Am început să scriu aici pentru ca un bun prieten al meu mi-a sugerat că aș putea să fac asta în loc să scriu e-mailuri cu x-șpe destinatari. În plus, cica se poate citi de pe telefon. Așa că am decis să-i fac viața mai ușoară complicând-o pe a mea. Fair enough. Așa încât o să postez episoadele vechi, și o să le adaug pe cele noi, pe măsura trecerii timpului.
Episodul 1. Jakarta
Așaaaa. Internetul e o mare descoperire a omenirii, păcat că nu toți au auzit de ea. Sau dacă au auzit, profită la maxim de faptul ca fiind departe, ai NEVOIE de el. Nu e un moft, e deja nevoie.
Ok, deci pe rețeaua hotelului costă 5€ L ora de internet, zic ei „broadband”. Bullshit. E ceva, da’ departe rău de broadband și vitezele obișnuite pentru asta. Whatever.
E cald și umed. Și cam mizerie. Și foarte foarte aglomerat. N-am reușit încă să dezlușesc regulile traficului. Nu seamănă cu nimic, toți merg peste tot. E confuz și riscant. Nu cred că o să ma aventurez în trafic, nu în Jakarta. O să văd cum stă treaba la Pelabuhan Ratu și o să decid apoi dacă iau mașina sau ce.
Hotelul la care stau (Ambhara Hotel) este destul de central situat, foarte aproape de birou. Colegii sunt absolut superbi. La aeroport m-a așteptat Herr Manfred Roth, team leader. The Boss. Big Boss. Super deschis, super prietenos. Mai este acolo Michael Girvan, canadian, și doamna Ninin. Ninin este numele mic, n-am reușit să-l rețin pe cel de familie încă. Mai sunt doi tipi, dar numele lor sună prea ciudat ca să le pot ține minte așa repede. Evident, nimeni nu este în stare să pronunțe Neagu fără să sughită juma de ceas apoi. Din fericire, cu Bogdan a fost mult mai simplu.
Prima zi la birou a fost destul de pașnică, iar Manfred mi-a zis ca de fapt cam așa sunt toate. Relax. Sosirea mea a constituit un bun prilej să mergem cu toții la prânz la masă, la un restaurant japonez din vecinătatea biroului. Am mers pe jos acolo, și am halit câte ceva. Nu mai știu ce, ceva frigărui cu orez și niște sashimi, oricum nu erau date nici un fel de explicații la felurile de mâncare, trebuia să știi ce conține sau cum e făcută chestia. Chelnerița vorbea doar limba lor, noroc că i-a zis Ninin cam ce vrem. Ah, da, a înțeles din prima și fără translator „mineral water” și „sashimi”. Succesuri! Am fost și mi-am făcut poze pentru KITAS, un fel de rezidență valabilă un an. Dacă ai chestia aia, cică poți obține ceva reduceri la multe chestii. Încă nu știu detalii, sper să le aflu.
Acum îl aștept pe Alan, omul de legătură și mare contabil, să-mi dea niște bani din baukasse ca să am și eu cu ce-mi cumpăra apă de băut (este afiș că apa de la robinet NU ESTE POTABILĂ) și ceva de halit mai pe seară. Încă nu sunt obișnuit cu prețurile, și am tendința să compar cu dhs. O sa folosesc din ei și să plătesc masa de aseară de la restaurant și ora de internet de ieri. Zgârcitul, n-a vrut să platească decât camera.
Mă uit acum pe geam și e aproape întuneric afară, deși e abia cinci jumate. S-au adunat niște nori negri și extrem de urâți, probabil o să plouă. Later Edit: deja plouă, dar nu pot să deschid geamul, este lipit.
Pelabuhan este cică mult diferit față de Jakarta. Nu foarte aglomerat, nu foarte aprovizionat. Viitorul meu coleg, Herr Neumann, este pasionat de gătit - cică - și își face aprovizionarea din când în când din Jakarta, cu toate cele necesare. Acuma nu știu precis cât e el de pasionat, dar cred că nu prea are opțiuni și a devenit pasionat de nevoie. S-ar putea să-i urmez exemplul.
Am căpătat și un SIM de telefon. Iarăși, habar n-am dacă e prepaid sau post paid, așa că pe moment evit să dau telefoane.
Aș fi vrut să fac un duș și să mă duc să mănânc ceva, dar istețul de Alan a zis că vine la hotel și n-aș vrea să nu mă găsească. In plus, banii sunt la el.
Mâine trebuie să merg la poliție ca să mă înregistrez, ăsta fiind pasul următor pentru obținerea acelei pseudo-rezidențe. Iar pe seară, o sa plec spre Pelabuhan. Nu știu cine o să mai meargă cu mine, dar cel mai probabil o să aflu în cursul zilei.
Update: a venit Alan. Prilej cu care am aflat că am pre-paid cu vreo 3 euro pe ea. Zgârciobii niabii...Partea bună e că mi-a dat cash cam 1000€, ceea ce pentru zona asta e o mică avere (cam 80% din prețul unui scuter Kawasaki). Well, am plecat la cumpărături.
Buun, cumpărături n-am făcut, că mâine dis de dimineață plec din hotel, dar am mâncat niște creveți cu sosu’ vieții și ceva orez, nu foarte mult dar nici nu e cazul să mă fac mai mare decât sunt deja. Am constatat cu plăcere că este Heineken pe raft la Carrefour.
La plecare, a început ploaia...Și dă-i și plouă...Desigur, nu îmi luasem umbrela cu mine, dar la un moment dat mi s-a părut chiar inutilă. De mult de tot n-am mai văzut asemenea rupere de nori. În cele din urmă am închiriat o umbrelă (ditamai parazolu’, nu jucărie, cred ca avea cam un metru diametru) și am ajuns la hotel. Mi-am înșirat cămașa, pantofii și blugii la uscat, sper să se rezolve până dimineață.
S-au uscat, fără probleme, deși cumva e o senzație de umed. Asta pare să fie o trăsătură definitorie a locului, mereu e senzația de saună.
Bagajele mele sunt în holul de la birou, arată destul de ciudat acolo. Și ar fi trebuit să mai scot ceva bani din teancul ăla, să fie.
A doua zi la birou se anunță ceva mai ocupată, dar până începe o să mă cam plictisesc. Am citit ieri ceva documentație, iar aici se pare că nu au desene și alte detalii de la Pelabuhan, doar rapoarte. Aș fi vrut să citesc contractul, specificațiile, filozofia de funcționare a fabricii, să văd schemele. O să trebuiască să mai aștept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu