Deci nu știu cum se face, dar cumva viața le aranjează pe toate. Viața a devenit mai mult decât suportabilă, chiar dacă încă mă mai lovesc de mici impedimente, cum ar fi conținutul sandvișurilor pentru la servici. Nu am foarte multe opțiuni, și mă plictisesc repede de același conținut. Foarte repede. Pe plan local nu găsesc mai nimic, așa că trebuie sa iau ceva mai multe când le găsesc. Neplăcut...Trebuie să îmi revizuiesc și cantitățile pe care le cumpăr. La prima excursie am cumpărat chestii de-alea congelate din pui (nuggets și strips și dracu’ mai știe ce) în cantități semnificative. Desigur că nu pot mânca atât de mult, așa că acum prostiile respective îmi ocupă locul în congelator. Well, nu e chiar rău să ai ceva rezerve, dar totuși...
Îmi lipsește mult o posibilitate de încălzire rapidă, microwelle ceva. Din nefericire, sunt încă strâmtorat cu banii, pentru ca ne fiind salariat ci freelancer, am alt regim la primit banii. Respectiv trebuie să-mi facturez munca, apoi firma îmi plătește factura. Nu e ceva ne mai auzit, doar că din cauza factorului local încă nu am reușit să emit nici o factură. Iar acea factură va fi plătită în 30 de zile de la emitere...Deci mai am de așteptat pâna să capăt primii bani. Asta îmi limitează investițiile in aparatură și chestii mai serioase, pentru că mi-e frică să nu rămân fără banii necesari traiului zilnic. Sper din tot sufletul să reușesc să-mi iau mașină de făcut pâine, că m-am săturat de nu se poate de pâine dulce. E oribilă.
Aseară am încropit o ciorbă de vită. Ma rog, cu urme vagi de carne, ca ar fi trebuit să fie cel puțin dublu la cantitate, dar am trecut-o la „merge și așa”. Important e că a ieșit foarte foarte gustoasă.
Mno biine MO, uite...aseară am fost la plimbare pe plajă. E ceva destul de special, pentru că nu prea sunt așezări în zonă. Asta e bine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, e vorba de siguranță. Nu are cine să vină dinspre plaja in zona vilelor. Apoi, cei care lucrează aici sunt din satul cel mai apropiat, așa că se cunosc între ei cu toții. Al doilea aspect pozitiv este că e mult mai puțina mizerie, neavând cine s-o facă. Al treilea ar fi că ai o porțiune de vreo 300m de plajă pe care ești aproape singur. Cam așa eram și eu aseară pe la cinci jumate când am ieșit. Mi-am luat sandalele în mână și m-am plimbat pe mal, cam la limite unde ajungeau valurile. Spectaculos de privit, superb de ascultat, și probabil foarte bun pentru sănătate, aer curat și tot restul.
Mă plimbam agale privind bărcile de pescari din depărtare, și crabii fugind pe nisip din fața mea, și vegetația care mărginește plaja și apără vilele de priviri indiscrete cu un zid verde, și totuși era ceva care lipsea. Am mers până aproape de începutul satului, apoi m-am întors. Și pe drumul de întoarcere, mi-am dat seama ce lipsea: nu era nimeni căruia să-i spun „uite ce fain se aud valurile și ce hazlii sunt crabii ăștia care fug ca bezmeticii”. Iar chestia asta ajunge să te sâcâie la un moment dat, pentru că nici o bucurie nu e completă dacă nu e împărtășită cu cineva (nu, nu mă refer la acea „local girlfriend” pentru care mă invidiau Laurențiu și Barboso la Moeciu la ultima întâlnire sau conul Marian. În caz că nu v-am zis până acum, vă zic acum: sunt rasist, da’ de-ăla rău de tot, așa că dacă nu e ceea ce se cheamă „caucazian female” poa’ să arate mega-hiper-ultra-cool, că nu). Probabil e o chestie mult mai profundă la mine chestia asta. Nu îmi place să nu am opțiuni. Mereu m-am simțit mult mai relaxat când am avut de ales, chiar dacă situația în sine nu era neplăcută. În Dubai, faptul că aveam mereu un loc în care să ma duc, sau pur și simplu puteam să conduc fără țintă, era relaxant. Dacă vroiam, mă duceam undeva unde vroiam eu. Desigur, intervenea lenea maximă și nu mă duceam nicăieri, dar factorul psihologic era acolo. Puteam! Dacă vroiam. Depindea de mine, era alegerea mea. Aici...nu prea. Mă simt înghesuit în propria piele, sau ca un animal la un zoo foarte bun. Spațiul e generos, desigur, și in mod normal nu vezi gardurile și restricțiile. Dar dacă mintea îți e deschisă, o să le simți indiferent dacă le vezi sau nu. ȘTII că sunt acolo, și odată conștientizată chestia, nu o mai poți ignora. Și încet încet, devine o obsesie care te macină constant. Iar aici e altă șmecherie: dacă restricțiile apar mai târziu, sunt mult mai ușor de suportat. Aici din păcate, am fost conștient de ele din secunda 1. It didn’t help at all...
Gata. Devin depresiv, și nu e cazul. Îmi mut gândul de la gardul imaginar și ascult marea. Valurile se sparg cu atâta zgomot de țărm, încât uneori seara vibrează geamurile de la bubuitul lor. Și e super cool. Încă ma mai gândesc ce să mănânc azi ca felul al doilea. Ar trebui să fac pește. Tata Nick, Dănuț, se aude? În caz că ați uitat, reamintesc faptul ca n-am cuptor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu