Episodul 12. Nume și copii

Vineri a apărut la birou un tovarăș de la PLN-JASER. Asta e divizia lor care se ocupă de commissioning. Bun, tipul era tinerel, vorbea engleză bine, și parea să știe cu ce se mănâncă treaba. O să-mi placă să lucrez cu el. Da’ probabil spera să aibă de-a face cu Leading Consultant, că se apucase să întrebe „da’ procedura aia cum e, dar aia  este prevăzut, sau ailaltă, sau ce, sau cum”, până când i-am tăiat nițel avântul proletar și i-am zis: „da, și mie mi-ar place să știu cum sunt procedurile alea de care spui, da’ să-ți zic o chestie: nu le-am văzut încă pentru ca nu mi le-a dat nimeni.” „păi cum așa?” „păi uite chiar așa, că drăgălașii de colegii tăi nu mi le-au trimis, iar contractorul nu este obligat s-o facă. Pam pam! Și în plus de asta, habar n-am dacă procedurile respective sunt DEJA aprobate de VOI sau nu. Că dacă sunt deja aprobate, putem sa comentăm noi doi până la iarnă, că tot aia e. Chinezii n-or să faca nimic și noi rămânem cu gura uscată”. Zău ca nu i-a plăcut. Da’ ca să se răzbune, a scos repede un memory stick și mi-a dat un ghid american pentru probe și teste, foarte utilă chestie. Acuma, mai e o mica problemă : să mor dacă mai știu cum îl cheamă. Au omuleții ăștia niște nume ciudate de nu-ți vine a crede. Bine, și eu sunt mutant, nu reușesc decât cu greu să rețin nume, abia acum am reușit cât de cât să rețin cum îi cheamă pe colegii de birou. Bun, unele sunt ușor de reținut, cum ar fi Bambang. Nu numai că sună funny, dar pare a fi echivalentul indonezian al indianului Kumar. Bine, javanezii sunt ceva mai optimiști pare-se, de-și botează copii „cavaler”, indienii sunt mai direcți, ca în bancul cu Ștefan cel Mare: „Mă nevastă, ce e copilul, băiat sau fată?” „Băiat (Kumar)!” „Bine, așa să-i rămână numele!”

Pe un’ te uiți, aici ai șanse să dai de un Bambang. Avem unul în birou, vreo 3 pe la constructor (zic de ăia care mai vin pe la ședință), și tot vreo 3 pe la client. Dacă se face naibii o ședință mai mare, zici un „Hello Mr. Bambang” și tine loc de „good morning everybody”, ba le-ai mai și zis pe nume.

Dar încă nu știu (după aproape două luni) cum o cheamă pe femeia care îmi face curat în casă. Desigur că mi-a zis, da’ pana mea, cine a reținut din prima? La fel și cu tipa de la recepție, vorbesc destul de des cu ea, dar dacă ar fi s-o strig pe nume...pas! Deci știu ca nu e ok, dar nu reușesc să le țin minte nici de poveste.

Cred cred că se termină ceva an școlar, că peste tot pe drum am văzut copii în uniformă. Well, nu e nimic în neregulă să vezi copii, dar ce m-a șocat a fost NUMĂRUL lor. Puzderie, sute, naiba știe. Ca la o școală mare de tot dintr-un oraș mare. Doar că acolo nu era deloc un oraș mare. E un prăpădit de sat, în care sunt totuși 3 școli. Foarte ocupate, aș putea zice. PelabuhanRatu este un sat mărișor să zicem și de-aia are două școli, plus ca or mai veni și de prin alte două trei sate de mai încolo (Cikakak, Citepus și Citarik). Dar într-un sat de dimensiunile Cisolok-ului, chiar dacă vin și de prin Citiis sau Cemaja, satele alea sunt minuscule, au câteva case, DE UNDE FRATE ATÂȚIA COPII? Dacă se întâmplă să ai treabă în zonă la terminarea orelor, e de groază cu traficul. Sunt mulți, mulți, mulți. Prea mulți. Și stau și mă întreb: din ce or să trăiască ei peste 10-15 ani când or să fie adulți? Joburi nu sunt, nu se dezvoltă mai nimic în zonă pentru că nu sunt bani, joburile alea care sunt sunt plătite cu te miri ce și mai nimic, pământul e tot ăla ca suprafață.
Și mă uitam eu la cârdul ăla de copilărime și mă gândeam: conform obișnuinței, oare câți al’de Bambang or fi între ei?