duminică, 17 iulie 2011

Episodul 9. Spleen

Deci vă ziceam acum ceva vreme că e problemă mare cu umplutul timpului când nu ai mare lucru de făcut. Azi de exemplu, e una din zilele alea. E duminică, deja weekendacii se cam cară inapoi spre Jakarta și e liniște la piscină. Am stat și eu la soare de pe la nouă jumate până la 12, dar e cam cald și m-am plictisit.
Pâine am făcut ieri, 
și a ieșit absolut superbă, ceva piure mai am tot de ieri, ceva păstăi verzi, dar...o singură bere și o cutie de schweppes. Asta e cam subțire. Mâine trebuie să mă opresc la magazin să refac stocul. Oricum, în caz de secetă profundă, pot sa iau de la bar o sticlă. Am făcut și o tura mică de clătite aseară, prilej cu care mi-am pârlit jumate din blana de pe mâna dreaptă. De idiot ce sunt, desigur.
Azi văd că n-a venit tante madama aia să facă curat, dar poate vine mâine. Și așa n-am chef să o văd și nici nu-mi place să ma duc de nebun numai ca să o las să-și vadă de treabă.
Deci planuri planuri...Marți sper să ajung la Jakarta să-mi iau permisul de conducere și apoi să-mi deschid cont într-o bancă. Și dacă reușesc să ajung acolo unde am de gând, pot să mai iau diverse chestii de mâncat și de gătit.

Well, am fost la Jakarta într-o zi lucrătoare.
Am plecat de acasă la 6:00, chior de somn și fără strop de cafea în mine, așa că abia așteptam să beau o cafea. Din nefericire, nu m-am lipit. Da, ieri n-am reușit să beau o cafea toată ziulica...Trist de tot.
Partea pozitivă a călătoriei a fost că am reușit să deschid un cont în bancă (ceea ce ma aduce un pic mai aproape de marea realizare : primul salariu) și am căpătat și permis de conducere local. Nu că am mare nevoie de el, dar e bun în situații de urgență și de colo-colo, ca să nu îl mai chem mereu pe tov. șofer.
Chestie interesantă cu contul în bancă. Cardul o să-l primesc peste vreo 10 zile, pentru că e comandă specială. O să aibă instrucțiunile în engleză! Geee, auzi realizare! Nu mai discutăm de e-banking (pentru care vor cam 400eur permanent în cont) sau chestii gen SMS alert, astea deja sunt finețuri. Înapoiați rău de tot. Și birocrație...Aaaa, dar, pe formularul de cerere de deschidere cont este rubrică de nume, prenume, poreclă :). Cum bă frate să pui așa ceva pe un formular oficial?

Așa încât, am reușit să termin cu treburile oficiale pe la 3 după-amiază, am mâncat ceva că eram cam lihnit, am intrat în supermarketul cel mai apropiat de-am luat câte ceva (nici pe departe ce aș fi vrut, dar tot am reușit să acopăr o chestie importantă) și apoi hai spre Pelabuhan Ratu. E enervant ca mereu există stressul cu drumul de întoarcere. Mi se pare la fel de enervant faptul că depind de stimabilul ăsta și deci trebuie să țin cont și de faptul că poate nu are chef de condus 10 ore într-o zi. Bine, nu e chiar vina mea că nu are alta slujbă decât asta, dar tot ma simt aiurea. Poate el e fericit că mai mergem așa, că se capătă cu un ban extra.
Oricum, ideea este că o să încep să mai conduc pe drumul de întoarcere spre casă, să mă mai obișnuiesc cu mașina și cu comenzile astea puse aiurea. Dacă atâta amar de lume conduce așa, ar trebui să reușesc și eu.
Deci am plecat din Jakarta (de la biroul HO) pe la 16:30. Jakarta e la fel de aglomerată și în cursul săptămânii ca și în weekend, că doar nu degeaba au 60% șomeri. Și dacă nu-s la muncă, sunt pe stradă. Și uite așa parcurgi un kilometru jumate în 40 de minute L , încercând să ieși pe autostradă. Iar coada are la origine faptul că fiecare mașină trebuie să se oprească la gheretă și să plătească. Sigur, ar fi putut implementa același sistem ca în Dubai, dar aici se pare ca e mai important să dai niște joburi unor prăpădiți care să stea în ghereta aia decât să plătești unii mai deștepți și deci mai scumpi chiar dacă ceva mai puțini ca număr. Apoi, nimeni nu pare sa pună mare preț pe timp și punctualitate în țara asta. So, why bother? Pe la 18 abia reușisem sa ieșim pe autostradă. Parcursesem cam 3.8km deja J . Restul drumului n-a mers prea rău, așa ca tot 5 ore am făcut până acasă. Șoferul meu a dat ca lumea în pedala aia și am mai recuperat pe parcurs.
Am urmat sfatul lui Marius și am făcut rost de două lădițe de polistiren, cu capac, folosite uzual la transportat peștele. Astea le-am luat de la un tovarăș pescar (avantajul unui sat mic, toată lumea cunoaște pe toată lumea, așa că șoferul meu imediat a găsit pe cineva), dar amândouă sunt noi nouțe, ne folosite. Așa că am rezolvat (sper) și problema cu lada frigorifică și transportul alimentelor perisabile de la magazin până acasă. Inițial am vrut să iau una mare, pentru ca mi s-a părut groasă și rezistentă mecanic. Dar apoi m-am gândit că dacă nu iau prea multe cât să o umplu (și de obicei nu iau) o să fie mai puțin eficientă decât una mai mică umplută aproape de tot și cu gheață aranjată în jur. Așa ca am luat două, mai mici. Am dat pe ele cam 4 euro. Ceea ce nu mi s-a părut chiar mult, țînând cont că o ladă frigorifică de la magazin e cam 50 eur la dimensiunile alea...și cred că tot polistiren are între pereții ăia.

