilor prin toporizarea diverselor chestii. Hei, dar în cele din urmă lucrurile par sa se așeze pe făgaș, nu? Am killerit niște țânțari, am fugărit furnicile, am reușit să ma conectez, ok, hai să vorbim! Mdea, da’ mi se termină bateria, că sunt afară, remember? Fuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuck!

La servici e ceva mai simplu, deși tot foarte departe de normal, internetul merge satisfăcător. Apoi, mai pleci în șantier, mai discuți cu Thomas sau cu Edgar. Recunosc, mai mult Edgar, pentru ca Thomas e și el destul de tăcut, iar când nu e…Well, deși locuiește în Australia, e totuși chinez. Așa că fac destule eforturi să înteleg ce spune, deși e în fața mea. Restul populației nu intră la socoteală, sunt aproape de inteligența unei meduze și capacitatea de exprimare a acelorași babuini menționați mai devreme. Am vazut niște poze cu urangutani, făcute de Teo în rezervația din Borneo. Incredibil ce figuri expresive pot avea. Ăștia? Gizăs, un adevărat coșmar. Live example:

Mă duc vineri la uber-colegul meu, care se semnează pe scrisori “Senior Substation Engineer”. Whow, cool, bro! Mă uit pe masa lui de lucru, dicționarul Behasa-Inggris deschis lângă comp. Pe ecran, raportul săptămânal în curs de editare. Ah, asta e bine, așa că îi zic:

-          Mr. Armoza, don’t use capital letters for all the words! Only at the beginning of the sentence, please!

-          Aaaa, ok, ăăăă yes <insert rânjet tâmpit here> hă hă, no, no yes, I doing!

Rezultatul? Desigur că a pus, peste tot. Cum naiba reușesc asemenea oameni sa fie implicați într-un proiect international? Același lucru și cu chinezii. Doi sau trei dintre ei vorbesc o engleză inteligibilă. Restul, cel mult câteva cuvinte, pe care oricum te chinui să le înțelegi din cauza pronunției. Sau a protezei, dracu’ știe? Mai trist este că aceeași nepăsare/prostie/incompetență este transmisă (și aparent acceptată) la nivel oficial. Aparent, nu există nici un document controller în toată turma de chinezi, unul capabil să citească și să redacteze un document în engleză fără ajutor masiv de la Google Translate. Ok, când cineva vorbește cu tine și face greșeli, nu-i mare spanac. Probabil un englez s-ar enerva cumplit auzind bastardizările pe care sigur le comit și eu. Dar la ei chestia asta e clar dincolo de limită. Proceduri de teste, rapoarte, descrieri oficiale ale echipamentelor, toate alcătuite din cuvinte fără legătură între ele. Găsești foarte des fraze de 4 rânduri cu un singur verb. La infinitiv, vă rog. Aceeași chestie se întâmpla și în scrisori oficiale de la PLN catre chinezi. E drept însă, la ei greșelile sunt ceva mai rare și în majoritatea covârșitoare a cazurilor se înțelege destul de clar ce au vrut să spună în scrisoarea respectivă.

Ăia din șantier însă…Coșmarul cel mai des este când mă sună și încearcă să-mi explice la telefon ceva ce nu e în regulă cu instalația cine stie cărei cutiuțe de legătură pentru iluminatul pe cazan, cota +42m. Într-o amestecătură de “ăăă” și cuvinte rupte, înconjurat de zgomotele tehnologice inerente, se chinuie să-mi transmita ceva. Săracul de el cred că mai mult de două treimi din costurile lui la telefon sunt folosite de fapt ca să-mi spună că “ăăăăăăăă”.

Dar se chinuie, și încearcă, și are o privire de-aia muta de admirație când îi mai zic câte o chestie pe care am aflat-o și eu prin alte părți, acum mult timp. E amuzantă figura lui gen “Oooo, mărite maestre, ce deștept ești tu!” așa că nu îi stric distracția cu explicații de genul “Meh, probabil exact aceeași mutră o aveam și eu acum 15 ani când eram de vârsta ta și am dat cu nasul de chestiile astea pentru prima oară”. Pe cât de mult mă scârbește suficiența celor care nu sunt în stare sa facă ceva concret, dar au înfumurare și pretenții la respect, pe atât mă liniștesc și mă împacă mulțumirile primite de la băieții ăștia.

Așa, the next fuck-up e de la tovărășu’ șefu’ de PLN. Sau mai degrabă plm, if you know what I mean…Înainte sa plece Edgar în vacanță, am fost împreună la el să ne punem de acord. La o adică, e șeful local și trebuie informat. Ok, edgar pleacă în vacanță, eu rămân pe baricadă pâna vine el, apoi cică plec și eu. Desigur, doar că nu! WTF, cum adică NU?

Pwwlache, am luat biletul de avion de acum 4 luni, si abia l-am găsit și atunci! Păi nu, că tu trebuie sa stai aici pentru back-feeding. Păi și ce să-i fac eu? Ăia de la transmisii nici măcar nu sunt conștienți de prezența mea aici, ăia de la commissioning mă ignoră cu succes (ca și pe tine, dealtfel, hehe!) așa că…de ce e așa de indispensabilă prezența mea aici? Ca să pot colabora cu două entități care nu au vrut să mă asculte la nici una dintre întâlnirile de până acum? Eh, dar îl am în rezervă pe colegu’ mare specialist în substații, hehe! Cum adică, vreți să spuneti că e incompetent? Doar știți că e rudă cu ministrul, asta îl face deja mult mai competent decât prevede legea, nu?

Linia de înaltă tot nu e gata. Au lucrat la ea sporadic, în șuturi. Hai, încă un hei-rup săptămâna asta, apoi nimic timp de 10 zile. Săptămâna trecută aproape au încheiat cu firele de by-pass peste izolatorii de la capătul stâlpului. Au făcut 10 linii din 12 (stâlp cu 4 circuite) și s-au oprit iar. Joi și vineri nu a mai fost nimeni acolo. Dar hei, ia să anunțăm noi cu surle și trâmbițe că suntem gata la sfârșitul lui Iulie, cu punere sub tensiune cu tot. Ok, asta ar însemna că probabil cel târziu miercuri se oprește toată fabrica la zero (că trebuie scos de sub tensiune traful mobil ca să se poată face conexiunile la linie), se conectează linia, apoi…well, sperăm că merge. Că dacă nu, o luăm de la capăt cu ghicitul. Oare care dintre fire este iarăși inversat? Păi hai să ne uităm pe desene. Ah, da, desenele și circuitele sunt marcate în chinezește, că dobitcul ăla de alb a cerut de acum un an marcaje (fie și temporare) în engleză și last marked-up drawings, da’ am zis că fuck him dă-l dreaq, ce, noi nu știe ca el? Noi e dăjjtepți, noi nu ne trăbă d-ăștea!

În timpul ăsta, trebuie demontate și luate de acolo componentele de la traful mobil. Încă niște ore…Și e ramadan, remember? Program scurt, rugăciuni, etc…

Sper ca atunci când se întoarce Edgar să reușesc să capăt aprobarea formală și să plec liniștit acasă. Că dacă tot o face pe nebunul și îmi distruge vacanța, apoi știu că vin acasă, dar nu și dacă mă mai întorc…

Apoi na, că am reușit să scriu un kilometru de post despre mai nimic. Mă simt aproape politician, pe cuvânt...