Am avut o zi interesantă în șantier. Chinezii au băgat rotorul în generatorul 1, așa că mai toată ziua am stat acolo. În picioare, desigur, și fără să se gândească cineva că poate aș bea și eu niște apă. OK, nu toți contractorii au idei de-astea (Hyundai avea grijă, cu Fisia puteai să mori acolo) așa că am trecut peste.




Ideea era că lucrarea respectivă, deși foarte importantă, este cam plicticoasă. Sigur, este interesant cât aliniază rotorul și mișcă 50 de tone câte 3 mm în sus sau în jos, dar apoi, când începe treaba de rutină (sau când au tras deja tot vinciul și trebuie să-l deruleze înapoi ca să mute punctul de ancorare), nu mai ai nimic de făcut decât sa te uiți...în gol.
Iar cine mă cunoaște, știe deja că mie nu-mi trebuie mult să „plec”. Am avut o grămadă de timp să privesc în gol și să mă gândesc la diverse. Și stăteam eu așa, și am simțit că ma cuprinde un fel de pace interioară. Parcă aș fi fost o mașină bună (A4 cu cauciucuri noi, poreclit Syyara Bedah, de exemplu), care după mulți kilometri de asfalt rupt și peticit și prost aliniat, intră pe o zonă cu asfalt nou și perfect drept. Toate zgomotele se duc, rămâne numai zumzetul motorului și fâșâitul pneurilor...Și toate lucrurile par să fie la locul lor, și nimic altceva nu pare sa mai conteze. Pur și simplu te simți bine.
Well, n-a durat prea mult senzația respectivă (ca orice lucru bun, nu ține mult), că au venit ăștia de la client și au început sa pună întrebări „deștepte”. Păi mă tovarăși, dacă erați așa de curioși, de ce p#l@ mea n-ați stat și voi TOATĂ ziua acolo să vedeți ce și cum? Ați venit 20 de inși la început, v-ați făcut poze lângă rotor, apoi ați dispărut cu toții ca măgarul în ceață și ați venit la sfârșit să aflați „Acum ce fac?” „Și aia cum au făcut? Da’ ailaltă?”
Mno bun, până la urmă am plecat și eu de acolo când lucrau la montat lagărele să aibă rotorul pe ce sta.
Am continuat ziua în mod apoteotic, cu facturile către HO. Acuma când or să ajungă la Frankfurt și când mi le-or și plăti, naiba știe. Nu prea mai e în mâinile mele.
Cireașa de pe tort, la întoarcere am condus eu. Am fost șoferul șoferului meu :). Fun. Trebuie repetată șmecheria, că nu prea știu cât e de lată mașina și am tendința să cobor cu roțile din stânga în șanț. Asta și din cauză că șoseaua este foarte îngustă și toată lumea are tendința să meargă pe mijlocul ei. Da, și nu sunt marcaje pe mijloc, între sensuri, ca să te poți ghida după ele. Mai am de învățat...Dar am ajuns acasă în timp normal, ceea ce nu e rău pentru prima oară.
Mi-am petrecut o bucată din seară cu o tură la piscină, apoi am conceput o hyper-ultra-mega supă/ciorbă de pui, și gata. Alune, bere și "Rome". Că de mâncat n-am avut chef să mănânc nimic. Următoarea haleală în plan: paste bolognese cu carne de vită. Apoi mazăre cu pulpe de pui, dar trebuie să verific dacă am destulă mazăre, că nu știu cât e într-o cutie. Dacă între timp mai fac rost de cartofi (poate se găsesc în piață) poate fac și o salată orientală. Dar asta mai încolo, că deja cu ce am zis pâna acum s-a acoperit mai bine de-o săptămână.
Vineri am condus iar spre casă, și merge bine. Mașina nu prea îmi place, nu sunt adeptul chestiilor ăstora înalte, dar e foarte potrivită pentru drumurile de aici. Așa că bună-rea cum este, face treabă.
Se pare că am cam exagerat cu statul la soare în weekend, ca m-am cam transformat într-un gen de lobster. Încă nu ma ustură, dar azi am cam simțit soarele pe umeri și am decis să ma retrag. Și da, clătitele au ieșit bune și de data asta ;) dar am constatat că nu-mi mai plac chestiile alea prăjite. Chicken nuggets, sărăciile alea. Au fost bune la început, când nu aveam altceva de mâncare. Acum când deja îmi gătesc singur chestii comestibile, încep să-mi aduc aminte de ce le ocoleam cu atâta ardoare în Dubai. Sunt pur și simplu nașpa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu